Contemporanul, 2003 (Anul 13, nr. 1-12)

2003-09-01 / nr. 9

o 23 Bogdan Mihai DASCĂLU Caragiale! Caragiale! N­u puţine sunt momentele în care iubita noastră critică, fie ea şi literară, mă face să mustăcesc. Mult mai rar însă (dar din ce în ce mai des) pot să râd din toată inima, zgomotos, situaţie pe care o savurez, fireşte, până la ultima picătură... Aşa se face că anul Caragiale a împins nenumărate perso­nalităţi la fabuloase descoperiri în ce-l priveşte pe Conu’ Iorga. Şi tot aşa se face, am impresia, că în mintea fiecăruia (şi nu pe buze...) încolţea, înflorea, dar, mai ales, rodea întrebarea: cum să fac ceva ce nu s-a mai făcut, cum să spun ceva ce nu s-a mai spus? Până acum. Adică până la mine. Căci eul nostru, se ştie doar din Renaştere, e măsura tuturor lucrurilor... Şi, cum ma­nualele de liceu nu vorbesc decât despre opera lui Caragiale, s-a născut convingerea, deloc întemeiată, că biografia dramaturgului nu a fost îndeajuns cercetata. Astfel, orice laic este tentat să împartă viaţa scriitorului în două mari etape: cea petrecută în ţară şi cea din exil (terminologie inexacta, asupra căreia voi reveni, cu cea mai mare plăcere, cu un alt prilej). Dacă pentru prima etapă, subdivizibil, ea însăşi în alte mari şi extrem de importante perioade, nu se prea găsesc documente pe toate drumurile, dacă ar fi însemnat, pentru aceiaşi laici, care s-au aventurat prosteşte în tot soiul de studii reve­latoare, să pună mâna şi să citească­­ activitate dedicată exclusiv autorilor la modă, pare-se, nu clasicilor, care nu mai au multe de zis, după cum prea bine am priceput deja - nu mult, doar doua-trei cărţi, ar fi constatat, la capătul acestei prea obositoare îndeletniciri, că tocmai pentru această perioada - şi nu pentru cealaltă - ar fi fost mai important de elucidat anumite „găuri negre”, anumite mistere biografice. Nu anii de după toamna lui 1904 sunt necunoscuţi, aceştia au fost, mai întâi păstraţi negru pe alb de diverşii corespondenţi ai lui Caragiale, apoi comentaţi de mari critici, ce-i drept, cam de demul­­tişor spre­ ai mai avea în minte, discutaţi, disecaţi şi rediscutaţi. Şi, întrucât, vă asigur, fondul de scrisori nu mai are cum să sporească (faţa de cel de-al III-lea volum al Operelor fundamentale, nu de mult apărut) decât fie prin cine ştie ce epocală descoperire, fie prin plas­­tografie (procedeu atât de preţuit în cultura noastră), ceea ce nu mai schimba cu nimic ansamblul, întregul excurs a fost cam iluzoriu. A, că se discuta lucrurile din alt punct de vedere, cu asta sunt de acord. Dar de aici până la expansiunea conştiinţei către o supraconştiinţă, asta nu mai pot s-o pricep. Ba, mai mult, toţi care au avut bunăvoinţa să ne spună lucruri arhicunoscute, pe ton de noutate, s-au mărginit la câteva speculaţii, mai întotdeauna deloc fine, pe baza anumitor pasaje din corespondenţă, în loc să dea măcar puţină dovadă de onestitate şi să elucideze enigma plecării autorului. Speculativ, nespeculativ, au dovezi, nu au dovezi (ca, adică, de obicei), cu talent, fără talent, mă rog, fiecare după propriile-i puteri, dar să o facă! Partea bună e că avem această corespondenţa. Partea proastă e că se abuzează de ea. Partea bună e că, fiind atât de voluminoasă, mai ales cea cu Paul Zarifopol, are alură de jurnal. Partea proastă e că prea se interpretează numai această zonă a vieţii, nu şi cea din ţară, unde lipsesc, am mai spus-o la început, verigi importante. Partea bună e că se poate întocmi o cronolo­gie acribioasă a acestor ultimi ani. Partea proastă e că nu mai încape, cum e cazul lui Eminescu, loc de speculaţii... Plecarea voluntară a lui Caragiale din ţară, deşi a fost şi ea, la rându-i, de nenumărate ori comen­tată, a rămas neelucidată. Poate şi pentru că cei care s­­au străduit să dea de vreun rezon în toată „ciudăţenia” au fost tocmai cei direct implicaţi, care fie l-au cunos­cut personal pe dramaturg, ne­­-au fost doar contempo­rani. Cert e că adevăratul motiv nu poate fi ştiut cu pre­cizie, ci doar presupus. Pornind de la această idee, tre­buie combinate datele pe care le deţinem. Mai întâi, tre­buie luat în considerare faptul că nu Caragiale a fost f­irimul junimist care a trecut prin capitala germana, naintea lui au fost Titu Maiorescu, Eminescu desigur, Theodor Rosetti, A. D. Xenopol etc. Putem vorbi de o adevărată modă a Berlinului, o metropolă în plină schimbare, în plină creştere, oraş european în care se putea respira spiritul secolului. Paradoxul constă, însă, în faptul că mai toţi cărturarii români de la acea vreme au locuit în Berlin în perioada studiilor, în vreme ce Caragiale s-a retras în pragul bătrâneţii (şi nu la bătrâneţe, cum s-a răspândit zicala). De altfel, contactul lui cu străinătatea s-a produs relativ târziu (în com­paraţie cu alţii, evident), anume la 1 aprilie 1879, când Maiorescu, în dorinţa de a-i face o surpriză, îl ia într-un voiaj la Viena, pe care îl întreprinde împreună cu fami­lia: „Am plecat din Bucureşti miercuri seara, ora 9, cu Clara, Livia şi I. L. Caragiali, pentru care, spre a- i face o surpriză, scosesem eu bilet şi în orice caz vroiam sâ-l pun în situaţia de a vedea Viena­­întâia privire asupra civilizaţiei pentru el” (Titu Maiorescu, însemnări zilnice, Ed. Socec & Co., Bucureşti, f.a., p. 322) Mărturisire, dacă nu neapărat şocantă, atunci, cel puţin, uimitoare, din care, în afara faptului că I. L. Caragiale vede, cu satisfacţie, după cum însemnează mai departe atentul jurnalist, capitala austriacă la 24 de ani, vârsta când spiritul i se cristalizase deja, se mai poate deduce şi o imagine generală a spaţiului german, reflectată în principate la acea dată, anume punerea unui semn de egalitate între el şi civilizaţie. Idee pe care o voi reţine pentru mai târziu. Tot acum este momentul pentru a evidenţia faptul că, deşi Caragiale­ nu a fost, la juneţe, într-un con­tact direct, de lungă durată,„cu lumea teutonă, contactul indirect şi-a spus cuvântul. In discuţiile de la „Junimea” e imposibil să nu se fi vorbit, mai des ori ba, despre fascinantul Occident, Maiorescu ori Clara, ba chiar şi uite cu siguranţa că au dat detalii dintre cele mai diverse atentului ascultător, ca să nu mai vorbesc de Eminescu ori de Slavici, cu acesta din urmă, fapt noto­riu, Caragiale editând - după încetarea Moftului român - revista Vatra (împreună cu Coşbuc), urmându-se modelul magazinelor nemţeşti, cum ar fi Die Gartenlaube. Cu alte cuvinte, el se mişca, practic, într­­un mediu german transmutat, peste graniţele acestui spaţiu, în propria-i ţară. Şi e de-a dreptul imposibil ca toate aceste mărturisiri să nu-l fi făcut, ştiut fiindu-i car­acterul, cel puţin curios. Aşa se face că surpriza plănuită cu atâta căldură de Mad­rescu are efectul scontat, deschizându-i înaintea ochilor o lume despre care doar auzise. Dintre biografii lui Caragiale şi, dintre aceştia, cei care au încercat să elucideze misterul de nepătruns al „expatrierii” la Berlin, reţin, doar doi, anume pe Şerban Cioculescu (Viaţa lui I. L. Caragiale, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti 2001) şi pe Ion Roman (Caragiale, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1964). De ce ei şi nu alţii? O întrebare legitimă, dar care are un răspuns extrem de simplu: pe de-o parte, Cioculescu ia în con­siderare cam toate opiniile celor care l-au cunoscut pe Caragiale, astfel trimiterile se simplifică remarcabil, pe de altă parte, Roman încearcă să caute motivele în însăși corespondenţa scriitorului, înainte de a formula o ipoteză proprie, voi încerca să aduc în discuţie şi aceste argumente, care, puţintică atenţie, nu trebuie privite drept motive, cum au făcut-o absolut toţi biografii, desigur eronat, ci doar drept cauze. Cea mai importanta frază, care explică multe lucruri, o spune, introductiv, fără a părea însă că-i realizează importanţa, tot Cioculescu: „Stabilirea lui Caragiale, din toamna anului 1904 şi până la urmă, la Berlin este un episod dintre cele mai nelămurite. Motivarea exilării lui voluntare nu s-a făcut deplin. însuşi surghiunitul a păstrat tăcere asupra faptului căruia nu i-a dat un caracter demonstrativ.” (Şerban Cioculescu, op. cit, p. 203 - s.n. B.M.D.) Mai întâi, o mică precizare: cuvântul surghiunitul nu doar că e la nelalocul lui, dar combate teza întâi, formulată cu nici o propoziţie mai sus, anume aceea a exilării vol­untare. Totuşi, cum se poate o asemenea scăpare la cine­va de talia lui Cioculescu?! Uite că se poate, ar suna răspunsul comun. Ba nu, nu se poate şi ar fi impardon­­abil, dacă ilustrul critic nu ar fi avut în vedere două din­tre motivaţiile pe care le va enunţa în continuare­­exil vo­luntar: Caragiale, scriitor reprezentativ în România, cu notorietate în rândul cititorilor, dar fără mijloace materiale; marginalizarea lui de către confraţi; constrân­gerea unei înregimentări politice spre a obţine o funcţie pu­blică; afacerea Caion; neacordarea premiului Aca­demiei pentru volumul Momente; nu a fost propus de propriii lui amici deputat; surghiun: persecutarea politică a scriitorului „din pricina criticii lui sociale (cf. op. cit., p. 203-204), însă adevărata valoare a enunţului constă în afirmaţia că, pe de o parte, însuşi Caragiale a trecut sub tăcere motivele (sau, mai bine zis, adevăratele motive) ale plecării lui la Berlin şi că, pe de alta, nu a imprimat caracter demonstrativ acestei părăsiri vol­untare a ţării. Că nu a dezvăluit cauzele plecării e fals. Chiar în corespondenţă ele mai respiră, pe ici pe colo. La fel, în diversele volume de memorii ale cunoscuţilor lui, nu există unul care să nu-şi amintească de câte-un cuvânt sau altul al lui Caragiale legat de acest fapt. Dar că el însuşi nu a spus-o niciodată răspicat, asta e ceea ce Cioculescu vrea să spună, şi e cu totul altceva. Şi nu a făcut-o pentru că nu i-a dat importanţa. De ce asta? Tocmai pentru că motivele căutate nu sunt realmente motive, ci doar cauze. Ceea ce voi arăta la sfârşitul aces­tor rânduri, înainte de a merge mai departe, se cuvine să amintesc aici şi acum repetatele încercări ale lui Caragiale de a se desprinde de mediul bucureştean: în ianuarie 1891 (la 12 ani după călătoria la Viena împre­ună cu familia Maiorescu), dramaturgul pleacă la Sibiu, cu intenţia de a se stabili acolo ca profesor la şcoala superioară de fete, în martie 1892 (un an mai târziu, aşadar), Caragiale sondează posibilitatea de a se stabili la Braşov. După unsprezece ani, în vara lui 1903, în tim­pul unei călătorii la Cluj, se gândeşte să rămână acolo, în primăvara anului următor, în 1904, reia proiectul clu­jean, călătoreşte prin toată Europa, pentru ca, în toamnă abia, să se stabilească definitiv la Berlin. Această adevărată abundenţă de informaţii despre cele mai diverse tentative (atât profesionale, cât şi temporale) de a-şi găsi un alt spaţiu vital aduce cu sine şi un uriaş „De ce?”. Mai mult, veşnicele schimbări de slujbă, în cadrul - mai mult sau mai puţin - al aceluiaşi oraş ori al aceleiaşi ţâri, mărturisirea lui faţă de Eminescu, reevo­­cată de Slavici, anume că, de îndată ce va agonisi destui bani ori va găsi altceva mai bun, va părăsi Timpul, ei bine, toate acestea spun multe. Trădează o veşnică nemulţumire, o perpetuă căutare a ceva, a eului poate, a sinelui, în orice caz o veşnică fugă de ceva ce sau nu-l reprezenta sau nu-l mulţumea. Ciudat, ba chiar ironic, singurul loc de care nu se temea, de care nu fugea, indiferent de spaţiul în care trăia, este berăria. Doar ea este singura constantă a vieţii lui, singurul refugiu, sin­gurul loc pe care-l frecventa cu plăcere. De ce asta? Pentru că tocmai la Iunion, la Gambrinus, la Rastkeller sau oriunde altundeva se găsea locul lui de muncă, acolo îşi găsea inspiraţia, nu însă în licoarea gălbuie, ci în lumea care-l înconjura... în ce-l privește pe Roman, acesta e mai laco­nic: „Stabilirea la Cluj nefiind posibilă, Caragiale s-a hotărât pentru Berlin.” (Ion Roman, op cit., p. 269) Dintre cauze (la el, desigur, motive), acesta enumera ceea ce orice cititor mai atent poate extrage din corespondenţă. Berlinul e un oraş mai puţin zgomotos decât celelalte, e mai confortabil, mai curat, are o climă acceptabila, dispune şi de nenumărate facilităţi muzi­cale. (cf. op. cit., p. 269). Departe de a găsi o explicaţie, Roman şi, deopotrivă, toţi cei care se lasă seduşi de farmecul corespondenţei, are o viziune mult mai sim­plistă decât cea a lui Cioculescu, pe care, la drept vorbind, o preia parţial, dar fără să­ o spună. Aceleaşi cuvinte le foloseşte şi Cioculescu, motivând alegerea Berlinului în detrimentul altor oraşe, în special al Parisului. „Caragiale era un mare amator de confort burghez. Din civilizaţia occidentală, nici una nu i se părea, sub raportul acesta, comparabilă cu cea germană. Prefera Parisului, considerat pe drept sau pe nedrept ca metropola a vieţii de noapte, Berlinul, loc de odihnă şi reculegere. Şi sub raportul ordinii şi al curăţeniei, Berlinul i se părea fără rival. (...) Caragiale se mai bizuia şi pe favorurile unei clime mai temperate, deoarece „îndura cu greu capriciile varietăţii climaterice din ţară, într-o apreciabilă măsură ipohondru, se temea de toate epidemiile, împotriva cărora serviciul nostru sanitar se dovedea neputincios. Motivele de sănătate şi de confort explică aşadar cauzele materiale ale expatri­erii sale. (...) Berlinul mai însemna rostuirea liniştită a vieţii, în pragul bătrâneţii, încetarea risipei de timp, de energie şi de sănătate de care abuzase. Era o soluţie de cuminţenie, fără nici un caracter ostil faţă de ţara lui.” (op. cit., p. 203) Din păcate, aşa cum am mai spus-o, nu Eminescu, ci Caragiale e şi va rămâne vreme îndelun­gată marele neînţeles. Greşeala pe care o comite aici Cioculescu e aceea că, la fel ca majoritatea criticilor conului Iorgu, în loc să încerce să se pună în postura acestuia, să intre, de ce nu?!, în pielea lui, practică o exegeză din propriul punct de vedere... Astfel, în afara pasajelor extrase din corespondența lui Caragiale, întreaga teorie e lamentabil de falsă, ba chiar deosebit de dăunătoare „imaginii” lui Caragiale. Mai întâi, motivele de sănătate şi de confort (ce exprimare defec­tuoasă, nu-i aşa?!) nu explică, pe departe, nimic. în al doilea rând, la Berlin, Caragiale duce, pe de-o parte, o viaţă cel puţin pe jumătate la fel de agitată ca cea din Bucureşti, dar dacă mai luăm în calcul veşnicele dru­muri la Lipsea ori în alte localităţi, ba chiar şi cele spre ţară, ajungem la încheierea că, din contră, viaţa din Germania era cu mult mai agitată decât cealaltă. Risipa de timp şi de energie se referă, desigur, la petrecerea unei bune părţi a existenţei în berării, terase etc., ceea ce, după cum am arătat mai sus, nu e propriu-zis o risipă, ci, dimpotrivă, chiar un imperativ fără de care Caragiale n-ar fi fost nici pe departe Caragiale... La fel, desigur, prefera o astfel de viaţă, cu regim diurn, celei pariziene, cu regim nocturn. Un local de noapte nu i-ar fi spus aproape nimic, personajele care se perindă în ast­fel de stabilimente nu intră în raza lui de interes... Şi totuşi, întrebarea rămâne deschisă: de ce s­­a stabilit Caragiale la Berlin, de ce aşa de târziu?... Răspunsul e, pe cât de simplu, pe atât de uman şi de neaşteptat: spre a-ţi petrece o mare parte din viaţă într-o berărie ai nevoie de: 1. bani şi 2. timp. De bani, Caragiale nu a dispus niciodată. Asta a şi fost marea lui apăsare, trebuia să accepte slujbe pe care alt­minteri nici nu le-ar fi luat în seamă pentru a putea risipi acea brumă de bani şi pentru a putea scrie, însă pentru a scrie ai nevoie de timp, nu poţi sta la terasă, să munceşti la vreo gazetă ori ca slujbaş şi să mai şi scrii. Aşadar, nu de un post de director la cine ştie ce liceu de fete în Sibiu ori aiurea avea el nevoie, ci de bani, de mulţi bani. Aici intervine în joc moştenirea Momuloaiei, care a făcut, dintr-o dată, posibil visul lui de-o viaţă: acela de a nu se mai îngriji de chestiunile financiare şi de a-şi vedea de treabă. Doar că a rămâne mai departe în Bucureşti ar fi însemnat să fie mereu hărţuit de mulţii lui amici, ar fi însemnat să-şi risipească averea într-un timp relativ scurt, ar fi însemnat să-şi trăiască, în acelaşi chip ca şi până atunci, restul vieţii. Dispunând, dintr-o dată, de suficiente resurse spre a nu- i mai păsa de grijile cotidiene, Caragiale, practic, se pensionează. Locul pe care-l va alege pentru restul vieţii devine acum marea lui problemă. După ce, la Cluj, îi încolţeşte în minte ideea de a se stabili în afara graniţelor (repet: depărtarea de Bucureşti era, practic o garanţie pentru păstrarea banilor), purcede la o „prospectare a Europei”, întreaga călătorie e descrisă extrem de pitoresc de chiar fiica lui, cu detalii eronante, tout à fait caragialeşti, din care însă reţin doar faptul că, în afara Germaniei, a Berlinului mai precis, găsea câte un cusur fiecărei ţâri, fiecărui oraş. Să fi plecat Caragiale de la bun început cu ideea de a rămâne în ca­pitala germană şi să fi folosit pretextul căutării unui loc doar pentru a putea vizita, în voie, întreaga Europa? Eseu O Anul XIV , Nr. 9(618)* Septembrie 2003

Next