Contemporanul, 2004 (Anul 14, nr. 1-12)

2004-09-01 / nr. 9

22 L­a douăzeci şi cinci de ani după Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, Horia Petru- Petrescu deschide larg şi documentat seria exegezelor univer­sitare consacrate lui Ion Luca Caragiale, apreciat, la începutul secolului al XX-lea (în 1910), ca unul dintre „reprezentanţii de seamă ai literaturii române moderne”. Astăzi (2004), după o sută de ani, teza de doctorat a lui Horia Petra- Petrescu reprezintă un exemplu de rezistenţă şi receptare a criticii universitare. Horia Petra-Petrescu (1884-1962) este una dintre personalităţile cunoscute ale Astrei în prima jumătate a secolului al XX-lea. Secretar literar al Asociaţiunii (1923-1940) şi bibliotecar al acesteia (1929-1940), Horia Petra-Petrescu a coordonat colecţia de cărţi şi calendare a Bibliotecii populare a Asociaţiunii (1920- 1947), a făcut parte din conducerea revistei Transil­vania (1924-1929), a Societăţii pentru Fond de Teatru Român (1912-1914) şi a colaborat, cu articole, foile­toane şi editoriale, la numeroase periodice. Subiectele culturale şi politice abordate sunt cele ale realităţilor româneşti ale secolului al XX-lea, cu teze desprinse din tradiţia transilvăneană. Asemenea altor familii transilvănene, familia Petra-Petrescu (tatăl, Nicolae Petra-Petrescu şi fiul, Horia) se pune necondiţionat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în slujba idealului naţional şi cultural. De aceea în cercul celor apropiaţi lor intră, cu intensităţile epocii şi încărcătura legăturilor bazate pe afinităţi, principii şi credinţe, Iosif Blaga, Vasile Goldiş, Andrei Bârseanu, Ion Pop Reteganul, Iosif Vulcan, Ioan Micu Moldovan, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ciprian Porumbescu, Ion Agârbiceanu, Paul Zarifopol, Oct. C. Tăslăuanu, Ioan Lupaş, Pericle Papahagi, Sextil Puşcariu, Al. Ciura, A.P. Bănuţ etc. Ideea dreptăţii, preţuirea naţiei şi a celor care luptă pentru înălţarea ei, conştiinţa valorii şi a răspunderii îl caracterizează pe Horia Petru-Petrescu în seria amintită. Din încercările vieţii sale au făcut parte boala, războiul, sacrificiul şi restriştea­­ de la flacăra idealului înspre anii reci ai vârstei, bolii, singurătăţii şi (uneori) ai istoriei. Personalitate remarcabilă a culturii române din perioada Marii Uniri din 1918, Horia Petru-Petrescu a scris poezii, proză şi piese de teatru („unele pe nedrept uitate”, scrie Georgeta Ene, în Caragiale la Berlin, Bucureşti, Editura Edinter, 1992), a tipărit numeroase foiletoane şi articole politice şi a purtat o corespondenţă intensă cu nume importante ale culturii române şi europene. Afirmând ideea Europei libere, el prezintă adesea cultura şi spiritualitatea cehă (Ceva despre Cehoslovacia, conferinţă ţinută la Sibiu, în 1923). Temeinic şi riguros în manifestările sale publice, Horia Petru-Petrescu şi-a pregătit doctoratul în timp îndelungat (noiembrie 1906-noiembrie 1910), docu­­mentându-se şi având o legătură strânsă cu I.L. Cara­giale şi Gustav Weigand. In epocă era apreciat ca un foarte bun cunoscător al operei caragialiene şi al teatrului european. Până la definitivarea tezei a publicat mai multe articole şi studii despre I.L. Caragiale. A intervenit în apărarea lui I.L. Caragiale în discuţiile şi polemica privitoare la plagiat şi originalitate. Cunoscător din interior al teatrului, în teza de doctorat dezbate numeroase aspecte de „tehnică” şi face numeroase trimiteri la autori contemporani, români şi străini. Astăzi, la aproape o sută de ani de la susţinerea acestei teze de doctorat despre I.L. Caragiale, în faţa lui Gustav Weigand, îmi pare important de subliniat faptul că autorul ei, Horia Petra-Petrescu, bun cunoscător al operei caragialiene, evidenţiază importanţa tematicii sociale a acesteia şi a utilizării unor jargoane şi argouri, pentru a caracteriza periferia culturală, sufletească şi de mentalitate. Tranziţia românească (aparţinând eternului uman) va fi aproximată de către Eugen Ionescu pornind de la perspectiva lingvistică şi viziunea tragi-comică şi abisală a lui I.L. Caragiale. Piesele de teatru ale lui Caragiale, scrie Horia Petru-Petrescu, au rămas „miezul tare al literaturii române”. Scriitorul este prezentat trăind „în vâltoarea luptelor politico-sociale ale epocii”. De fapt clasificarea operei cuprinde 1. scrieri satirico­­umoristice, 2. nuvelele și dramele serioase și 3. scrierile politice. Opera este prezentată într-o legătură strânsă cu istoria României, iar în descrierea şi interpretarea acestora autorul foloseşte adesea rezumatele şi analiza didactică şi ştiinţifică. Astăzi informaţiile tipărite în legătură cu istoria literaturii dramatice româneşti înainte de I. L. Caragiale şi ariile comparaţiilor şi analizelor sunt mai bogate decât în momentul elaborării tezei. In teza de doctorat a lui Horia Petru-Petrescu există numeroase aprecieri care pot fi reluate. Astfel, autorul constată că opera lui I.L. Caragiale reflectă procesul de „dezvoltare spirituală a poporului nostru”, iar diferenţierea scriitorilor modifică istoria literaturii române. „Produs specific al scriitorilor”, literatura poartă „marca timpului în care a fost creată şi a culturii naţionale specifice acelui timp”, scrie Horia Petru- Petrescu, după Psihologia popoarelor de W. Wundt. Ideea o vom regăsi în situarea operei lui Caragiale de către E. Lovinescu (în resorturile şi „spasmul ambulatoriu” din spatele cadranului de ceasornic, în disocierile satirice din „epoca de tranziţie” şi, mai ales, în reprezentativitatea eroilor caragialieni „numai pentru o epocă mărginită”). Dar discuţia despre timpul literaturii de moravuri şi despre „sensibilităţile epocii” de receptare este actuală. Ca şi „fizionomia epocii” văzută prin creaţie şi prin creator. Cu o grijă asemă­nătoare celei lovinesciene, în ceea ce priveşte receptarea lui I.L. Caragiale, aplicată „nemţeşte”, aproape didactic, Horia Petru-Petrescu reţine în primul rând argumentele privind valoarea şi originalitatea operei. Deseori avem impresia, arată doctorandul, că I.L. Caragiale a scris „comedie de dragul comediei”. „Unul dintre cei mai buni nuvelişti şi dramaturgi ai românilor, Ion Luca Caragiale este şi unul dintre cei mai buni stilişti”, scrie Horia Petru-Petrescu. Redarea acestui stil este dificilă, deoarece îşi are rădăcinile „în­­tr-un mediu social a cărui vorbire se îndepărtează adesea de cea a societăţii cultivate” („einer der besten Stilisten”). Este ca şi cum ai trata despre „argoul suburbiilor Parisului, aşa cum apare el în opera unui scriitor francez (la Maupassant sau Coppée de exemplu”). Literar, mahalaua este, prin I. L. Caragiale, o descoperire, un nou continent. Tranziţia românească i-a livrat scriitorului genial un tip literar şi o multitudine de subiecte. „Pana măiastră” a lui I.L. Caragiale va descrie aceşti „oameni semi-educaţi luaţi de curentul renaşterii naţionale”. Fatalitatea unei comedii este „faptul că se şterge curând”, scrie, în concluzie, Horia Petru-Petrescu. Confruntarea atitudinilor, moravurilor şi a limbajului operei cu timpul, spiritul critic şi conştiinţa literară a actualităţii o avea în vedere, în acest caz, rea­­mintiirii E. Lovinescu, în concluziile tezei, alături de sublinierile pri­vind importanţa lui I.L. Caragiale în literatura română modernă, valoarea „schiţelor culturale diverse din România” („Kulturelle Skizzen”) şi a tipurilor specifice ale capitalei (mahalagiii capitalei), Horia Petru-Petrescu arată că aceste comedii „nu au o valoare perenă”, ceea ce ne reaminteşte de caracterizarea creaţiei caragialiene de către E. Lovinescu. Simplificarea psihologică, ab­senţa ideologiei şi a conflictului sufletesc arată că „lu­mea lui Caragiale nu e departe de lumea gorilelor” (E. Lovinescu). La antipod se află mila creştină, înregistrată peste cincizeci de ani de N. Steinhardt, în Secretul Scrisorii pierdute. Comediile de moravuri sunt fixate asupra unei epoci de tranziţie - de la bunul plac oriental la arbitrariu, simplificare, schemă a periferiei şi a prezentului, de la conservatorism la progres, de la fiinţă la mască şi de la stagnare la un puls nou. Aspectele comice ale societăţii româneşti au fost satirizate înaintea lui I. L. Caragiale de către Vasile Alecsandri. Spiritul satiric, zeflemeaua, sarcasmul şi criticismul caragialian pornesc din scepticism şi mizantropie şi din proiectul scriitorului privind autenticitatea şi eternul uman. Caracterul documentar al operei caragialiene provine din urmărirea prezentului, a actualităţii. Teatrul de satiră socială se bazează pe observaţia pătrunzătoare a dramaturgului, pe spiritul său critic („spiritul aspru de observaţie”, va scrie Horia Petra-Petrescu).” Caragiale a avut darul suveran de a crea oameni”, dând eroilor săi „actele stării civile” (E. Lovinescu). Horia Petra-Petrescu aparţine unei gene­raţii preocupate identitar de cadrele vieţii noastre sociale şi istorice şi de procesul formării civilizaţiei moderne. El este adeptul creşterii naturale, organice, al evoluţiei şi iniţiativelor propagate (­ promovate), din care se selectează binele, iniţiativa specifică (tendinţa), originalitatea şi valoarea. Determinismul metodei naturale caragialiene este vizibil în momente, comedii, nuvele, dramă şi în poveşti şi arată rolul mediului şi al societăţii în influenţarea creaţiei şi creatorului. Citarea, în primele pagini ale tezei, a lui W. Wundt, autorul cărţii Völkerpsychologie, în zece volu­me, nu este întâmplătoare. Acesta, cu renume, coordo­nase, în 1893, la Leipzig, doctoratele lui Eduard Gruber şi Constantin Rădulescu-Motru. Viitorul autor al Personalismului energetic şi al Psihologiei poporului român era, se ştie, un prieten apropiat al lui I.L. Caragiale. Lui îi datorăm şi micromonografia despre Friedrich Nietzsche, a cărei tipărire a fost sprijinită de I. L. Caragiale. C. Rădulescu-Motru este citat, de altfel, în teză, cu o afirmaţie importantă privind Judecata morală” a contemporanilor. Pe de altă parte, noi înşine putem adăuga la argumentele privind meteorologicul caragialian (din volumul Nordul caragialian) pe acela că personalitatea prelungeşte „activitatea energetică a naturii” (Constantin Rădulescu-Motru). Cu asemenea aprecieri privind completarea naturii de către om nu ne miră constatarea doctorandului că romanticii germani şi naturaliştii francezi constituie mediul favorabil în care se înscriu nuvelele grave ale lui I.L. Caragiale. „Simt enorm şi văd monstruos. Nu mai pot privi, dar tot ascult” (1890) este astfel un enunţ modern, la confluen­ţa romantismului cu naturalismul şi simbolismul, îi corespunde, la nivelul enunţului şi al simţurilor, al supranaturalismului, baudelaireanul „Les parfums, Ies couleurs et Ies sons se répondent” (1857 - „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” Correspondances / Corespunderi, Traducere Al. Philippide). „Codri de simboluri” („des forsts de symboles”) şi “tulburi cuvinte” (“de confuses paroles”) explică, în spiritul timpului, misterele vieţii şi acuitatea simţurilor. I.L. Caragiale le aplică / particularizează prin cazuri şi variaţiuni. Preocupat de mistere şi feerii, I.L. Caragiale se situează în perspectiva naturalismului, a prezentării cazurilor şi vieţii organice, a tipurilor şi excepţiilor. Pe de altă parte rezultă clar documentarea lui Horia Petru-Petrescu pentm definitivarea tezei şi suportul teoretic şi aplicativ al acestuia pentru prezen­tarea mediului social al creaţiei caragialiene şi a perspectivei istorice asupra schiţelor culturale şi satirei sociale, a vieţii poporului, a unor tipuri urbane şi rurale, a cauzelor scepticismului lui Caragiale şi a orizontului de aşteptare a publicului.[...] Teza de doctorat din 1910 despre I. L. Caragiale Eseu Horia Petru-Petrescu Viaţa şi opera lui Ion Luca Caragiale Studiul de faţă apare în forma actuală deoarece există două motive care, în opinia mea, justifică apariţia sa: Ion Luca Caragiale este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai României, iar demonstrarea acestei afirmaţii va fi obiectivul principal al paginilor următoare. Pe de altă parte, scrierile lui Caragiale sunt ceva specific, sunt scrieri care nu ar putea să apară în ziua de azi în germană, franceză sau într-o altă limbă, din simplul motiv că ele reflectă problemele culturale ale unui popor care se află în plin proces de dezvoltare spirituală. Acest fapt poate să constituie un motiv de interes pentru un străin, căci tocmai în diferenţă rezidă varietatea istoriei literaturii europene. M-am oprit asupra lui Caragiale şi dintr-un al treilea motiv: Eminescu, cel mai mare poet pe care poporul român l-a dat până în acest moment, şi-a găsit un biograf în limba germană (Michail Eminescus Leben und Prosaschriften (Viaţa şi scrierile în proză ale lui Eminescu) de Ion Scurtu, X. ib. 1901). Singurul filosof român, Conta, a fost făcut cunoscut publicului german de către Ion A. Rădulescu-Pogoneanu. Alecsandri este destul de cunoscut prin relativ numeroasele traduceri ale operelor sale. Era deci timpul să fie tratat şi unul dintre cei mai buni nuvelişti şi dramaturgi ai românilor, care în plus este şi unul dintre cei mai buni stilişti ai lor. Desigur, este dificil să apreciezi sau chiar să redai stilul lui Caragiale, deoarece el îşi are rădăcinile intr-un mediu social a cărui vorbire se îndepărtează adesea de cea a societăţii cultivate; este ca şi cum ai trata despre argoul suburbiilor Parisului aşa cum apare el în opera unui scriitor francez (la Maupassant sau Coppée de exemplu). Caragiale descrie cu precădere lumea mic-burgheză a Bucureştiului, care încearcă, în felul său propriu, să o scoată la capăt cu numeroasele „mots savants”. Cum trebuie procedat în cazul de faţă?­­ Mă voi strădui mai întâi să traduc cât mai bine posibil, folosind perifraze care să redea cât mai exact originalul şi dând într-un capitol un index al unor idiotisme şi expresii suburbane (mahalagisme, din turcescul mahala CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next