Contemporanul, ianuarie-iunie 2002 (Anul 12, nr. 1-26)

2002-06-13 / nr. 24

14 Muzică Cristina SÂRBU CARAGIALE ŞI MUZICA “Nu este arta mai mare decât cea muzicală” Ion Luca Caragiale nu a primit niciodată o ordonată instrucţie muzicală. Adevărat, în casa părinteasca se afla un pian. La fel de adevărat este faptul că, mai târziu, în vacanţele de la Sinaia sau în călătoriile de la Berlin, acelaşi Ion Luca Caragiale îşi lua pianul cu sine pentru a putea organiza, oriunde şi oricând, concerte de muzică de cameră. Uneori, apela şi la un pian închiriat. Intr-o scrisoare datată Berlin, 9 octombrie 1910, scriitorul îi comunica prietenului său Paul Zarifopol că „....un piano elegant, posedând cea mai simpatică voce de salon, prevăzut cu dublă surdină, parc-într-adins turnat pentru Haydn şi pentru atâtea alte venerabile peruci, aşteaptă cu nespusă impacienţa atingerea unor degete măiestre!” Tot despre “muzicala” perioadă berlineză povesteşte şi Ecaterina Caragiale- Logadi, fiica scriitorului: “La noi, la Berlin, se făcea multă muzică. Aveam un pian mare, o pianină şi o epineta. Se cântau bucăţi pentru două piane. Zarifopol, care era un bun muzician cu mare facilitate de descifrat şi Cella Delavrancea îi făceau tatii toate plăcerile cântând ore întregi pentru el.” Ce se făcea în aceste “ore întregi”? Care erau “plăcerile” melomanului Ion Luca Caragiale? Din documentele păstrate aflăm că repertoriu bine-cunoscut era variat, cuprinzând lucrări de la Beethoven la Offenbach. Beethoven era totuşi, compozitorul preferat. Cella Delavrancea povesteşte: “în anii în care am dat concerte în Germania, Caragiale ne însoţea, pe mama şi pe mine, în toate oraşele, bucuros de succesul meu pretutindeni. Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el...” în concertele celebrei orchestre Gewandhaus din Leipzig, sub bagheta lui Artur Nikisch, a ascultat desigur interpretări beethoveniene de referință. într-o altă scrisoare datată Berlin, 17 decembrie 1909 Caragiale notează: “Am onoarea să vă declar că Simfonia a IV-a a babacului (Beethoven, n.n.) este,orice s-ar zice şi orice s-ar face, una minune neîntrecută”. Alături de Beethoven se aflau, desigur, Bach, Haydn şi Mozart. Tot din amintirile Cellei Delavrancea aflăm că, în anul 1912, pe când era găzduita în casa lui Caragiale, la Berlin, acesta “...Apărea dimineaţa, pe la ora 11 în salon, cu ţigara între degetele subţiri. Se aşeza lângă mine la pian privind cu duioşie la volumul Wohltemperiertes Klavier de J.S.Bach din care îi cântam regulat preludii şi fugi. Când sfârşeam, surâdea maliţios, dădea din cap şi şoptea Părintele muzicii, sireacul ce ne-am face fara el...". La 15 iulie 1910, din Travenunde, îi scrie lui Zarifopol “...am auzit astăzi şi uvertura de la Zauberflote. Zice că o minune nu ţine decât trei zile. De 40 de ani aud uvertura asta şi astăzi mi s-a părut mai minune ca oricând”. Puritatea şi seninătatea clasicismului vienez l- au atras întotdeauna pe Caragiale, mai puţin creaţiile romanticilor deşi asculta cu plăcere unele lied-uri de Schubert şi Schuman: “...delicioase pentru spontaneitatea şi curăţenia sentimentului” şi pentru “...parfumul lor fără prihană”. Nu căuta tovărăşia unor Chopin sau Frankck reproşând muzicii celor doi compozitori, prea multă melancolie şi prea multă tristeţe. Ar mai fi multe de spus despre rolul pe care l- a jucat muzica în viaţa scriitorului Ion Luca Caragiale. Vom reveni asupra subiectului pe tot parcursul acestui an care, pe bună dreptate este, pentru noi toţi, “Anul Caragiale”. CHAT Adrian MIHALACHE ŞAPTE Eta: Ai văzut expoziţia lui Alexandru Antik şi Dragoş Ştefan, de la Galeria Nouă? Teo: Care mai e şi asta? Altă instituţie privată, pitită printre vile elegante? Eta: Nu, e fosta GAMB de pe Academiei, lângă Albina. Teo: Aha! Mă bucur că nu s-a transfonnat în prăvălie. Sală frumoasă, dar cu reputaţie proastă. Găzduia expoziţii de veleitari, mediocri, amatori etc. Eta: Acum este sala expoziţiilor dedicate noilor medii. Teo: Instalaţii? Eta: Mai ceva: video, computer, Internet etc. Teo: Grozav! Ai fost chiar la vernisaj? Eta: Mai încape vorbă? Doream să văd cum arată lumea avidă de artă nouă. Teo: Şi'cum erai îmbrăcată'? Eta: Mi-am făcut singură o rochie simplă, dreaptă, după o creaţie celebră a lui Yves Saint-Laurent, cu model geometric, inspirat din Mondrian. Teo: Adică ai copiat copia. Eta: Nici eu, nici Saint-Laurent n-am copiat. Am interpretat. Teo: Şi ce-aţi pus, fiecare, în interpretările voastre? Ironie sau reverenţă? Eta: A cita este, în sine, reverenţios. A monta citatul în alt context ţine, inevitabil, de ironie. Teo: E un pas cam mare de la respectabilitatea tabloului la frivolitatea îmbrâcăminţii. Eta: Pasul trebuie făcut. Arta nu trebuie să rămână în muzeu, ci să coboare în stradă. Teo: Coborând, devine însă kitsch. Eta: Iată un cuvânt pe care, în curând, n-o să-l mai priceapă nimeni. Nu există în engleză. Teo: Norocul tău! Ai fost admirată? Eta: Aici e o problemă. Altădată, când mergeam la expoziţii, făceam, şi eu parte din expunere, îmi plăcea să fiu privită pe fundalul tablourilor. Teo: Şi acum, că nu mai există tablouri? Eta: Era să zic că nu mai exista nici public. De fapt, public există, dar nu se mai manifestă. Teo: Nu se preumblă printre lucrări? Nu comentează? Eta: Nu. Lumea e sfioasă şi mută în sală, oricum e prea întuneric ca să ne uităm unii la alţii. M-am îmbrăcat degeaba. Teo: Şi ce fac privitorii? Stau îngrămădiţi în jurul monitoarelor? Eta: Sunt două calculatoare în expoziţie, conţinând trei lucrări de computer-art. Imaginile de pe ecran sunt proiectate pe pereţi. Majoritatea vizitatorilor le urmăresc, pasivi, ca la cinema. Teo: Şi înţeleg ceva? Eta: Există explicaţii detaliate, bătute la maşină şi lipite pe pereţi, dar nimeni nu le citeşte. Teo: Ar trebui doar câteva fraze cheie, imprimate ca sloganuri, cu impact vizual puternic. Eta: Se pare că artiştii, cu cât sunt mai îndrăzneţi în ceea ce fac, cu atât sunt mai didactici în ceea ce spun. Teo: Ce se vede, măcar e izbitor? Multimediatul biciuieşte senzorialul? Eta: Ce se vede este varianta demonstrativă a unei lucrări, adică doar una dintre numeroasele traiectorii de parcurgere a acesteia. Teo: Fiecare traiectorie declanşează o experienţă estetică distinctă? Eta: Experienţa estetică se naşte din interactivitate. N-o pot avea decât aceia care-şi iau timpul de a se deprinde cu comenzile, mânuind claviatura şi mouse-ul. Teo: Dâ-mi un exemplu. Eta: O lucrare - cea mai simplă - se numeşte Piramida. O sumedenie de figuri simplificate ca nişte avataruri, dispuse unele deasupra celorlalate, într-o ierarhie riguroasă, se mişcă sincron, bătând pasul pe loc, în limitele planurilor laterale ale unei piramide. Dacă priveşti versiunea demonstrativă, ai doar o imagine posibilă a rigidităţii structurilor autoritare, o descriere simbolica a lor, oarecum caricaturală. Teo: Cum se poate interveni în lucrare? Eta: Spectatorul poate schimba viteza de mişcare şi poate comanda întoarcerea în unghi drept a întregului pluton. Teo: Adică spectatorul are experienţa directa a puterii sale. El este cel care vede totul, conduce, este ascultat.... Eta: ...şi poate astfel reflecta asupra propriilor sale instincte dominatoare. Teo: Celelalte lucrări erau mai sofisticate? Asta mi se pare cam elementara. Eta: Zambacalamba Net prezenta patru şiruri de personaje arhaice, înlănţuite, fiecare şir putând fi comandat, în mod independent, să danseze, să se deplaseze, să se volatilizeze întrun nor de puncte etc. Teo: Mi se pare o bună ironie la adresa conceptului atât de actual de networking. , Eta: Ai dreptate, acum se valorizează munca în echipă, ■comunicarea orizontală, interacţiunea în reţea Grotescul arhaic al figurilor şi muzicii subminează autoritatea sistemului social în vogă azi. Teo: Autoritate care este mai curând de natură managerială decât de natură politică. Eta: într-adevăr, reducerea politicului la managerial pare a fi marca esenţială a corectitudinii. Teo: Trebuie să merg şi eu să văd expoziţia. Eta: Poţi să deguşti lucrările şi acasă, în linişte. Ele se află pe un disc compact, care se poate procura odată cu numărul 9 al excelentei reviste de artă Balkon. Teo: Care lucrare ţi-a plăcut cel mai mult? Eta: Viewpoint. Ea constă dintr-o formă tridimensională, generată prin metodele teoriei haosului (atractorii „stranii” ai lui Rossler, dacă vrei amănunte), a cărei emergenţă este privită de pe margine de figura neagră, bidimensională, a unui observator. Relaţiile complexe dintre privitor şi privit, dintre exterior şi interior, pot fi modificate în fel şi chip de către spectator. Teo: Artiştii aceştia trebuie să fie experţi în informatică. Eta: Alexandru Antik este cunoscut demult ca un sofisticat creator de instalaţii. El s-a asociat cu Dragoş Ştefan, un informatician de primă mână. Ei n-au construit însă lucrările pornind de la blocuri elementare, ci de la mediul de programare Touch 007, oferit de Derivative Inc. Teo: înţeleg că informaticianul aduce logica, iar artistul metafizica. Eta: Artistul provoacă emoţia, metafizica o introduce privitorul. 'v . V* - Mircia Dumitrescu, Călin Caliman, Adrian Mihalache și Nicolae Breban. Ianuarie 2002. Sediul Conte