Contemporanul, ianuarie-iunie 2000 (Anul 10, nr. 1-25)

2000-02-03 / nr. 5

O succinta descriere a modelui românesc de receptare a celor două mari simboluri ale literaturii noastre, Eminescu şi Caragiale, face Nicolae Manolescu în cel mai recent editorial din România literara. Este de fapt o analiza de imagine, aş spune chiar de imagine ultima, adică o descriere a formelor definitive ale celor doi scriitori aşa cum s-au întipărit ele în mentalul colectiv dupâ un secol de „rulaj“ al operelor. Mi-aş permite, în cele de mai jos, câteva consideraţii complementare pe marginea acestui demers extrem de interesant, aducând şi unele precizări asupra cazului Caragiale, de fapt asupra modului în care a fost instrumentalizata opera și imaginea ei publica în ultima vreme. înainte de toate trebuie precizat ca tipul de analiza al profesorului Manolescu se caracterizează prin faptul ca nu poate fi aplicat nici unui alt scriitor român, fie el şi clasic, cu excepţia celor doi. Eminescu şi Caragiale (întotdeauna în aceasta ordine, e adevarat!) au, în literatura, cultura şi mentalitatea culturala ale românilor, funcţii exponenţiale, de reprezentare. Acest lucru se datorează în buna măsură faptului ca amândoi sunt scriitori-fondatori într-o literatura tânără. Ei reprezintă începuturile performanţei literare de anvergura, iar aceasta realitate s-a conturat încă de la sfârşitul secolului trecut (ar trebui sa ne obişnuim sa scriem „secolul 19“, pentru ca în curând „secolul trecut“ va fi cel în care încă mai suntem acum!). Imaginea lor, care nu este numai imaginea unor opere literare, ci o simbioza complicata de opera, simboluri, legende, virtuţi şi idealuri, a generat în cultura româneasca alternativa necesara progresului: plusul şi minusul, pozitivul şi negativul, albul şi negrul, dionisiacul şi apolinicul, dreapta şi stânga - dualităţi în care primului termen i se suprapune, fireşte, Eminescu, iar celui de-al doilea, Caragiale. în esenţa, analiza profesorului Manolescu este corecta. Nu aş fi însă atât de decis sâ-mi însuşesc o apreciere precum: „Eminescu era contra alogenilor. Caragiale se declara pe sine grec.“ Cred ca exista la mijloc multe nuanţe şi contextualizari de făcut înainte de a putea tranşa atât de categoric aceste lucruri. Şi apoi, daca tot e sâ alunecam pe panta cea dulce a legendelor, se pare câ atitudinea lui Caragiale faţâ de poporul român este cu mult mai pasionalsentimentalâ (uneori chiar lacrimogena!) decât cea a lui Eminescu, care îşi dispreţuieşte contemporanii şi se refugiază în istorie. Aici apolinicul este Eminescu, iar Caragiale e dionisiacul. Manolescu vorbeşte despre „pragul de percepţie comun“ în receptarea tandemului Eminescu-Caragiale, şi aici cred câ observaţia d-sale este fundamentala, pentru ca de acest „prag“ trebuie sâ ţinem seama atunci când încercam sâ decodam sistemul care i-a transformat pe cei doi scriitori în simboluri naţionale. Oricât ar încerca istoricul literar sa argumenteze, pe baza analizelor de texte şi de contexte, ca, de pilda, Caragiale nu a fost numai caricaturistul unei societăţi sau ca, iarăşi de pildă, Eminescu nu a fost numai idealistul „cu capul în nori“, percepţia comuna a imaginii acestor simboluri prevalează, este mai puternică. Sa încercam s-o explicam, în continuarea analizei profesorului Manolescu, aducând în completare câteva observaţii legate de evoluţia receptării celor doua opere pe parcursul acestui secol. Una dintre obiecţiile serioase formulate în ultima vreme de eminescologi cu privire la receptarea operei poetului naţional este cea legata de mitizarea excesiva, în detrimentul cunoaşterii şi însuşirii propriu-zise a textelor. Cu alte cuvinte, pe Eminescu îl idolatrizam, dar nu îl citim. Lucrurile nu stau deloc aşa în cazul lui Caragiale. Adică pe Caragiale nu il idolatrizăm, ba din contra, în schimb îl „citim“ în diverse forme. Observaţia este adevarata. Pe parcursul acestui secol, din opera lui Eminescu (şi ma refer numai la opera poetica) nu a trecut pragul percepţiei comune decât o mica, o foarte mica parte. Câteva texte rulate prin intermediul manualelor şcolare sunt şi cele care au ramas in memoria colectiva, pentru generaţiile mai vechi, epoca romanţelor a mai pus în circulaţie alte câteva poezii de dragoste. Şi au mai fost, desigur, ediţiile populare, tipărite în unele perioade în tiraje mari, dar care au avut tot timpul şi alţi...contracandidaţi. Nu e de neglijat faptul ca evoluţia poeziei româneşti a fost, pe parcursul acestui secol, una spectaculoasa. Au aparut mari poeţi care au format gustul publicului, fiecare în epoca sa. Este şi aceasta, poate, 0 explicaţie a faptului ca publicul larg s-a limitat doar la a-l venera pe Eminescu, în calitate de simbol al culturii şi al literaturii naţionale. Dar predispoziţia lirică a cititorului comun a putut fi satisfăcuta, între timp, de un Vlahuţa, de un Topârceanu sau Minulescu, în vreme ce nevoia altora de a-şi descoperi sentimentele patriotice transpuse în versuri cu rima bubuitoare a fost împlinita de un Goga sau, mai târziu, de un Paunescu. Nu mai vorbesc de impactul pe care l-a avut în rândul maselor Arghezi, la rândul lui un mare poet. Opera lui Caragiale nu a întâmpinat astfel de probleme, în primul rând ca dramaturgia românească a acestui secol nu s-a ridicat niciodată la sclipirea de geniu a replicilor sale. Pe lângă piesele propriu-zise, momentele şi schiţele au beneficiat şi ele de dramatizări. Filmul, marea arta a acestui secol, l-a folosit pe Caragiale din plin, până în ziua de azi, iar scenele teatrelor din toata ţara l-au montat aproape în fiecare stagiune. în felul acesta, Caragiale a fost mult mai prezent, mult mai activ-prezent în conştiinţa publicului larg decât Eminescu, şi asta pe parcursul, cum spuneam, al unui întreg secol. Şi în aceasta „prezenţa“ cred eu ca sta diferenţa de sensibilitate pe care publicul larg o transfera asupra celor doi mari scriitori. Eminescu rămâne, pentru români, „un mort frumos cu ochii vii/ ce scânteie-n afara“, în vreme ce Caragiale este chiar vecinul de-alaturi, dispus oricând sa dea o bere si sâ acuze impozitele prea mari. *** în urma cu 148 de ani, în prima zi a lui februarie, într-un sat de lângă Ploieşti se nâştea cel ce avea sâ devinâ cel de-al doilea mit al literaturii române, după Eminescu: I.L.Caragiale. Mulţi dintre cei care astăzi, pe stradă, se chinuie să-şi amintească un vers din Eminescu, la rugăminţile reporterilor de televiziune, vorbesc acasa în fraze din paradigma Caragiale. Uneori, la momente mai dificile ale istoriei noastre şi când inima ne zvâcneşte în piept sub presiunea emoţiei patriotice, când soarta ţârii pare sa se fi aşezat leneşa pe umerii noştri fragili, pe unii dintre noi ne apuca revolta faţa de autorul „Făcliei de Paşte“. Miaduc aminte cu duioşie de vara-toamna lui 1992, când prin unele reviste româneşti d-na Monica Lovinescu se „despărţea“ de Caragiale, susţinând scoaterea lui din manuale şi din biblioteci pe o perioada mai îndelungata, parca vreo 30 de ani. Sunt sigur ca şi dl. Nicolae Manolescu şi-a amintit acel moment tandru atunci când a alcătuit excelentele pagini dedicate lui Caragiale în numărul de săptămână trecuta al României literare. ■ Cătălin ŢÎRLEA POLITICA LITERARĂ ȘI VICEVERSA Ci O id Z E MĂ O Fi A Ăl U L - ideea europeană3