Contemporanul, 2017 (Anul 28, nr. 1-12)

2017-10-01 / nr. 10

G­ A ■ împotriva uitării Alexa Visarion Biserica lui Eminescu şi teatrul nimănui... erumna bucurie, mândrie şi respon­sabilitate de a fi văzut lumina zilei acolo, de a-mi fi trăit copilăria şi adolescenţa pe acel tărâm iluminat de spirit, credinţă şi poezie, de a fi fost apărat de ura celor neputincioşi şi nevrednici de gândire şi frumos, de a fi primit binecuvântarea prin botez a bunului Dumnezeu în locul de sacră sărbătoare, casa bunicilor mei, de a fi fost ocrotit până la sa­crificiu de dragostea mamei mele Maria, rămasă singură şi fără niciun sprijin în urgia vremurilor — toate acestea au înscris destinul meu pentru tot­deauna în cartea vieţii oraşului lui Eminescu — Bo­toşani. Iubesc acest loc... îl iubesc de atunci, îl cu­nosc şi îi sunt fiu legitim... Bisericile, străzile şi clădirile ce încă ţin în viaţă amintirile, împrejuri­mile cu istoria lor zbuciumată, dar nesecată în ade­văr... Da, iubesc oamenii şi viaţa lor trăită cu nădejde, dar în suferinţă în timpuri vremelnice. Aerul acestui oraş are prospeţime şi înalţă sufletul omului spre ideal. Aici, în nordul moldav, printre ctitoriile statornice în frumuseţe ale lui Ştefan, ale lui Rareş, ale lui Arbore şi Lăpuşneanu, s-a zămi­slit încercarea mea de a găsi drumul spre creaţie. Aici m-am deschis spre densitatea vieţii prin poe­zia lui Eminescu, de aici am luat încredere întru taină pentru a-mi construi puncte de sprijin pen­tru întreaga existenţă. Copilăria şi universul ei, prieteniile rezis­tente la uzura şi rugina timpului mă fac şi astăzi să simt că sămânţa mea de viaţă şi de noroc este născută aici, loc a cărui identitate am purtat-o cu mine în toate colţurile lumii aproape jumătate de veac. Botoşani... oraşul cel mai frumos din sufletul meu. Am păşit pentru prima dată pe o scenă, am întrezărit cu inocenţă drumul şi cariera mea de mai târziu aici, pe scândura Teatrului „Mihai Emi­nescu”... De acolo, de pe acea scenă s-a construit în fărmârie, în gând, trup şi faptă, fiinţa artistului de mai târziu, împreună cu prietenii mei, fraţi de imaginaţie şi visare, Viorel şi Celu, am desenat în minte trasee­ de dragoste şi de credinţă pentru tot restul vieţii. întotdeauna în mapa mea cu amintiri am purtat fotografiile acestui loc, imagini ale tea­trului din afara şi dinăuntrul lui, chipuri de actori respectate şi iubite, scene din marile spectacole ale teatrului, semnate de Ion Şahighian, Alexandru Finţi, Val Mugur sau Gheorghe Miletineanu... La New York şi San Francisco, la Moscova şi Paris, la Varşovia şi Roma, Cairo, Shanghai, Lima, Veneţia, Viena, Reykjavik sau Stockholm... pretu­tindeni imaginile cu creaţiile teatrului „Mihai Eminescu” m-au ocrotit şi nu m-au lăsat singur ni­ciodată... niciunde. Privesc acum câteva fotografii, imagini ale unui dezastru dureros... Doamne, ce pot să însemne toate acestea... Paragină... Ruină... Blestem... blestemul coborât asupra oraşului, asupra poetului Mihai Eminescu, asupra sufletului întregii comunităţi. Cine l-a păs­torit pentru a deveni real, constant de câţiva ani? De ce? Până când? Treceam prin faţa teatrului, elev fiind, şi mă înclinam emoţionat în faţa bustului lui Eminescu... Fericit, şopteam: Bună ziua, Mihai!... Ajută-mă să nu mă pierd, să nu mă risipesc... Te rog... Da, vor­beam cu El de câteva ori pe săptămână. Şi prin­deam curaj şi mă bucuram că e acolo şi mă ascultă... Răspunsul Lui era întotdeauna mângâ­iere, putere şi încredere. Apoi vedeam spectacolele... Doamne, ce ac­tori... Le ştiam rolurile pe de rost... Mă acceptau în familia lor şi-mi povesteau despre teatru, despre iubirile ratate, despre bucurii şi înfrângeri. Eram al lor şi a doua zi zâmbeam Poetului şi lacrimile străluceau în adâncul acestei bucurii. Aşa m-am îndrăgostit de scenă, prin Eminescu şi teatrul lui. Doamne, Doamne cum au fugit anii... Şi imaginile acestea de coşmar ce sunt? Teatrul „Mihai Eminescu” de astăzi? Nu poate fi adevărat! Comentator avizat al fenomenului cultural botoşănean, Constantin Adam vorbeşte cu pasiune despre trecutul lăcaşului şi cu tristeţe despre sta­rea actuală a clădirii Teatrului „Mihai Eminescu”, până nu de mult, mândria botoşănenilor. „Aici au văzut lumina zilei mari personalităţi ale culturii româneşti şi universale - Eminescu, Iorga, Antipa, Onicescu, Tufescu, Piliuţă etc., având un impor­tant rol şi în începuturile şi dezvoltarea altor seg­mente ale ingeniozităţii umane. Nu întâmplător în noiembrie 1838, în urbea noastră s-au desfăşurat printre primele reprezentaţii de teatru în limba maternă (era după Iaşi şi Bucureşti), în interpre­tarea actorilor trupei lui Costache Caragiali şi cu particip­area unor elevi de la Şcoala Domnească, unde are loc şi evenimentul. Importantă intersecţie de drumuri europene, arta teatrală a prins publicul botoşănean avid de destindere intelectuală, astfel că trupele străine care treceau prin acest punct susţineau o mică sta­giune şi în Sala meseriaşilor. Numărul amatorilor de teatru, mărindu-se mereu, în 1860 se constru­ieşte o sală cu destinaţie anume Teatrul Petrache Cristea, o clădire ce îndeplinea toate condiţiile unei săli de spectacole, dotată cu utilităţile nece­sare pentru acele vremuri, concepută­ cu stal, loji şi balcon, având vreo 200 de locuri, în oraş mai funcţiona, cu o destinaţie asemănătoare, şi sala din Casa Sommer. Aici în 1869 Trupa Pascaly a dat o reprezentaţie având în componenţă şi pe tâ­nărul M. Eminescu. Spre începutul secolului al XX-lea, se dă în folosinţă Teatrul-cinema Popovici, unde la 8 octombrie 1901 se va juca Hedda Gabler. Până în 1914 aici au jucat mari actori: Aristizza Romanescu, Agata Bârsescu, Petre Liciu, Constan­tin Nottara ş.a. Dar nevoia unui teatru la nivelul unei aşe­zări urbane ce era pe o ascendenţă culturală şi eco­nomică este pusă cu prioritate pe agenda edililor Botoşaniului, alocând fondurile necesare imediat, în septembrie 1912 demarează construcţia Pala­tului Teatrului care va primi numele Eminescu, un adevărat templu al culturii, după planurile ar­hitectului cu origini botoşănene Gr. Cerchez în sti­lul eclectismului de şcoală franceză de la începutul secolului al XX-lea, dotat cu cele mai moderne ce­rinţe reclamate de o asemenea întreprindere. A fost inaugurat după doi ani (!), la 1 decembrie 1914, cu o feerie interpretată de elevii Liceului Laurian în care muza Polymnia încoronează cu o cunună de lauri pe Marele botoşănean Mihai Emi­nescu, urmat de spectacolul Norica noastră a Tea­trului Naţional din Bucureşti, în regia lui Paul Gusty. Pe scena acestui teatru s-au perindat nume de prestigiu ale artei dramatice româneşti: Tony şi Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Mă­­rioara Ventura, Ion Maximilian, Constantin Not­tara, Constantin Tănase, George Enescu, Nicolae Leonard şi mulţi, mulţi alţii. Aici a răsunat pentru ultima oară în oraşul său natal vocea marelui Ni­colae Iorga, paricipant la Congresul Ligii Cultu­rale din 1938. La 8 aprilie 1944, armatele germane în retragere bombardează oraşul şi frumoasa clă­dire suferă grave avarii, în anii ce-au urmat, refacerea teatrului este tergiversată, politicienii vremii fiind mai preocu­paţi de vânarea opozanţilor incomozi, clădirea de­­teriorându-se major, în 1954 când se hotărăşte, în sfârşit, să o refacă aceasta era aproape o ruină. Acum clădirea va suporta radicale modificări în stilul epocii. Se inaugurează în octombrie 1958 cu piesa Mielul turbat în regia lui Paul Sireteanu şi scenografia lui Constantin Piliuţă. Vreme de aproape şase decenii, scena a fost sfinţită prin spectacole memorabile, strecurate cu vigilenţă şi inteligenţă printre cele multe proletcultiste, im­puse: O noapte furtunoasă, Gaiţele, Năpasta, Apus de soare, Hagi Tudose, Viforul, Titanic vals, Lu­ceafărul, Inşir­te mărgărite, Patima roşie, Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Doi tineri din Verona, A douăsprezecea noapte, Cyrano de Berge­rac, O sărbătoare princiară. Micul infern, Chiriţa Eminescu este un cult la Botoşani. Şi acest cult, viu şi puternic, s-a materializat şi în construcţia bisericii. Materialele scumpe, în special sculptura interioară, acoperişul, dar şi brâiele heraldice, au făcut ca finalizarea construcţiei , să aibă loc după zece ani de la punerea pietrei de temelie. Biserica lui Eminescu, cum o numim cu toţii, este o capodoperă, încadrată în categoria monumentelor istorice de însemnătate în Iaşi, Chiriţa în provincie, Hamlet, Iuda, Bek­­kanko, Slugă la doi stăpâni, Bădăranii, şi altele (până la 370) în interpretarea nu mai puţin renu­miţilor actori: Margareta Pogonat, Adela Mărcu­­lescu, Sergiu Tudose, Ştefan Ciubotăraşu, Mihai Mereuţă, Silviu Stănculescu, Ion Dichiseanu, Ale­xandrina Halic, Teofil Vâlcu, Doru Buzea, Silvia Brădescu, Radu Panamarenco, Aura Râmniceanu, Anca Alexandra, Lucian Iancu, Stelian Preda, Ana Vlădescu, Monica Postolache, Ion Stănescu, Cezar Teodoru, Gheorghe Gheorghiu — Taica, Corneliu Revent, Constantin Codrescu, Grigore Vasiliu-Bir­­lic, Marietta Sadova, Mihai Malaimare, Smaranda Herford şi mulţi alţii. Aici au văzut lumina reflec­toarelor, în premieră absolută, textele dramatur­­gice eminesciene, aici s-a prezentat în premieră Coloana nesfârşită de Mircea Eliade. Ani la rând s-a impus şi s-a desfăşurat un important festival de teatru de talie naţională Festivalul restituirilor, moderat de criticul Valentin Silvestru. Aici au de­butat mai tinerii actori, Marina Maican, Sebastian Comănici, Mihai Velcescu, Tamara Popescu, Vic­toria Cociaş, Dan Puric, Marius Rogojinschi, Maria-Roxana Ionescu, Ruxanda Bucescu, Daniel Badale, Carmen Ungureanu etc. După 1990 se pune cu seriozitate problema refacerii clădirii în stilul arhitecturii iniţiale. Se încearcă încropirea unei variante în 1993, o va­riantă total neinspirată, cu un acoperiş prevăzut cu scurgerea apei pluviale pe interior - ceea ce a dus la degradarea şi afectarea gravă a construcţiei, presupunând reparaţii de urgenţă. Ele vor începe din toamna lui 2014! Dar în hăţişul legislativ ac­tual, când nici un contract şi nici un termen nu se respectă, cînd fondurile alocate se epuizează, lu­crarea nu se finalizează, iar responsabili de tras la răspundere nu există, data de dare în folosinţă nu mai poate fi estimată... După 3 ani, unul din sim­bolurile culturale ale Botoşanilor - Teatrul „Mihai Eminescu” - se deteriorează rapid şi sigur sub ochii nepăsători ai botoşănenilor iubitori de fru­mos. Fiecare legislativ nou ales îşi face o aură de mândrie în a-şi pune în program restaurarea tea­trului!? Şi alegătorii îi cred şi îi votează, după care totul trece în uitare. Până când!? Templul care a animat un veac viaţa culturală a Botoşaniului, şi nu numai, va deveni o amintire... Doar câteva per­turbaţii meteorologice mai abundente şi Piaţa Pri­măriei va fi împodobită cu o impresionantă movilă de moloz! Atunci până şi apelul „Daţi un leu pen­tru teatru!” va fi tardiv... Avem nevoie de el! Nu-l lăsaţi să se dărâme! El este un simbol al oraşului nostru şi o instituţie de cultură cu care ne mân­drim...” Şi nu pot să nu aud, când spun Bună ziua, Mihai!”, răspunsul din Epigonii: „Iară noi? Noi, epigonii? Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră, o frază; In noi totul e spoială, totu-i lustru fără Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!” M-am rugat... am îngenunchiat în faţa alta­rului... M-am mărturisit icoanelor sfinte... Pe me­leagurile copilăriei poetului Mihai Eminescu, în satul Ipoteşti, la nici zece kilometri de Botoşani, se află singura biserică din Europa, închinată unui scriitor. CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ baza: Anul XXVIII ♦ Nr. 10 (787) ♦ 2017

Next