Contemporanul, 2012 (Anul 23, nr. 1-12)
2012-08-01 / nr. 8
12 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ ■ Pagina 12 Bedros Horasangian Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? în amintirea lui Nicolae Steinhardt Nu ştiu câtă lume mai are stare acum, azi, pentru muzică, filme sau cărţi. Lumea românească aşteaptă cu înfrigurare 29 iulie. Referendum? Da. Ziua de naştere a regretatului Nicolae Steinhardt va fi cu totul ignorată. Nobody is interested in. Pe noi ne interesează doar dacă se vor restabili valorile democratice sau vom merge înapoi. Restul e pălăvrăgeală. Vom vedea. Până atunci să pomenim de o carte, două concerte şi două filme. Cu gândul la vajnicul cititor, meloman şi cinefil, robul lui Dumnezeu, Nicolae Steinhardt. Ajuns la centenar. Cartea. Abia acum citesc romanul lui Horace McCoy. Şi caii se împuşcă nu-i aşa? (Humanitas Fiction, 2012) după ce filmul lui Sydney Pollack cu Jane Fonda mă impresionase teribil cu ani în urmă. Nici cartea nu este mai prejos. Nu am ce să comentez, merită să fie citită. Trăită ar fi mai greu. Şi trist. Nimic nu este vesel în acest roman american. Doar autorul s-a folosit de propriile experienţe pentru a construi o naraţiune simplă, autentică şi dramatică deopotrivă. N-a apucat să ajungă glorios, precum alţi trăgători la măsea de anvergura lui Hemingway sau Scott Fitzgerald, dar cartea asta poate fi pusă pe acelaşi raft cu Bătrânul şi marea sau Marele Gatsby. Autorul cred că s-ar bucura foarte tare să audă asta. Filmele. Cu ani în urmă a rulat şi pe la noi un minunat film de dragoste, ca să-l etichetăm cumva cât mai simplu posibil, Anonimul Veneţian. O peliculă din 1970, plină de culoare, la propriu şi la figurat, şi dacă memoria nu ne joacă feste, cu Florinda Bolkan şi Tony Musante în rolurile principale. O delicată poveste de viaţă şi de moarte, plină de tandreţe şi duioşii, în decorul rafinat, crepuscular, al Veneţiei. Iar ca fond şi leitmotiv muzical, fragmente dintr-un concert de Benedetto Marcello. Acum nu mai ştiu ce instrument de suflat era, dar am în urechi sunete disparate, de o neasemuită, tristă, gingăşie. Nu detaliile contează, cel puţin pentru ceea ce vreau să povestesc. Şi chiar dacă totul trebuie verificat, mai puţin stările transmise de acel film, rămas rătăcit undeva intr-un trecut ascuns sub straturile de asfalt şi beton ce s-au tot suprapus peste evenimente ulterioare, va rămâne ceva de dincolo de cele întâmplate. Succesiv. Sunete rotunde, mai triste sau mai vesele, cu mulţi bemoli în partitură, aşa cum este şi poate fi o simplă şi complicată poveste dintre un El şi o Ea. Cea mai simplă şi complicată poveste care se poate naşte vreodată. Nu doar despre oameni este vorba. Nu doar despre bucuria de a face ceva cu drag sau de a percepe minunile acestei vieţi şi prin mijlocirea artei. Soarele negru al Mediteranei şi La Pensée de Midi ale lui Camus au un anume rol în acest fel de a contura stări şi un anume mod de a gândi. Florinda Balkan, ne aducem aminte, era plină de graţie, frumuseţe şi delicateţe, la care se adăuga şi o anume sensibilitate exacerbată, cum doar uneori Balcanii, atât de huliţi alteori, pot să ofere. In timp ce Tony Musante, care iubeşte intens şi moare cu discreţie în acest film, venea după un rol extrem de dur. Interpretase rolul unui bad guy din NYC care, într-o peliculă extrem de violentă şi terorizantă pentru anii aceia - între timp ne-am obişnuit, nu ne mai sperie şi emoţionează, din păcate, mai nimic - făcea un rol negativ de zile mari. Anonimul Veneţian scotea din acelaşi actor alte valenţe. Virtuţi. Cu totul neaşteptate. Poate era şi arta regizorului, al cărui ochi vede deseori ce nouă ne scapă. Mai ales când este vorba de personalităţi cu feţe multiple. Şi distincte. Nu mai ţin minte ce instrument era solist în concertul preclasicului italian, să fi fost clarinet, corn, flaut în nici un caz, oricum era un instrument de suflat. Bingo, oboi, da, minunatul oboi, trist uneori, melancolic întotdeauna. Atunci am perceput, abia atunci, virtuţile acestor instrumente şi sunetele ce le pot ele emana. Că sunt din lemn sau din metal. Abia apoi l-am ascultat pe Aurelian Octav Popa, i-am descoperit pe Benny Goodman şi Artie Shaw, pe Jean Pierre Rampai - a fost şi pe la Bucureşti, oare o mai fi trăind? - sau înregistrările fabuloase ale flautistului Vasile Jianu, mai ales, cu acea mică bijuterie, Cantabile şi Presto al lui Enescu! O mică bijuterie sonoră, ce făcea cât toate stelele de pe bolta unei întregi cariere de compozitor genial şi devenea un fel de Sonată a lui Vinteuil, pentru uzul nostru propriu. Micile şi marile noastre bucurii, voluptăţi, pe care doar arta le poate emana şi oferi. Dincolo de material şi fizic, în zona incertă dintre jocul ielelor şi al emoţiilor sublime. Nu vreau să facem o lungă trecere în revistă a marilor nume din sfera muzicii pentru instrumente de suflat. Mult mai puţin cunoscută şi apreciată, din păcate, în defavoarea mult mai frecventatelor şi iubitelor instrumente, precum cele numite pian, vioară sau violoncel. Dar aş vrea să profit de acest ocol prin propria memorie ca să povestesc o păţanie pitită, şi cumva uitată, prin anii ce au trecut. I-am povestit-o şi lui Nicu Steinhardt în garsoniera lui bucureşteană unde poposea în venirile lui de la Rohia. S-a amuzat copios. Era un om căruia îi plăcea să râdă. Uneori întâlniri întâmplătoare dau naştere la lungi ocoluri în timp şi spaţiu. Dacă tot e să ne lăudăm cu isprăvi culturale. Mă rog, lucrurile nu s-au isprăvit aici. Şi au continuat şi vor continua. Isprăvi culturale. Precum nu Poate că nimic nu este întâmplător în aceste jocuri ale hazardului. Există, poate, o predeterminare, care de multe ori, ne scapă. Intr-un sens sau altul. Rimbaud, după o tinereţe trăită intens şi nu doar poetic, lasă totul baltă şi se apucă să facă negustorie cu arme în Aden. Salinger, după ce are un imens succes literar, nu mai vrea să vadă pe nimeni. In plină glorie, pianistul canadian Glenn Gould se retrage peste 10 ani, ca să studieze matematica şi să facă fotografii în nordul îngheţat al Canadei. Asta a vrut, asta i-a plăcut, asta a făcut. Just like this. O frumoasă poveste de succes artistic. Nimeni nu ştie bine ce-i rezervă viitorul. Doar Bunul Dumnezeu poate aproxima şi uneori decide câte ceva. Pe noi destinul nu ne întreabă niciodată. Să povestim însă ce era de povestit. Concertele. O poveste cu cvintetul Concordia şi Miltiade Nenoiu, de pe vremea când eram cu toţii mai tineri şi nu ştiam bine dacă rezistam prin cultură sau ne îmbătăm doar cu literatură şi muzică. Un anume Festival de Muzică de Cameră nu s-a mai ţinut la Bucureşti - era ediţia a treia, să zicem - şi a fost mutat la Braşov. Programul era absolut tentant, mai ales că pentru cei mulţi, puţini, melomani amatori de muzică de cameră erau programate concerte şi la Castelul Bran şi la Hărman. Unde se găsea - şi se mai găseşte şi astăzi - o frumoasă biserică-cetate întărită, săsească, evident, dintre cele multe care fac faimă întregii Românii, şi nu doar minorităţii germane. Faptul că Prinţul Charles a prins drag de ele şi chiar a sprijinit restaurarea bisericii din Viscri, rămâne o pată de culoare în mica istorie a noastră. ONT-ul care era mână în mână cu organizatorii, asigura şi deplasările dincolo de Braşov, am decis, împreună cu viitoarea consoartă, să mergem la Braşov şi să participăm şi noi la acest tentant festival de muzică de cameră. Iar zilele de toamnă se anunţau minunate. Vreau să relatez doar două dintre evenimente. Cu o anume semnificaţie, parfum şi, de ce nu, tâlc. Unul consumat în Sala Mare a Casei Armatei din Braşov - elegant spaţiu şi chiar potrivit pentru muzica de cameră, iar altul, cu cvintetul lui Miltiade Nenoiu şi minunaţii lui suflători, în curtea interioară a Castelului Bran. Concertul de deschidere s-a desfăşurat la Sala de Marmură a Casei Armatei. Public nu foarte numeros, dar select, este limpede că la un concert de muzică de cameră găsim alt tip de facies decât la un meci de box. Să trecem, în faţa noastră, un cârd de săsoaice sobre, trecute de prima şi a doua tinereţe, cu rochii lungi în culori închise, cu gulere de dantelă brodată, coborâte parcă din pânzele vechilor maeştri olandezi. Ceva tineret-puştime şcolară, plus un alt grup, distinct, alcătuit din oficialităţi locale, în cap cu secretarul cu propaganda pe judeţul Braşov. Am aflat imediat. S-au spus câteva cuvinte de bun venit, un muzicolog cu funcţii administrative pe linie organizatorică - pe vremea aceea nu o ştiam pe distinsa profă Stela Drăguşin, care a livrat vieţii muzicale nume importante, Mihaela Ursuleasa fiind doar una dintre ele ca în final, totul cu haine cam stâlcite şi decolorate de la judeţeană de partid să ureze succes lucrărilor?! Wow, tare de tot! OK, în termenii de azi, Cvartetul Voces din Iaşi, deja cu faimă şi pe atunci, urma să interpreteze un cvartet de un anume Spătărelu. Nume intrat abia atunci în ureche, mai apoi am aflat că era diriguitorul cel mare al Conservatorului din Iaşi. în fine, muzicienii îşi încep treaba, muzică şi modernă şi românească, nu chiar foarte uşor digerabilă. Nici de săsoaice, nici de micul mare public, de oficialităţi, ce să mai spunem, plictiseală mare. Greu s-a terminat interminabilul cvartet de Spătărelu, dar sarcina cu muzica românească era îndeplinită, ufice bine. Urmau un cvartet de Mozart şi apoi „Păstrăvul” lui Schubert, cvintetul cu pian atât de iubit de toţi melomanii din lume. Mozart a sunat minunat, toată lumea şi-a recăpătat aplombul şi cheful de viaţă, zâmbete, deh, Mozart, era Mozart. Şi a urmat pauza. Binefăcătoare. Şi binevenită, doar pentru unii. Ce s-a întâmplat? Am ieşit în balconul Casei Armatei. Toamnă, tihnă, bună pace, sporovăială, cum se întâmplă în mod firesc între părţile unui concert. Şi pe fondul acestei stări de beatitudine, vine către noi un vag şi apoi tot mai insitent, miros de grătar. Ne-am zis că o fi de la vreun local din jur, cu toate că nu exista aşa ceva. Minutele care au urmat s-au umplut şi de mirosul, evident, de mititei, ceea ce contrasta atât cu sala de marmură, fotoliile cu catifea roşie şi figurile austere ale săsoaicelor. Care şi ele simţiseră că e ceva în neregulă în plan olfactiv. Totul s-a lămurit, când, după pauza deja prelungită peste cele 10-15 minute standard, au apărut oficialităţile locale. Foarte mulţumite şi radioase, iar după cum molfăia limba prin gură secretarul cu propaganda era clar că serviseră la botul calului, cum se spunea cândva, un grătărel, câţiva mici şi un şpriţ, probabil mai mare. Asta ca mulţumire pentru răbdarea de a asculta cvartetul lui Spătărelu, dar şi evidenta radioasa satisfacţie de după, „Ei, da, altceva...”, cvartetul lui Mozart. Acum, după un ospăţ, chiar şi cameral, mergea mult mai lesne Schubert. Dacă săsoaicele erau în semitransă de bucurie la Forellinquintett-ul schubertian, de atâta mulţumire secretarul cu propaganda... a tras şi un pui de somn! Până la urmă toată lumea, inclusiv noi, care am urmărit cu interes atât muzica, dar şi ce s-a întâmplat în jur, a fost mulţumită. Concertul de la Bran, unde am fost duşi cu autocarele, a rămas în memoria mea fără alte impresii decât cele ale celestei muzici. Suflătorii lui Miltiade Nenoiu ne-au onorat cu minunate pagini din Haydn, Mozart şi Tudor Ciortea - un muzician braşovean pe nedrept uitat astăzi - care, în contextul de basm al coloratei toamne şi al micii curţi din castelul în alb şi negru, au rămas colorate cu imagini de neuitat. Cum pe vremea aceea nu se ajungea la Tanglewood, Los Angeles sau Taormina aşa uşor ca astăzi, au fost clipe unice, unde doar muzica s-a întipărit în memoria noastră auditivă. Ce vreau să relev cu aceste amintiri personale prilejuite de un centenar care, în mod cert, nu interesează pe nimeni. Dar sunt oameni care nu pot fi uitaţi. Iată cum amintirile pot fi resuscitate dintr-un prezent agresiv şi deseori găunos, şi scoase, fericit, la iveală, din magma informă a memoriei noastre afective. Să trăim frumos ar fi altceva decât a trăi bine. Nu despre bani şi afaceri de succes este neapărat vorba, ci de muzica superioară a marii arte. A existenţei, adeseori. Anonimul Veneţian există în fiecare dintre noi. Rămâne să-l descoperim. Atât şi cum suntem în stare. La momentul potrivit. Cum ne putem adresa unui om care nu mai există şi care ar fi împlinit 100 de ani. Simplu. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? □ Anul XXIII ♦ Nr. 8 (725) Anonimul Venețian există în fiecare dintre noi. Rămâne să-l descoperim. Atât și cum suntem în stare. La momentul potrivit. Cum ne putem adresa unui om care nu mai există și care ar fi împlinit 100 de ani. Simplu.