Contemporanul, iunie-decembrie 2001 (Anul 11, nr. 25-52)

2001-11-01 / nr. 42

10 DIN ARHIVELE CENZURII Marin Radu MOCANU AMINTIRI TÂRZI Trecerea de la scrierea unei literaturi clasic-liberale la una a realismului socialist ori a naţional-comunismului nu a constituit - pentru unii scriitori “mic burghezi” - un obstacol insurmontabil. Cel mai “mic...” s-a dovedit a fi fost Victor Eftimiu, pentru care literatura era un mod de viaţă, nepreocupându-i obsedant devenirea scrisului său în posteritate, gândind, probabil, ca din cele peste 100 de cărţi tipărite vor rămâne câteva şi pentru cititorul curios ori criticul furios... Cu atâtea scrieri în braţe, din mai toate genurile literare, prolificul autor a crezut ca este timpul favorabil să profite şi el din plin de “răcorelile” acelui vânt de libertate istorisindu-şi viaţa prin portretele altora, o viaţă, ce-i drept, destul de lungă în lumea literară, de aproape trei sferturi de veac. Crezând că cenzura îl va ocoli, cel puţin din considerente morale şi ascendentale, şi-a predat manuscrisul cu toată încrederea, fără să bănuiască perfidia “vigilenţei” cenzurale, cu care se va lupta doi ani (1963-1965) pentru apariţie. Notă Portrete şi amintiri - Victor Eftimiu, Editura pentru Literatură Volumul memorialistic al academicianului Victor Eftimiu reuneşte articole publicate în ultimii 50 de ani, unele netipărite încă în volum. Observaţii: în amintirile sale, Victor Eftimiu se opreşte şi asupra unor figuri de politicieni din al căror anturaj reiese că a făcut parte. Astfel, în articolul „Octavian Goga” autorul descrie o festivitate oficială din anul 1924 la mormântul lui Avram Iancu la care a participat printre alţi oameni politici şi Averescu. „Cea mai deplină dimineaţa din istoria românilor. Trăiau şi erau de faţă toţi oamenii mari care înfăptuiseră Unirea. Străluceau uniformele ofiţerilor, costumele albe ale ţăranilor, hainele negre ale demnitarilor mai mari şi mai mici” (pag. 172). De asemenea se fac referiri la: Carmen Sylva, Iuliu Maniu, Vasile Lucaci, Vaida Voevod, Mihai Popovici pe care autorul i-a cunoscut sau întâlnit în activitatea sa literară. Intrarea României în primul război mondial împotriva puterilor centrale apare ca o acţiune necesară, patriotica, declara ce scopul era eliberarea Transilvaniei. în acest sens este evocată activitatea lui Octavian Goga, Barbu Delavrancea și chiar cea personala a autorului, care împreună cu marele actor De Max au întreprins un turneu de propagandă. - în articolul „Contemporani ai lui Eminescu”, capitolul dedicat lui Caragiale, îl prezenta pe dramaturg ca un om cu o inteligenţa distructivă, „amabil pe faţă, iar când întorceai capul le batjocorea”, un om care minimaliza totul, îşi batea joc de toţi. „...mă simt mai jignit de cinismul, de brutalitatea, de sarcasmul, de meschinăria, de ipocrizia, de răutatea oamenilor. Iar Caragiale, despre care am aflat mai târziu atâtea lucruri - printre altele durerea pe care i-a pricinuit-o lui Eminescu şi C. I. Nottara, înşelându-i în afecţiunile lor sentimentale - Caragiale nu mai este omul ireproşabil despre care am scris în tinereţe pagini calde. Admiraţia pentru el a scăzut” (pag. 187-190). Volumul a primit „bun de tipar” cu intervenţii de text care nu se referă la observaţiile din prezenta notă. Oxfritare, fwftra..., & me/pemsect Acum circa o jumătate de secol, G. Călinescu susţinea propos de literatura română că „avem o literatura majoră”. în ce măsura împărtăşiţi opinia autorului Istoriei literaturii române...? în afirmaţia lui G. Călinescu se simte parfumul unei alte epoci, i-aş zice romantice, în care pragmatismul nu-şi stabilise încă dreptul deplin de cetate. Astăzi, problema „mărimii” unei literaturi este una de omologare în lume, în cazul literaturii române, în special pe plan european. în acest sens, putem afirma, fără nici o nuanţa pejorativa, că, pentru moment, literatura română este o literatura mai degraba „mică”, ale cărei valori - multe de excelenta calitate - sunt încă neomologate. Excepţii exista şi ele sunt reprezentate - fără supărare - tot de acei câţiva creatori exponenţiali: Cioran, Ionescu, Eliade, Tzara, Al. Cioranescu, Ştefan Baciu, care s-au afirmat în limbi de circulaţie, transgresând frontierele. Procesul la care ne referim consta, după opinia mea, în confruntarea cu nişte repere omologate (sau în curs de omologare) prin intermediul unui canon recognoscibil, şi asta în pofida unicităţii produsului artistic, sau în impunerea propriului canon, fenomen în cadrul căruia un rol decisiv îl joacă anvergura (“cota”) europeană/mondială a naţiunii în discuţie. “Pentru noi românii, cel puţin, scria Emil Cioran cam în acelaşi timp cu G. Călinescu, superstiţia Europei pleacă din complexe de inferioritate. Să-ţi dai seama că nu te poţi realiza decât prin naţiune şi să n-ai siguranţa ca naţiunea ta te va realiza. Aici e cheia incertitudinilor româneşti... Şi asta e tragedia individului lucid în culturile mici.” La rândul său, Eugen Ionescu se temea sa nu rămână o „existenţă ridiculă”, care să împărtăşească lipsa de destin a propriei ţari, căci o naţiune se afirmă prin orgoliu şi aroganţă, în timp ce pe români îi caracterizează filosofia lui „n-a fost să fie”. Cele două cărţi rebele ale epocii interbelice. Nu (1934) şi Schimbarea la faţă a României (1936) îşi au contraponderea în articolele programatice ale lui Mircea Eliade din cel de al patrulea deceniu al secolului trecut. Un exemplu relevant este cel publicat în luna octombrie 1936, intitulat Cele două Românii, în paginile acestuia autorul afirma „conştiinţa purităţii cu Europa”, şi necesitatea cultivării mesianismului românesc, reprezentat de Bălcescu, Eliade, Hasdeu, Eminescu, opus criticismului românesc, ilustrat de Maiorescu şi Caragiale. Acest spirit critic superlucid era considerat de Eliade inoportun în acel moment, întrucât crea inoportune complexe de inferioritate. Generaţia lor, generaţia '27, trebuia sa intre în arena “conştienta de o mare misiune, optimistă, necritică”, mistică şi naţionala. De altfel, până la al doilea război mondial, naţionalismul a fost mai degraba apanajul elitelor. Astăzi, lucrurile stau în bună măsură altfel. Este firesc ca în procesul de modernizare a economiei, a circulaţiei valorilor, diferenţele naţionale să se estompeze, să înceapa să se producă o sincronizare a mentalităţilor, iar în domeniul artelor, al literaturii o sincronizare a normei estetice. De altminteri, e sesizabilă de mai mulţi ani şi o tendinţa de politizare a acestei norme în Vest, în sensul subordonării ei unor factori extraestetici, ţinând de aşa-zisa “corectitudine politică”. Faptul acesta arată că există şi excese ale democraţiei, ce ne pot fi însă circumstanţial favorabile în direcţia instaurării unei echităţi recuperatorii a alterităţii şi valorizării zonelor marginale. Regulile “jocului european” sunt de data aceasta nu ideologice, ci aşa cum spuneam mai înainte, empirice şi pragmatice. Şi din această nouă perspectivă e de sperat ca la un moment dat, să se observe, în fine, că aşa cum spunea G. Călinescu, “avem o literatură majoră”.