Contemporanul, 2011 (Anul 22, nr. 1-12)

2011-10-01 / nr. 10

. Lovinescu era convins, în Mutaţia valorilor estetice, că, în viitor, textul lui Caragiale va avea nevoie de­­ pagini întregi de note explicative, fapt care, în opinia criticului, depunea mărturie des­pre caducitatea formulei lui literare. Astăzi, la aproape opt decenii de la aceste consideraţii remar­cabil de mioape, constatăm că opera lui Caragiale continuă nu numai să fie editată şi jucată, ci şi să facă obiectul unor strălucite exegeze. Ca să nu mai vorbim că, din anii ’80 încoace, „nenea Iancu” a fost ridicat la statutul de emblemă spirituală a României, făcând pandant, în această onorantă pos­tură, cu Eminescu. Până nu demult, două erau cărţile care edifica­seră treptele înţelegerii lui Caragiale, mai ales după interpretările puternic ideologizate, la care fusese supus în anii ’50. Prima a fost Caragiale - universul comic (1967), a lui Ştefan Cazimir, care a clarificat şi ordonat structurile comicului caragialean. Cea de-a doua a fost Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (1983), a lui Florin Manolescu. Aceasta a deschis pentru prima dată discuţia asupra unui alt Caragiale, nu „clasicul”, creator de tipuri universale, ci modernul, maestru al manipulării receptării prin intermediul strategiilor narative. Tot eseului lui Florin Manolescu îi aparţine şi recursul la publicistica lui Caragiale, înţeleasă ca matrice for­mativă a prozatorului de mai târziu. Cartea Ioanei Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale* nu este înrudită cu studiul canonic al lui Ştefan Cazimir, ci cu cartea aceluiaşi, din 1988, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, precum şi cu eseul amintit al lui Florin Manolescu. Cu prima, are în comun convingerea că scriitorul n-a fost atât un „ideolog”, atent la carenţele de gândire ale epocii şi montat să le denunţe în operă, ci un atent „cititor” de stiluri culturale, sensibil la fenomenul kitsch şi la utilizarea lui creatoare în literatură. Cu cea de-a doua, împărtăşeşte o viziune modernă asupra lui Caragiale, în care vede un scriitor abil, a cărui artă rezidă în combinaţie şi în jocul cu codurile culturale, nu neapărat în creaţia realistă. Insă cartea Ioanei Pârvulescu face un pas mai departe faţă de celelalte exegeze înrudite tipologic, devoalând o altă ipostază a procesului de creaţie caragialean. Astfel încât nu e deplasat să afirmăm, parafrazând cele spuse cândva despre Eminescu, că, prin acest eseu, un alt Caragiale se născu. Observaţia că în publicistica epocii - aceea pe care scriitorul, alături de Eminescu şi de Slavici, a combătut-o susţinut în paginile ziarului Timpul — întâlnim nume şi situaţii caragiale ce s-a mai făcut, sporadic. Citind amintirile lui C. Bacalbaşa, Bucureştii de odinioară, în care fostul gazetar a întrebuinţat masiv decupaje din presă, întâlnim câteva asemenea mostre. Meritele Ioanei Pârvulescu constau în 1) a fi depăşit simpla observaţie întâmplă­ Răzvan Voncu Un alt Caragiale se născu toare, procedând la o cercetare atentă a ziarelor epo­cii lui Caragiale şi extrăgând numeroase probe ale similitudinilor dintre discursul presei şi discursul prozei, dar mai ales 2) în a fi ajuns la o nouă înţele­gere a genezei şi structurii operei caragialene. Cu observaţia că, după cum demonstrează eseista, Caragiale combină nu numai nume şi situaţii întâl­nite în ziare, ci şi elemente de limbaj. Textul caragia­lean este, astfel, un fascinant și complex intertext, mostră de surprinzătoare modernitate, care, antici­pez, explică, de fapt, mai bine decât teoria tipurilor universale, actualitatea operei scriitorului. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale este alcătuită simetric. Mai întâi, în primele trei capitole - In căutarea unei lumi oglindite, Ocolul lumii cu viteza gazetei şi In umbra gazetei, Caragiale -, Ioana Pârvulescu ne propune să punem între paranteze critica maioresciană şi să parcurgem din nou, cu ochi proaspeţi, ziarele perioadei. Miza este căutarea uma­nităţii din spatele literei tipărite şi a unui cod cultu­ral, de întâlnit în toate gazetele, indiferent de orien­tarea lor politică. Lecţia este formidabilă, pentru că ne obligă, în realitate, să plonjăm în modul de a gândi, de a se comporta şi de a se exprima al lumii în mijlocul căreia a trăit Caragiale. Şi pe care noi o con­fundăm, adesea, cu şarja din opera sa, aşa cum con­fundăm şi ziarele vremii cu fragmentele atribuite lui Rică Venturiano, din Vocea patriotului naţionale, pe care le devorează (deşi nu le înţeleg), eroii Nopţii fur­tunoase. Fundamental este, în ordinea demonstraţiei, capitolul al doilea, Ocolul lumii cu viteza gazetei. El amendează sever prejudecăţile noastre despre lumea secolului al XIX-lea, arătând că, deşi nu existau mjloacele mo­derne de comunicaţie, se comunica şi atunci, datorită gazetelor, cu mare viteză, iar difu­zarea informaţiei era atât de bună, încât, ca şi astăzi, mass-media epocii (adică amintite­le gazete) stăpânea universul informaţio­nal al cetăţeanului obişnuit. Exemplele, inclusiv vizuale, ale Ioanei Pârvulescu sunt cât se poate de eloc­vente în acest sens. Capitolul al trei­lea, In umbra gazetei, Caragiale, începe edi­ficarea noii înţelegeri a lui Caragiale. El porneşte de la mai vechile observaţii cu privire la similitudi­nea unora dintre su­biectele caragialene şi întâmplări cotidiene relatate de ziare. Insă autoarea merge şi aici mai departe decât predecesorii. Ea identifică noi similitudini (inclusiv în creaţii majore) şi edifică un mod de lectu­ră a lui Caragiale, pe care îl va expune de altfel în capitolul al IV-lea, aflat, cum spuneam, „în oglindă” cu cel­ de-al treilea. Titlul lui e semnificativ în acest sens. In umbra lui Caragiale, gazeta. Aici, eseista aprofundează observaţiile din capitolul anterior, ca şi sugestiile din cartea lui Florin Manolescu. Pentru Caragiale, gazeta nu a fost un violon d’Ingres, nici o ocupaţie menită doar să îi asigure existenţa zilnică. Gazetăria a fost a doua natură a scriitorului, care nu trăia atât printre per­sonajele vii pe care ni se pare că le vedem în opera sa, ci printre ziare. Printre personajele ziarelor, printre întâmplările pe care acestea le narează şi, de asemenea, printre limbajele acestor ziare. Desigur, ele nu trec în operă ca atare, dar nici nu sunt trans­figurate. I. L. Caragiale lucrează asemeni unui croi­tor, cu materialul clientului (după cum, transparent - dar de nimeni sesizat până la Ioana Pârvulescu - declară el însuşi, în schiţa O conferenţă, din 1909). El măsoară şi taie, asamblează şi coase materia gazete­lor, fără a-i altera însă ţesătura sau culoarea. Geniul său constă nu în satirizarea unei societăţi bolnave, cum se spunea în anii ’50, şi nici neapărat în creaţia de tipuri universale. Dimpotrivă, „tipurile”, inclusiv de limbaj, sunt puternic ancorate în efemerul gaze­tei. Geniul lui Caragiale constă în transformarea, printr-o neaşteptat de modernă operaţiune combina­­torică, a acestor materiale perisabile într-o construc­ţie monumentală. In asta constă, de altfel, şi ceea ce autoarea numeşte curajul lui Caragiale (capitolul al V-lea). Curajul­­ estetic, se-nţelege­­ de a nemuri o epocă muritoare, şi de a o fixa pentru eternitate nu în înfă­ţişarea ei vie, ci în cea, codificată cultural, din gaze­te. Un curaj estetic şi, în acelaşi timp, o victorie morală: aceea de a da înapoi gazetăriei tot ce aceas­ta, la rândul ei, îi dăruise lui Caragiale. După cum mai demonstrează eseista în ultimul capitol, Lumea ca ziar, Caragiale reuşeşte şi perfor­manţa, de natură manieristă (în înţelesul dat aces­tui concept de Gustav René Hocke), de a edifica, pe baza materialului din gazete, o lume ficţională mai autentică decât cea reală. Replica personajului din schiţa C. F. R.: „Ei, aş, s-o vezi în realitate!” nu e decât una dintre capcanele obişnuite pe care scriito­rul le strecoară în textele sale. Ea trebuie citită... viceversa, întrucât reveria comesenilor fericitului soţ din C. F. R. se alimentează exclusiv dintr-o fotogra­fie şi din povestea lui, adică din ficţiune. Iar când fal­sul soţ încornorat îi readuce în realitate, evocând solida legătură de rudenie dintre soţie şi presupusul amant (fratele doamnei), vraja se rupe... Doar arta dă viaţă acestei lumi, pe care I. L. Caragiale o decu­pează din gazete şi o ridică la măsura capodoperei. Ne aflăm, fără discuţie, în faţa unei mari exe­geze şi a unei noi trepte în înţelegerea unei opere, iată, atât de complexe. Ţinând cont de interpretările ilustre care au precedat-o (la cele citate până acum, se cuvin adăugate numele lui Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Mircea Iorgulescu şi Liviu Papadima), aceasta reprezintă în sine o performanţă. Insă meri­tul cel mai de seamă al cărţii Ioanei Pârvulescu este acela că, propunând o nouă viziune asupra unui cla­sic, întăreşte o concluzie de care uneori ne ferim: cla­sicii nu sunt deloc învechiţi. Noi suntem învechiţi, dacă nu ne dovedim capabili să spargem clişeele interpretărilor consacrate şi să îi facem, iar şi iar, contemporanii noştri. □ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ * Ioana Pârvulescu - Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, cu 248 de reproduceri inedite, Editura Humanitas, București, 2011. Anul XXII ♦ Nr. 10 (715) Cartea Ioanei Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale nu este înrudită cu studiul canonic al lui Ştefan Cazimir, ci cu cartea aceluiaşi, din 1988,I. L. Caragiale faţă cu kitschul, precum şi cu eseul amintit al lui Florin Manolescu. Anul Contemporanul (1881-20 id

Next