Contemporanul, 2004 (Anul 14, nr. 1-12)
2004-11-01 / nr. 11
deschideri spre o estetică (generalizată, şi ca axiologie) şi sp are o formă de expresie a unei culturi planetare, aparută în urma formidabilei stimulări de către avangardism a căutărilor creatoare originale. Aceasta, şi din mai vechiul şi tristul obicei care-l bântuie (diavoleşte!) mai pe fiece român care, în raport cu un alt conaţional, iar uneori mai accentuat faţă de basarabean, e încercat de ispita de a se crede superior [sau... (alt) „frate mai mare”!], de unde acel aer stupid de aroganţă, suficienţă de sine, indiferenţă, toate astea şi altele ca un stigmat parşiv al egoismului şi uneori, al ignoranţei. Deci, aici, astazi şi... astfel, pare a nu mai avea repercusiuni... pozitive sintagma călinesciană cu marea importanţă acordată provinciilor.* Dar sunt convins că o sa ne treacă şi atare ifose şi ne vom regăsi, cei mai mulţi, in concordanţă cu situaţia culturală a epocii, contemporaneităţii, la scară universală, care nu poate nicidecum neglija şi majoratul literaturii române. „ * In ce priveşte „centrul literaturii” noastre, el e greu de strămutat din locul (conceptualaxiologic, nu obligatoriu geografic), unde a fost plasat de cronicari, de Cantemir, Kogălniceanu, Negruzzi, Russo, Alecsandri, Haşdeu, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Ibrăileanu, Iorga, Sadoveanu, revistele „Dacia literară”, „Convorbiri literare sau „Viaţa românească” etc. Conceptul e unul extrem de delicat şi nu poate fi abordat („expeditiv-definitiv”!) într-o singură frază „atemporalizată”, fie aceasta şi una ce-i aparţine eminentului cărturar G. Călinescu. Liviu Ioan Stoiciu Literatură majoră cu miza mica Cât este de majoră în ochii lumii (nu ai românilor) literatura română, se vede bine în... semnificativa noastră absenţă din literatura universală. Ne place, nu ne place, asta e situaţia, literatura română nu contează, n-a reuşit să trezească interesul peste hotare, suntem ignoraţi. Deşi noi susţinem (o spunem de parcă are un stigmat) că suntem o literatură majoră. Poate, după ce vom intra în Uniunea Europeană (că admiterea în NATO n-a prea ajuns) vom fi băgaţi cu adevărat în seamă, “în colectiv”, chiar dacă vom fi ţinuţi tot în postură de “curiozitate a naturii umane”, de literatură marginală, provincială în cadrul viitorului imperiu, al unui anumit topos cultural. E emoţionantă strădania scriitorilor români care scriu deja într-o limbă de circulaţie internaţională să atragă atenţia Occidentului, păcat că rezultatele sunt egale cu zero. Fiecare merge “pe barba lui”, aşa e normal - de ce nu ieşim din rând? România, după 15 ani de postcomunism, are statut de ţară democrată, cu economie de piaţă, în care literatura nu s-a impus prin ea însăşi (nici în ochii cititorilor români, nici “la export”), dar nici n-a dispărut (după cum i se tot bat clopotele), din contră. Faptul că un Mircea Cărtărescu, care trăieşte şi scrie în ţară, tradus în toate zările, intrat pe filiere particulare influente, vizează Premiul Nobel pentru Literatură (o tot repetă, să ne intre nouă, românilor, bine în cap), e iar lăudabil, în speranţa că va fi apreciat “de cine trebuie”, dar... ţine el steagul “literaturii române”, sau ţine doar steagul literaturii lui? întreb, fiindcă întrebarea anchetei dumneavoastră se referă la literatura română în general, nu la cazuri individuale (deşi literatura română e constituită din individualităţi). Oficial, “literatura română” poartă chipul celui ce conduce Institutul Cultural Român / Fundaţia Culturală Română, Augustin Buzura, cel mai tradus dintre români (pe bani publici) - şi? Altfel, nu ne lipseşte nimic să credem că suntem o literatură majoră, “superioară”, sincronizată cu vârf şi îndesat la toate curentele literare (ba chiar am dat lumii suprarealismul), cu paradigme creatoare şi canoane critice. Nu ducem lipsă nici de acea alienare produsă de conştiinţa literaturii, nici de istorii literare, nici de dicţionare ale scriitorilor români (care o fi cifra lor?), nici de ediţii de autor, nici de producţie editorială originală la zi, de invidiat, nici de scriitori de succes, nici de scriitori de origine română, deveniţi cetăţeni ai altor ţări, care au rupt gura târgului pe acolo, nici de personalităţi publice, cu acces în mass-media audiovizuală (cu impact maxim) sau în viaţa politică, la vârf, nici de continuitate a sensibilităţii artistice, mereu înnoită (adică noi generaţii literare). Cu toate acestea, n-am auzit ca vreun ochi străin să recunoască la noi o literatură “majoră”. Nu numai atât, citiţi cărţile de eseuri publicate în limbi de circulaţie internaţională ale cunoscuţilor români universitari din SUA, de la Matei Călinescu la Toma Pavel, cărţi de literatură comparată, şi o să vedeţi că lipsesc din ele exemplele cu contribuţia scriitorilor români, pur şi simplu peste hotare nimeni nu e interesat de ceea ce se scrie în limba română. La fel, eseiştii “europeni”, universitarii Sorin Alexandrescu sau Nicolae Balotă, deşi publică şi ei asemenea cărţi de eseuri (inclusiv în limba română), nu introduc scriitorul român în circuitul mondial, referinţele rămân la autori străini. S-a ajuns azi în situaţia să citeşti în revistele noastre literare cronici laudative la cartea străină, nu la cartea autohtonă! în plus, noii veniţi în literatura română nu dau doi bani pe ceea ce s-a scris până la ei în România. Şi cum să nu te întrebi ca prostul: dacă noii veniţi nu mai sunt interesaţi de ceea ce s-a publicat la noi, în schimb citesc “după ureche” volume traduse, nu în original, semnate de autori de toată mâna din Occident (mai exact, doar volumele de proză mai intră în atenţia lor), nu e un semn că literatura română nu e deloc “majoră”? Las la o parte faptul că noii veniţi în literatura română scriu în registru minor. Şi că de la Revoluţie încoace calitatea “majoră” a creaţiei a tot scăzut, alarmant (e drept, se subliniază că nici pe plan mondial nu stau lucrurile mai bine)... Sigur, relativizarea valorii e un semn că are efect şi la noi reţeta mediocră a globalizării (numai cel ce are succes de piaţă are valoare) şi a multiculturalismului (reţetă a falsei egalităţi de şanse, a nediscriminării, toţi cei ce scriu şi publică o carte sunt numiţi scriitori, că aşa ne-a lăsat Dumnezeu, diferiţi, dar cu drepturi egale) şi că se micşorează şansa să devenim de aici înainte, dacă nu să rămânem ce am fost, o literatură majoră - măcar pentru acest spaţiu sud-est european. Totuşi, trăim cu senzaţia că ducem o viaţă literară “normală” din 1989 încoace şi că nu ne lipseşte decât mentalitatea de învingător (aceea a literaturii majore) în faţa propriilor ochi, raportaţi la colegul de breaslă român, nu la colegul de breaslă străin. Noi suntem în competiţie internă, nu concurăm cu scriitorul străin. Poate aici e buba, miza mică (şi rezultatele pe măsură, minore, comparativ cu ce se scrie aiurea), care trebuie “tratată” altfel. Trebuie să nu mai stăm cu ochii pe cărţile care se scriu în limba română, cu care “să ne întrecem”, ci pe cele ale vecinilor? Cu siguranţă, intrarea în Uniunea Europeană ne va schimba mentalitatea şi la nivel literar, vom avea altă perspectivă, pe deplin “majoră” (recunoscută ca atare în viitorul imperiu). Păcat că eu n-o să mai apuc vremea aceea previzibil glorioasă şi pentru literatura română... Eu rămân ce-am fost, voi fi interesat doar de cărţile originale scrise în limba română. Anul XV • Nr. 11 (632) • Noiembrie 2004 Lucian Vasiliu De la mituri la paşoptişti Cred că prin Istoria sa, G. Călinescu a răspuns deja la ancheta dumneavoastră inspirată. G. Călinescu este un scriitor major, european. Nu ştiu cîte literaturi, din Europa sau de dincolo de ea, au „produs” un G. Călinescu... Ideea cu provinciile” şi „centrul literaturii este Ardealul” îmi pare că a depăşit „stagiul” anilor '30-'40 ai secolului trecut. Revenind la formula lui M. Kogălniceanu din programul Daciei literare (Iaşi, 1840), literatura romană nu mai are frorţiere artificiale, epidermice, conjuncturale... în Junimea (varianta ieşeană a lui Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane) s-au exprimat şi tînărul transilvan Titu Maiorescu (şcolit... europeneşte), dar şi luni veniţi de pretutindeni, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ion Creangă (cel mai „fidel” enoriaş al parohiei junimist-molnave). în fapt, dacă revenim la G. Călinescu, să nu uităm că a finalizat Istoria sa pe o străduţă patriarhală din Iaşi, în apropierea Universităţii Alexandru Ioan Cuza, într-o „bojdeucă” în care se aşezase... chiriaş. Pentru a da relief Istoriei, G. Călinescu a însumat, genial, tot ceea ce era mai valoros (diacronic şi sincronic), de la mituri la paşoptişti, de la Şcoala Ardeleană la Junimea, de la cronicari la interbelici, fără complexe (de inferioritate sau de superioritate). Aşa cum, la alte proporţii, infatigabilul Mihai Cimpoi ne-a propus o istorie a literaturii române din Basarabia... Sau alţi autori, în chipuri diferite, au scris ISTORII ale exilului/ diasporei/ refugiului românilor de pretutindeni. Ca parte a doua a răspunsului meu frugal, aş relua o formulă: toţi dorim a (ne) face cunoscuta literatura (română), cel puţin la nivel european... Dincolo de instituţiile abilitate în acest sens (de la ambasade la recentul şi promiţătorul Institut Cultural Român), cred că tot formula „pe cont propriu”/ „prin noi înşine” poate valida prezenţa noastră în lume (de-ar fi să exemplific: Dimitrie Cantemir, Emil Cioran, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu...). Dar, decît „vorbitură” (conform vocabulei inspirare a poetului Cezar Ivănescu), mai bine... scriitură. Majoră. Cu voia bunului Dumnezeu, întro literatură matură, gravă şi dezinvoltă, suavă şi explozivă, dionisiaca şi apolinică, la maşina de scris sau la calculator, la editura „Polirom’ sau la „Cartier” (Chişinău), în căutare de noi cititori (români sau filoromani - pe care se cade a-i cultiva cu inteligenţă şi solidaritate culturală)... Intr-un cuvînt: cind minoră, cînd majoră -LITERATURA! Valentina Tăzlăuanu Avem un complex de inferioritate Cred că nimic nu poate împiedica o literatură să se perceapă ca pe ceva împlinit şi complet, indiferent de numărul mai mare sau mai mic al motivelor literare pe care le “consemnează”, al autorilor care o scriu sau al publicului care o citeşte. Gradul ei de cunoaştere în lume, e o chestiune ce ţine astăzi mai curînd de prestigiul cultural sau de alt ordin al ţării respective, decît de valoarea reală a literaturii sale. O cultură fără şanse prea mari de “expansiune” şi, respectiv, o literatură scrisă într-o limbă de circulaţie restrînsă precum este a noastră) nu este neapărat o cultură (şi o literatură) minoră. Sau, cel puţin, nu asta ar trebui să o deosebească la o gală mondială a performanţelor artistice. Iată de ce mi se pare profund nedreaptă şi incorectă, deşi intră în practica curentă a ideologiilor (sau mai curînd a prejudecăților) culturale, această cvasiritualică minimalizare a valorilor proprii, avînd ca pandant atitudinea contrară, de supraevaluare a ei, care nu reprezintă decît efectul direct sau paradoxal al unui complex de inferioritate în raport cu “marile literaturi ale altora. După părerea mea, pentru orice literatură naţională cel mai mult ar trebui să conteze capacitatea acesteia de a exprima adecvat natura creativă irepetabilă a poporului pe care-l reprezintă, autenticitatea ei. Şi-a probat literatura română pe parcursul istoriei sale mai vechi sau mai recente aceste însuşiri? Are destule scrieri ce o validează ca atare? Aceasta-i întrebarea. Acelaşi lucru şi cu identificarea centrelor literaturii, care astăzi nu mai pare atît de relevantă. Ele au devenit extrem de mobile, deplasîndu-se după alte raţiuni decît cele strict geografice sau istorice. In definitiv, sentimentul centralităţii poate fi resimţit de oriunde, din orice punct în care se scrie la un moment dat literatură ună, fie acesta în capitală, în provincie sau în afara ţării. Recunoaşterea unui centru ori al câtorva centre generatoare de modele pentru literatura româna actuală este o chestiune de metodologie, care nu schimbă datele problemei, în altă ordine de idei, singura modalitate de răspîndire în lume a unei literaturi naţionale, iar literatura noastră nu face excepţie, sunt deocamdată traducerile în care, pentru a se ajunge la rezultate semnificative, trebuie investite mijloace consistente. Dar şi mai buna vizibilitate a ţarii din străinătate. De preferat, sub aspect favorabil. • 7 Irina Petraş, Limba română este patria definitivă Am bănuiala că puţine neamuri ne-ar întrece, la o adică, la pus întrebări imposibile care să ţină locul „făcăturilor”. Aş putea citi aici şi o nevoie copilăroasă de autoritate. Vrem să ştim totul clar şi definitiv, să existe o instanţă care să despartă net apele de uscat. Eterna relativitate a tuturor lucrurilor şi purtărilor omeneşti ne e insuportabilă. Aşa se face că, de cînd zburdă liber întrebările-în-gura-mare (cele pe tăcutelea se rotunjeau şi înainte, dar prea puţini se chiar întrebau ce-i de făcut, de vreme ce atîţia trudesc azi să născocească frînturi de gest care ar putea fi luate drept protest, rezistenţa ori măcar semn de întrebare asupra mersului lucrurilor), apar periodic „mari” întrebări, toate esenţiale, fundamentale, ultime şi mustind de îngrijorări sublime. Cum ar fi fost de n-ar fi fost cum a fost? Moare cultura? (cu varianta patetic-resemnată Moartea culturii), Care e Adevărul? (în legătură cu te miri ce niciodată adevărurile, singurele nouă la îndemînă); Sîntem ori ba în Europa? Scriitorii noştri mari chiar sînt mari cum par să fie? însuşi Călinescu (pe care eu nu l-am chemat niciodată la judecăţi conjuncturale) îşi propunea să dovedească adevărul indiscutabil pomenit de dumneavoastră (dar el o făcea într-o scrisoare către un prieten!) fiindcă, probabil, i se urîse de „marile” întrebări. Nu cred ca avea el însuşi îndoieli. Ştia că, în felul nostru (lucru esenţial!), am consumat toate motivele literare. Mai ştia, ca un cunoscător lucid ce se afla, că avem o literatură superioară. Nu superioară altora - competiţia de acest gen, care pe care, merge în război, în sport, nu în ce