Contemporanul, 2003 (Anul 13, nr. 1-12)

2003-04-01 / nr. 4

PROZĂ Ion STRATAN Muzeul P­ăsărică” sau “Păsărică” iubea călătoriile. Din banii pe turnee călătorea cât putea, de la Domul din Köln la acela din Milano, de la Muzeul Prado la Ermitaj. Acolo, la Moscova, după episo­dul cu deputatul, care o rănise profund, îşi plimba melancolia prin Piaţa Roşie şi prin sălile împodobite cu marmură şi oglinzi ale muzeului. Tablourile se desluşeau cu dificultate, datorită încărcăturii aurite a ramelor şi a amestecului de mobile şi suprapuneri de cadru, pentru a evidenţia în spaţiul dat întreaga zestre a expoziţiei. O “Bunavestire” de Simone Martini îi atrase atenţia prin graţia aşezării mâinilor, înclinaţia delicată a chipului şi fineţea culorilor. Se gândi la atâtea şi atâtea “Bunevestiri” pe care le admirase în lume şi îşi reţinu cu greu un suspin realizând câ acum, la douăzeci şi cinci de ani, ar fi putut aştepta un copil, dar conformaţia sportivă şi anticoncepţionalele puternice o depărtaseră definitiv de visul mater­nităţii. Robert Capin o întâmpina cu o “Fecioară cu prunc în faţa şemineului”. Fusese întotdeauna fas­cinată de Franţa, ca tot românul învâţase limba franceză din copilărie, regăsea în liniile ferme şi clare ale tabloului spiritul “cartezian”, dorinţa de ordine, cel puţin, a francezilor. Parisul o atrăgea ca un magnet, deşi, cu participarea aleatorie în Circuit, nu putea zâbovi acolo mai mult de o zi. Revelaţia exista. Iată un anonim francez care pictează, voluptuos ca un italian, “Intrarea Domnului în Ierusalim”, cu înclinare profundă spre spectacular, cu smerenie, dar şi cu bucuria contemplării aureolei care se naşte sub degetele sale. Nuanţele erau vii, nimbul strălucitor, podoa­bele şi odoarele înfăţişate Mântuitorului de o aleasă reprezentare şi fantezist împodobite. Lângă tablou, pe culoar, se afla un tânăr cu barba neuni­formă, după moda slavă, cu părţi de câlţi şi bârbie netunsâ, dar cu craniul aproape ras, privind-o cu stăruinţă. - Sunt custodele acestei aripi a muzeului - se prezenta el într-o engleză învăţata pentru a suna britanic, însoţita de o înclinare şi un zâmbet care putea fi profesional dar avea şi un grad “al sau”, de sinceritate. Vă pot prezenta istoria şi opiniile critice despre exponate, adaugă el - şi în faţa nehotârârii ei - sau preferaţi franceza? - Nu - scapâ ea în româneşte şi pregatindu-se sa refuze în alte graiuri. Auzi sunetul de surpriza şi bucurie al tânărului - Sunteţi româncă? Mă cheamâ Grigore, sunt basarabean şi fac practica aici, în cadrul Institutului de Arte. - Ei, asta-i bunâ, zise cu un zâmbet “Păsărică” și îl privi cu un ochi închis, ca la un magazin de moda sau ca la plaja când cineva se prezintă și te prefaci că intră soarele într-un ochi, pentru a-l “estima” corect. - Passy - îi răs­punse ea - prietenii îmi spun Passy - ce-ai putea să-mi spui despre Muzeu, despre clădire întâi? “Ermitajul are colecţii de pictura, grafica, sculp­tura, arme, monede şi arheologie” Lasă, spune-mi despre clădire - chicoti ea. “La sfârşitul secolului al XVIII-lea galeria Ermitajului cuprindea o colecţie bogata de pictură flamandă din secolul al XVIII-lea şi al XVII-lea, cu Rubens, Van Dyck, Rembrandt şi Hals.”, turui el. Pentru “Pâsârică” sau “Păsărică” tipul din faţă avea ceva din com­panionul pe care îl dorea momentan­­ înalt, slăbuţ, vorbind cu delicateţe şi având gradul de cunoştinţe cât sâ nu o epateze, precum şi un farmec personal, un inefabil al fiinţei sale. - Bine, vâd câ nu ştii nimic despre clădire, spuse ea ironic, dar nu răutăcios. Hai să ne plimbăm prin muzeu fără “pre­tenţii”. - Domnişoara Passy, puteţi vedea aici un Fra Filippo Lippi - “O viziune a Sfântului Augustin”. Tenta este aurie, pruncul este asemeni unui copil de trei ani, iar peisajul din spate este ca o miniatura cuprinzând detaliile unei margini de deal extrem de vastă în realitate. - Ştii, Grigori, cât a trăit Sfântul Augustin? Basarabeanul îşi privi cu atenţie pantofii şi tâcu un timp. -103 ani, să-ţi spun eu - 103 ani, dragul meu... La auzul vocii calde, puţin grave din cauza imposibilităţii de a lăsa odata fumatul care se batea cap în cap cu condiţia de sportiv de performanţă - Grigori se fâstâci. Deşi student la Moscova, citit şi cunoscător de limbi străine, Grigori, în “simplitatea” profundă a basarabenilor, nu avea simţul jocului pe care îl presupunea ‘T usage du monde”, o mondenitate venită din bunăstarea şi cosmopolitismul în care trăia Passy. Amândoi privira o “Coborâre în mor­mânt” a Maestrului din Valladolid - Crezi în re­velaţie? îl întreba ea brusc. Crezi ca o parte din gândurile, deciziile şi rezultatele noastre sunt datorate transcendentului, îngerului, cum se spu­nea pe vremuri? Grigori părea a fi fost adus aproa­pe de domeniul lui - Se poate ca Rubliov sâ fi pic­tat fârâ credinţa? Să credem câ Fatima şi Lourdes sunt simple repere turistice? Chiar rândurile despre pictură ale unor Vasari, de exemplu, cred câ sunt inspirate de către divin - Cum te simţi la Moscova - tu, basarabean? - Ruşii - ştii prea bine câte ne­­au făcut. Şi familia, bunicii mei au pătimit. Eu caut aici lumina sufletului, revelaţia, cum spui tu. E ceva curat, inextricabil pe care nici comunismul nu l-a anulat. Arta, literatura... - Dar nu ai o prietena rusoaică, să te piseze la cap cu mesianismul slav? - Nu, prietena mea e la Chişinău, e ziaristă... - Weyden, ăsta, cu Sfântul Luca, are părţi de “pic­tură naivă”, cum o numim astâzi. Se revine, spuse Grigori, vorbind despre Fecioară, se reface, se re­­numeşte...Viaţa e o roata. Istoria e o roată. Chemarea asta e de neoprit. Sfântul Luca picteazâ, regele David poetizează, sacrul e ascuns, dar şi “salvat” de către artă. Cine ştie?!? - Călătoresc mult, spuse Passy. Nu am foarte mult timp, mai ales în Est. Recomandă-mi câteva pânze.­­ “Madona Litta” de Leonardo și „Madona Conestabile“ de Rafael. „Păsărică“ se gândea în semi-obscurul sălilor - Ascult ca o muzica glasul ghidului, fără griji,vorbind despre Fecioară și mă gândesc vrând-nevrând la mama, care vindea bere în piaţa Rahova. Mama, pe care nu mi-o pot închipui cu o linişte supra-lumeasca pe chip, fârâ isteria şi grijile de zi cu zi. Mama ar trebui sâ se transforme în Fecioară! II privi pe Grigori deodată cu un alt aer, îşi dădu seama câ e “destul de înalt”, ca un văl luat de pe ochi, clipi din pleoapele creole şi lăsă culoarea deschisa, depărtată, a privirii lui să se dizolve în irisul ei de tuş, de cărbune ars. Costumul lui de moda veche o amuza, se lăsă din nou pe un picior, cu preocuparea de “preţuluire” de la primul lor schimb de vorbe, tuși se întoarse, făcu o piruetă și privi un timp în gol, în tăcere, apoi spre capătul culoarului. Zeci de gesturi se perindau prin memoria lui Passy, mâini şterse ca o zugrăveală sau umeri puternici, elasaţi, adamici, ca priviţi în apa unei fântâni, adâncă, neclara, îngrijorătoare, valurită şi tulburată definitiv de cumpăna care coboară cu zgomot, cu sete. - Aveţi un program anume? întreba Grigori la ieşirea din muzeu, cu genul de cuvinte care erau trei sferturi “de lemn” ale basarabenilor crescuţi acolo, neglijaţi de lupta vorbei şi a istoriei din ţara, adesea stupidă, adesea vulgara, adesea nedreapta. - Sincer?!? şi Passy se surprinse, ca în romanele citite în avion, cu acest cuvânt pe buze - sincer - se surprinse în primul rând rostindu-l, apoi prin faptul că l-a gândit şi - poate - îşi dădu brusc pârul scurt pe spate, cât se putea­­ simţindu-l. Sincer, domnule Grigori, nu am nici un program, cum spui dumneata. “Păsărică” îl privi din creştet până în tălpi, ca la raliu, cu gândul la o plimbare prin Moscova posomorâtă, colorată parcă forţat de emblemele “Coca Cola” şi “Rothmans”.­­ Putem lua o cafea la cafenea, și să gustăm ceva... Passy se amuza la gândul unei fier­turi servita drept “espresso” într-una din bodegile moscovite, dar până la urmă licoarea a fost bună, iar “distracția” era un fel de tocana care se servea în câni mari de ceramică, asemeni unor ghivece de flori, în care Passy râsturase toate condimentele de pe masă: boia, oțet, ulei, piper, ardei și sare. - îmi place cerul la Moscova, spuse ea în timpul plimbării în aerul friguros, știi, adesea caut figuri în norii care se perinda. Aici gâsesc multe forme... — Locuiesc la capătul acestei alei, spuse Grigori cu voce scăzută, cu emoţie la gândul vizitei lui Passy şi cu nelinişte că ea ar putea considera drumul lor o “capcană”, dat fiind ca el o ghidase pe străzile capitalei... - Ei, nu pierdem timpul, domnule Grigori! Bravos! Bravos! “Eu locuiesc (“întâm­plător”) chiar la capătul acestei alei”. Bravos, bravos. - Nu am vrut să TE supâr, scuzu basarabeanul și mai mult vocea, dar cu un “tu” apăsat, tandru, apropiat, senzual. - Sa urcam, “domnule” Grigori îi spuse ea și îl apucă de mână, dâ-mi voie sâ mă sprijin, sunt doar o jucătoare de tenis din prima parte a clasamentului... ha... ha... în patul de alamă, aşa cum se caută cu sutele şi la preţuri uriaşe pe piaţa europeană, Passy stătea cu un picior îndoit, aşteptând ca Grigori sâ comande la telefon o pizza şi nişte snacksuri. “Ceva trebuie sâ mâncăm şi noi pe ziua de azi, glumise Passy”. Chipul lui, cu un fel de severitate nâscutâ din ti­morare, aşa cum se râsfrângea pe sălile muzeului când amintea creaţii, epoci, stiluri, cu privirea albastră părând a se topi în cadre, chipul sâu se apropia de umerii lui Passy care îl strânse de braţe. Ea, curtata de manageri şi antreprenori, de jucători de tenis şi baschet, directori de turnee şi firme care ar fi putut să cumpere cu câştigul pe o săptămâna întregul bloc de zece etaje în care locuia Grigori. Passy, cu forma sa fizică şi aroganţa “băieţească” prin care îi îndepărta pe sâcâitori, era gata să cedeze sub gesturile unui basarabean de la Moscova, cu vorba dulce învăluită şi în mare parte mecanica, repetitiva, cea gata sâ fie a lui dupa o simpla vizită la muzeu. Se iubiră cu aerul pe care îl au locuitorii ultimului etaj, de lux, privind mulţimea cenuşie sau colorata, oricum viermuind pe trotuare,­­ privind trupurile lor, cele care indi­cau pasiune totala, cele care simţeau viaţa, cum cel de aroganţă, recunoscându-le şi departându-se de ele, mimând aerul unei concesii faţă de vulgul organic, întrezărind şoldurile de culoarea piersicii aşa cum, probabil cuvintele din creier, din alcătui­rile superioare, văd magma şi marasmul mem­brelor, dezordinea sângelui cu emoţii, avion strălucitor al trupelor speciale care priveşte cu interes distant amuzinarea gherilelor de la tropice care trebuie capturate, torturate cu dispreţ. Se sărutară mult dupa dragoste, lucru pe care Passy îl aprecie la Grigori, slăbătura înaltă care îi adusese pizza lăsata în prag, înţepându-se în vârful degetelor precum copiii la plaja şi ronţăind snack­­surile cu aromă de cartof. Păreau, încărcaţi de amintiri ale drumurilor lor, în liniştea serii care îngăduia ultima rază în încăpere, doua barei într-un lac metalic, cu bare, legănate de simţirile recente de care timpul îi scutura şi îşi lăsară mâinile de o parte şi de alta a patului ca două perechi de vâsle obosite, rătăcite, scorojite, frânte, învinse... (Fragment din romanul Concertul de Crăciun) Anul XIV • Nr. 4 (613) • Aprilie 2003 15

Next