Contemporanul, 2011 (Anul 22, nr. 1-12)
2011-10-01 / nr. 10
. Lovinescu era convins, în Mutaţia valorilor estetice, că, în viitor, textul lui Caragiale va avea nevoie de pagini întregi de note explicative, fapt care, în opinia criticului, depunea mărturie despre caducitatea formulei lui literare. Astăzi, la aproape opt decenii de la aceste consideraţii remarcabil de mioape, constatăm că opera lui Caragiale continuă nu numai să fie editată şi jucată, ci şi să facă obiectul unor strălucite exegeze. Ca să nu mai vorbim că, din anii ’80 încoace, „nenea Iancu” a fost ridicat la statutul de emblemă spirituală a României, făcând pandant, în această onorantă postură, cu Eminescu. Până nu demult, două erau cărţile care edificaseră treptele înţelegerii lui Caragiale, mai ales după interpretările puternic ideologizate, la care fusese supus în anii ’50. Prima a fost Caragiale - universul comic (1967), a lui Ştefan Cazimir, care a clarificat şi ordonat structurile comicului caragialean. Cea de-a doua a fost Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (1983), a lui Florin Manolescu. Aceasta a deschis pentru prima dată discuţia asupra unui alt Caragiale, nu „clasicul”, creator de tipuri universale, ci modernul, maestru al manipulării receptării prin intermediul strategiilor narative. Tot eseului lui Florin Manolescu îi aparţine şi recursul la publicistica lui Caragiale, înţeleasă ca matrice formativă a prozatorului de mai târziu. Cartea Ioanei Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale* nu este înrudită cu studiul canonic al lui Ştefan Cazimir, ci cu cartea aceluiaşi, din 1988, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, precum şi cu eseul amintit al lui Florin Manolescu. Cu prima, are în comun convingerea că scriitorul n-a fost atât un „ideolog”, atent la carenţele de gândire ale epocii şi montat să le denunţe în operă, ci un atent „cititor” de stiluri culturale, sensibil la fenomenul kitsch şi la utilizarea lui creatoare în literatură. Cu cea de-a doua, împărtăşeşte o viziune modernă asupra lui Caragiale, în care vede un scriitor abil, a cărui artă rezidă în combinaţie şi în jocul cu codurile culturale, nu neapărat în creaţia realistă. Insă cartea Ioanei Pârvulescu face un pas mai departe faţă de celelalte exegeze înrudite tipologic, devoalând o altă ipostază a procesului de creaţie caragialean. Astfel încât nu e deplasat să afirmăm, parafrazând cele spuse cândva despre Eminescu, că, prin acest eseu, un alt Caragiale se născu. Observaţia că în publicistica epocii - aceea pe care scriitorul, alături de Eminescu şi de Slavici, a combătut-o susţinut în paginile ziarului Timpul — întâlnim nume şi situaţii caragiale ce s-a mai făcut, sporadic. Citind amintirile lui C. Bacalbaşa, Bucureştii de odinioară, în care fostul gazetar a întrebuinţat masiv decupaje din presă, întâlnim câteva asemenea mostre. Meritele Ioanei Pârvulescu constau în 1) a fi depăşit simpla observaţie întâmplă Răzvan Voncu Un alt Caragiale se născu toare, procedând la o cercetare atentă a ziarelor epocii lui Caragiale şi extrăgând numeroase probe ale similitudinilor dintre discursul presei şi discursul prozei, dar mai ales 2) în a fi ajuns la o nouă înţelegere a genezei şi structurii operei caragialene. Cu observaţia că, după cum demonstrează eseista, Caragiale combină nu numai nume şi situaţii întâlnite în ziare, ci şi elemente de limbaj. Textul caragialean este, astfel, un fascinant și complex intertext, mostră de surprinzătoare modernitate, care, anticipez, explică, de fapt, mai bine decât teoria tipurilor universale, actualitatea operei scriitorului. Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale este alcătuită simetric. Mai întâi, în primele trei capitole - In căutarea unei lumi oglindite, Ocolul lumii cu viteza gazetei şi In umbra gazetei, Caragiale -, Ioana Pârvulescu ne propune să punem între paranteze critica maioresciană şi să parcurgem din nou, cu ochi proaspeţi, ziarele perioadei. Miza este căutarea umanităţii din spatele literei tipărite şi a unui cod cultural, de întâlnit în toate gazetele, indiferent de orientarea lor politică. Lecţia este formidabilă, pentru că ne obligă, în realitate, să plonjăm în modul de a gândi, de a se comporta şi de a se exprima al lumii în mijlocul căreia a trăit Caragiale. Şi pe care noi o confundăm, adesea, cu şarja din opera sa, aşa cum confundăm şi ziarele vremii cu fragmentele atribuite lui Rică Venturiano, din Vocea patriotului naţionale, pe care le devorează (deşi nu le înţeleg), eroii Nopţii furtunoase. Fundamental este, în ordinea demonstraţiei, capitolul al doilea, Ocolul lumii cu viteza gazetei. El amendează sever prejudecăţile noastre despre lumea secolului al XIX-lea, arătând că, deşi nu existau mjloacele moderne de comunicaţie, se comunica şi atunci, datorită gazetelor, cu mare viteză, iar difuzarea informaţiei era atât de bună, încât, ca şi astăzi, mass-media epocii (adică amintitele gazete) stăpânea universul informaţional al cetăţeanului obişnuit. Exemplele, inclusiv vizuale, ale Ioanei Pârvulescu sunt cât se poate de elocvente în acest sens. Capitolul al treilea, In umbra gazetei, Caragiale, începe edificarea noii înţelegeri a lui Caragiale. El porneşte de la mai vechile observaţii cu privire la similitudinea unora dintre subiectele caragialene şi întâmplări cotidiene relatate de ziare. Insă autoarea merge şi aici mai departe decât predecesorii. Ea identifică noi similitudini (inclusiv în creaţii majore) şi edifică un mod de lectură a lui Caragiale, pe care îl va expune de altfel în capitolul al IV-lea, aflat, cum spuneam, „în oglindă” cu cel de-al treilea. Titlul lui e semnificativ în acest sens. In umbra lui Caragiale, gazeta. Aici, eseista aprofundează observaţiile din capitolul anterior, ca şi sugestiile din cartea lui Florin Manolescu. Pentru Caragiale, gazeta nu a fost un violon d’Ingres, nici o ocupaţie menită doar să îi asigure existenţa zilnică. Gazetăria a fost a doua natură a scriitorului, care nu trăia atât printre personajele vii pe care ni se pare că le vedem în opera sa, ci printre ziare. Printre personajele ziarelor, printre întâmplările pe care acestea le narează şi, de asemenea, printre limbajele acestor ziare. Desigur, ele nu trec în operă ca atare, dar nici nu sunt transfigurate. I. L. Caragiale lucrează asemeni unui croitor, cu materialul clientului (după cum, transparent - dar de nimeni sesizat până la Ioana Pârvulescu - declară el însuşi, în schiţa O conferenţă, din 1909). El măsoară şi taie, asamblează şi coase materia gazetelor, fără a-i altera însă ţesătura sau culoarea. Geniul său constă nu în satirizarea unei societăţi bolnave, cum se spunea în anii ’50, şi nici neapărat în creaţia de tipuri universale. Dimpotrivă, „tipurile”, inclusiv de limbaj, sunt puternic ancorate în efemerul gazetei. Geniul lui Caragiale constă în transformarea, printr-o neaşteptat de modernă operaţiune combinatorică, a acestor materiale perisabile într-o construcţie monumentală. In asta constă, de altfel, şi ceea ce autoarea numeşte curajul lui Caragiale (capitolul al V-lea). Curajul estetic, se-nţelege de a nemuri o epocă muritoare, şi de a o fixa pentru eternitate nu în înfăţişarea ei vie, ci în cea, codificată cultural, din gazete. Un curaj estetic şi, în acelaşi timp, o victorie morală: aceea de a da înapoi gazetăriei tot ce aceasta, la rândul ei, îi dăruise lui Caragiale. După cum mai demonstrează eseista în ultimul capitol, Lumea ca ziar, Caragiale reuşeşte şi performanţa, de natură manieristă (în înţelesul dat acestui concept de Gustav René Hocke), de a edifica, pe baza materialului din gazete, o lume ficţională mai autentică decât cea reală. Replica personajului din schiţa C. F. R.: „Ei, aş, s-o vezi în realitate!” nu e decât una dintre capcanele obişnuite pe care scriitorul le strecoară în textele sale. Ea trebuie citită... viceversa, întrucât reveria comesenilor fericitului soţ din C. F. R. se alimentează exclusiv dintr-o fotografie şi din povestea lui, adică din ficţiune. Iar când falsul soţ încornorat îi readuce în realitate, evocând solida legătură de rudenie dintre soţie şi presupusul amant (fratele doamnei), vraja se rupe... Doar arta dă viaţă acestei lumi, pe care I. L. Caragiale o decupează din gazete şi o ridică la măsura capodoperei. Ne aflăm, fără discuţie, în faţa unei mari exegeze şi a unei noi trepte în înţelegerea unei opere, iată, atât de complexe. Ţinând cont de interpretările ilustre care au precedat-o (la cele citate până acum, se cuvin adăugate numele lui Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Mircea Iorgulescu şi Liviu Papadima), aceasta reprezintă în sine o performanţă. Insă meritul cel mai de seamă al cărţii Ioanei Pârvulescu este acela că, propunând o nouă viziune asupra unui clasic, întăreşte o concluzie de care uneori ne ferim: clasicii nu sunt deloc învechiţi. Noi suntem învechiţi, dacă nu ne dovedim capabili să spargem clişeele interpretărilor consacrate şi să îi facem, iar şi iar, contemporanii noştri. □ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ * Ioana Pârvulescu - Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, cu 248 de reproduceri inedite, Editura Humanitas, București, 2011. Anul XXII ♦ Nr. 10 (715) Cartea Ioanei Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale nu este înrudită cu studiul canonic al lui Ştefan Cazimir, ci cu cartea aceluiaşi, din 1988,I. L. Caragiale faţă cu kitschul, precum şi cu eseul amintit al lui Florin Manolescu. Anul Contemporanul (1881-20 id