Contemporanul, iunie-decembrie 2002 (Anul 12, nr. 27-52)

2002-12-03 / nr. 48-52

cţi a creat împrejurarea, de pildă, nu sunt dintre cele menite să predispună la seninătate. Nici depărtarea de Veronica, deşi tristeţea şi-o alină căutând insistent companii feminine, uneori fără reticenţe culturale, cum nota Calinescu, fără false pudori. Să spun că această senzualitate frustă nu poate stînjeni, iar Ghazel nu mi se pare nicidecum licenţioasă, cum pare a crede I.G. (Dimpotrivă, aş completa în paranteză: scriam altădată despre liri­ca de dragoste eminesciană care înclină cu evi­denţă înspre o formă pe care o numisem neomorf­­icâ a pasiunii - iubirea-pasiune a îndrăgostitului fiind, în mare măsură, o experienţă mentală, o creaţie a gândirii întoarse spre sine într-o căutare disperată a oglinzii ideale - fără a-i fi străine jocurile şăgalnice, viclene ale amantului, dar nici aspra senzualitate, aceasta din urma superba în Ghazel. Actul ultim al sexualităţii se traduce în registrul experienţelor capitale, este un act de cunoaştere prin iubire, un moment prelungit de extaz tonic. Masculinitatea brutală, stăpână, se manifestă în perfecta primitivitate şi simplitate a gestului, în singurătatea complice a cuplului, îndrăgostitul şi amantul sunt deopotrivă inutili în acest spectacol al forţei vieţii, căci virilitatea în plină agresiune itheralică transformă actul posesiu­nii într-un spectacol al misterului vieţii vremelnic triumfătoare împotriva morţii­. Focalizarea strictă pe personaj a biografiilor eminesciene e indicată ca principala carenţă: "Rezultatul acestei metode nar­ative este straniu: în lipsa unui context de viaţă care sâ-i explice comportamentul, eroul pare aflat într-un surghiun absolut. Proiectat pe fond alb - mai exact spus: ne­proiectat, fără umbră - Eminescu ni se înfăţişează nu numai izolat social, ci de-a dreptul absent din lume." Socotind cu totul neverosimil un asemenea portret, I.G. face pasul necesar în paradiografie pentru a reconstitui un fundal existenţei berlineze a poetului. Maiorescu însuşi sprijinea indirect un asemenea demers când afirma "în perfectă cunoştinţă de cauză" că Eminescu este un om al timpului modern, cu o cul­tură la "nivelul culturei europene de azi". "Cum să repetăm formula-standard - `romantic tîrziu” - şi sâ-i reiterăm conotaţiile - inadaptare la ritmul isto­riei, anacronism, decalaj în raport cu ora culturii occidentale etc. - când opţiunile intelectuale ale lui Eminescu în perioada decisivă a formaţiei sale se îndreaptă tocmai spre ceea ce oferă mai modern şi mai actual ştiinţa germană?" Reconstituirea migăloasă a traseelor eminesciene se petrece cu artă şi atitudine de arheolog secondat de un descoperitor pasionat, de eră romantică. De aceea, detaliile foarte exacte, matematice, aş zice, pe care le evocă autoarea în sprijinul afirmaţiilor sale nu-şi pierd farmecul şi capacitatea de a captiva. Asta şi fiindcă descopâr în Irina Gregori o inteligenţa slu­jită admirabil de cuvînt, acesta dus adesea pînă în pragul aforismului. Impresionează logica strânsă a demonstraţiilor. I.G. demolează pas cu pas locurile comune, rezis­tente fiindcă foarte comode, şi nu o face prin sim­ple afirmaţii de semn opus, ci prin refacerea aproape detectivista a parcursului eminescian ger­man. Perspectiva nouă pe care o propune e cea int­electuală: "Schimbul cu noul său mediu intelectual are totuşi loc, chiar dacă, în momente de exasper­are, Eminescu îi neagă radical premisele: între­barea pe care mi-o pun este dacă nu ar fi potrivit să căutăm pe plan intelectual - într-un conflict teoret­ic, aşadar, şi nu neapărat în idiosincraziile sau nevroza poetului - explicaţia acelei profunde schimbări pe care i-o atestă criticii la sfârșitul perioadei petrecute în metropola imperială. în acest sens, lecturile sale de specialitate, exceptele, însemnările de la cursuri, accesibile acum în total­itatea lor, reclamă o reevaluare extrem de atentă." Lucru pe care autoarea îl și face. Banalizata influenţă schopenhaueriana, de pildă, e demontată pornind de la texte şi lăsând deoparte o bibliotecă întreagă de enunţuri prăfuite. Sărmanul Dionis, recitit cu ochi proaspăt şi minte de data la subtilităţi, conduce firesc la încheierea că: "abater­ile lui Eminescu de la codul nuvelistic sunt sistem­atice şi că ele constituie o transgresie deliberată a normelor narative cel mai larg acceptate în epocă." Şi: "Pentru a vorbi despre eul ›adevârat›, mereu altul şi totuşi acelaşi, despre visul adevărat şi nu despre ‹simplele vise›, Eminescu are nevoie de un limbaj nou, în concordanţa cu viziunea sa metafiz­ică." De aici, o noua "lectură" a influenţelor schopenhaueriene şi a valorii de modernitate a acestora.: "Organul oniric în care localizează Schopenhauer visul denumeşte de fapt întreaga viaţă subterană, ocultă, incomunicabilă a conştiinţei - pe scurt: inconştientul. Cu cinci decenii înaintea lui Freud, Schopenhauer insistă asupra immportanţei somnului în economia organis­mului ui Vin." Tot de aici, o interpretare a nuvelei eminesciene ca experimentare a unei "modalităţi narative insolite - un onirism ireductibil la logica nuvelistică şi la fundamentul ei estetic - realismul de tip naturalist-mimetic." Forţa cu care îşi susţine ipotezele e atât de copleşitoare, de notă, încât, une­ori, ai senzaţia că se ridică, la propriu, un val, de existenţa căruia nu aveai habar, aţipit în portrete tradiţionale cum te aflai. S-ar putea vorbi fără nici o exagerare despre un alt Eminescu, iar cele nouă capitole ale secţiunii merită citite cu creionul în mână. La fel de interesante cele trei analize la Mircea Eliade, îmi promit să revin asupra lor după ce voi reuşi sa găsesc cartea despre Povestirea fantastica a Irinei Gregori. N-am văzut-o încă, dar cele câte­va trimiteri la ea mă fac s-o bănuiesc deloc mai puţin incitanta. O „dinastie” de singurătăţi: Caragiale Iulian Boldea recunoaşte singur că va pune faţă în faţă doi mari scriitori ai literaturii române...poate părea un act temerar, la prima vedere de o semnificaţie relativă, ca orice para­lelism ce nu se verifica în structura de adâncime a personalităţii lor creatoare şi neavând, totodată, puternice reverberaţii şi reflexe în operă." Să spun de la început că din cartea sa (Faţa şi reversul tex­tului. I.L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale, Editura Ardealul, Tîrgu Mureş, 1998, Colecţia "Sinteze"), carte comentată aici cu oarecare întârziere, dar meritând să fie readusă în actualitate în chiar Anul Caragiale, din cartea sa, aşadar, am reţinut multe sugestii interesante, incitante şi bine formulate despre fiecare dintre cei doi scriitori în parte. N-am reuşit să vibrez la asemănări şi deosebiri fiindcă amănuntul că cei doi ar face parte din "Dinastia Caragiale" mi-a făcut antipatice din pornire orice asemenea paralele. Ba, sunt gata sâ pariez câ nici autorului nu i-a fost la îndemână să-şi respecte proiectul critic. Am simţit de fiecare dată o sforţare a memoriei, o sâcâitoare chemare la ordine din pricina căreia era întreruptă fluenţa unei demon­straţii pe opera unuia dintre cei doi pentru a-i face loc şi celuilalt. Deşi descopâr cu înduioşată încântare orice reânviere a gesturilor părinţilor mei în gesturile mele, mi-au fost întotdeauna urâte soborurile de rude, vecini, cunoscuţi gata sâ mă întoarcă pe toate feţele pentru a stabili, în îndelun­gi dispute inutile, de la cine am nasul, de la cine ochii şi aşa mai departe. Iulian Boldea numeşte "problemă" curiozitatea cam joasă a perioadei interbelice pentru relaţiile dintre tatâ şi fiu. Nu doar câ "relaţiile dintre cei doi scriitori, tată şi fiu, par sâ se afle aşezate sub semnul imponderabilului, în trasarea datelor unui verdict trebuind sâ fie cântărite elemente şi dimensiuni psihologice, ered­itare, psihanalitice, biografice şi, nu în ultimul rând, estetice", dar asemenea relaţii au fost de când lumea astfel între taţi şi fii, între părinţi şi copii, "problema" fiind nu numai insolubilă, ci şi inventată. Căci complexitatea ei omenească o scoate de sub puterea oricărei analize. Comparaţia e, neîndoielnic, un instrument care şi-a probat de nenumărate ori eficacitatea în limpezirea contu­rurilor unui scriitor. Punerea faţă în faţă cu altul pe temeiul unui mănunchi de asemănări recunoscute a revelat nu de puţine ori mărci ascunse sau rămase în umbră. Cercetarea, pornită de la relaţia de rude­nie, are puţine şanse de izbândă. Singura problemă ar rămâne aceea a relaţiilor estetice, dacă şi câte există. De altminteri, autorul e singur dezarmat în faţa propriului proiect şi, după ce la pagina 5 schiţează portrete psihologice ale celor doi, la pag­ina 6 da înapoi recunoscîndu-le fragilitatea. Luându-l pe Pompiliu Constantinescu de martor, îşi încâlceşte definitiv instrumentele de lucru, rătăcit între termeni vag delimitaţi, lăsaţi într-o indecizie şi o ambiguitate menite să complice fără speranţă drumul spre o paralelă cât de cât suten­­abila. Dincolo de această aparentă demolare a demersului critic în întregul lui, revin şi spun degrabă că, în cele din urmă, cea mai bună soluţie pentru cititor e aceea a luării în seamă separat a liniilor paralele.­­Daca o urmezi pe una, apoi pe cealaltă, afli un interlocutor inteligent şi subtil cu care poţi reface iarăşi, cu nuanţe fin împrospătate, imaginea unor mari scriitori. Nicidecum a unui tata răsfrânt ori ba în fiul său. Interesant punct de pornire, de pildă, în "dual­ismul trăirii estetice" descris de un W. Wörringer: "A savura esteticul înseamnă a mă savura pe mine într-un obiect senzorial diferit de mine, a mă transpune în el." Cu trimiteri la textele cele mai importante despre I.L. Caragiale, Iulian Boldea nuanţează teza sa privind intropatia ca trăsătură de bază a personalităţii acestuia, dar nu uita sâ pre­cizeze îndată ca orice absolutizare e pândită de eroare ori chiar de ridicol în cazul unui autor cu o atît de febrilă relaţie cu propriile cuvinte şi person­aje: "Unei astfel de lumi de coloratură policromă pînă peste poate şi unei astfel de predispoziţii care preia, într-o adevărată bulimie afectivă şi senzori­ală toate contururile, oricât de contorsionate, ale lumii îi corespunde o dispoziţie stilistică proteică, de nu chiar cameleonica." Bulimic e un termen mai potrivit chiar decît bănuieşte Iulian Boldea, căci bulimicul e, prin definiţie, nu doar nesăţiosul, ci şi deghizatul, cel care îşi maschează propria poftă, ba, mai mult, nu se poate abţine să şi "dea afară" ce tocmai a înghiţit cu lăcomie. Lumea lui Caragiale are mereu acest dublu sens: atracţie/respingere, simţurile sale nu sunt doar enorme, adică de o can­titate, în ultimă instanţă, pozitivă, ci şi mon­struoase, demne de situarea plină de oroare a celui care tocmai le-a dat naştere. La Mateiu Caragiale criticul descoperă, desigur, "cu totul alte" lucruri, admiţând mereu şi iarăşi că paralela e strict "didactică", utilizată ca metodă de laborator: "locul intropatiei - ca mişcare lăuntrică a operei - e luat de abstractizare, de o irepresibila nevoie de detașare contemplativă." Sâ remarc un joc al expresiilor comune, strident, câteodată, în cazul acestei paralele: locul intropatiei nu e nicidecum luat de altceva la Mateiu C. pentru bunul motiv ca aceasta, intropatia, n-a avut nici un loc în opera sa... "Prin reverie proiec­tivă şi prospecţiune speculară în trecut, Mateiu I. Caragiale îşi caută de fapt propria identitate, după cum prin conturarea unor spaţii sau obiecte stilizate, cu suflu geometrizant, încearcă să-şi ancoreze sensibilitatea, să-şi găsească repere liniştitoare prin intermediul acestei narcoze onirice." Că emblemele acestor două resorturi afective şi expresive (intropatia şi abstractizarea) "nu pot fi decât moftul şi masca tragică" e destul de uşor de acceptat, iar I. B. îşi mobilizează toate resursele exegetice pentru a ne convinge, însă, iarăși, discutarea lor alături se susţine cu argu­mente mereu exterioare. Patosul derizoriului condus sub semnul unei veritabile mitologii, retorica banalității, ochiul fixat anume asupra lumii de mijloc nu sunt neapărat "satirice". E de observat că lumea de strânsură, lumea-lume a lui I.L. e o lume vie şi sin­gura, oricât ar părea de paradoxal, statornică în acest spaţiu geografic. Caragiale a avut această intuiţie genială, de unde şi rezistenţa sa în timp. Lumea de "sus" poate oricând cădea, şi o face cu destula regularitate în istoria omeneasca, lumea de jos e deja căzută, doar lumea de mijloc e eternă. Tot al lumii de mijloc e şi visul, cu nuanţe bovarice, al ei şi ambiţul. Mateiu I. Caragiale s-ar putea sa datoreze situarea sa pe primul loc între romanele româneşti numârate de o destul de recenta anchetă tocmai acestei descrieri a aceleeaşi lumi de mijloc şi de strânsură, vâzutâ în momentele ei de ambâţ suprem şi halucinatoriu. O simplă bănuială, dar care ar merita luată în consid­erare măcar pentru a o contrazice. Cele cinci capitole ale cărţii (între moft şi masca tragică, Limbajul comediei şi comedia lim­bajului, Fantasticul, Faţa şi reversul,Filiaţii şi dis­juncţii estetice, Scriitura artistă­ caută şi găsesc "zone de contact" între cei doi scriitori. Urmărit aproape obsesiv de amănuntul biografic al neînţelegerii dintre ei, Iulian Boldea ratează finalul cărţii sale revenind la ideea ca "I.L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale, nu întâmplător tată şi fiu subl. mea, înţelesul precizării îmi scapa!, sunt doi scriitori în multe privinţe congeneri!?, ale căror creaţii reprezintă produsul unui fond spiritu­al comun, care se regăseşte, frecvent, în puncte nodale ale operelor în discuţie, ca afirmări şi ilus­trări peremptorii. Motive recurente, teme cu val­oare simbolică reiterează obsesii comune, care, în ciuda deosebirilor (unele, e drept, flagrante), ne pun în faţa a două entităţi estetice autonome, aflate nu în relaţie de ireconciliabilă antinomie, de ire­cuzabilă polaritate, ci, mai curând, de fecund dia­log peste mode şi timp, de fertilă interferenţă spir­ituală şi estetica..." Eu pariez pe autonomie şi diferenţă (ambele estetice, în acest caz), gata oricând să exilez într-un simplu "chapeau" detaliul familial. Cei doi Caragiale se descurcă perfect singuri, fiecare cu propria operă și posteritate. Nu cred că strădania de a-i împăca le-ar fi pe plac. Mi-ar plăcea să citesc pe rând și separat două micro-monografii indepen­dente, extrase din cartea aceasta "siameză". Ceea ce am încercat să fac, oricum. 56 CONTEMPORANUL - Ideea Europeană

Next