Contemporanul, 2017 (Anul 28, nr. 1-12)

2017-11-01 / nr. 11

Rondul de zi ♦ Avanpremieră editorială Editura Academiei Române Precizarea este absolut necesară pentru că autorul Scrisorii pierdute este fericitul beneficiar a două mame. Din punctul de vedere al stării civile, cel puţin. Şi când spun aceasta nu mă refer (doar) la împrejurarea că tatăl său, Luca, a avut două neveste Gelu Negrea Doctor Jeckyll - Mister Hyde à la haimanale /V I­n incipitul Prefeţei la prima ediţie, din 1940, a volumului Viaţa lui I.L. Cara­­giale, Şerban Cioculescu formulează o aserţiune deosebit de incitantă: Dintre toate figurile noastre scriitoriceşti, nici una nu ispi­teşte mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât şi prin as­pectele variate ale existenţei, omul suger­eaz­ă tot atâta dacă nu mai mult decât însăşi opera lui. Ca şi Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă. Patru ani mai târziu, în Medalionul care deschide Caragialiana, criticul recidivează fără rezervă: „O operă literară (...) ca aceea a lui Ca­ragiale, oricât ar fi de susceptibilă de varii inter­pretări, este mai puţin enigmatică decât fiziono­mia lui. Intr-adevăr, omul e mai interesant şi mai nepătruns decât opera...”. Desigur, Şerban Cioculescu are dreptul de­mocratic să se lase fascinant în mai mică măsură de creaţia lui Caragiale decât de biografia lui: de gustibus non disputandum... Ar putea exista şi o altă explicaţie: este bine ştiut că oamenii sunt tentaţi să amplifice semnificaţia şi importanţa lu­crurilor care le reuşesc. Cioculescu nu se poate sustrage acestei ademenitoare perfidii intelec­tuale: biografismul este spaţiul superlativ de per­formanţă exegetică al reputatului caragialeolog, iar el e prea inteligent pentru a nu fi conştient de asta. Şi atunci nu ezită să plaseze scrierile lui Ion Luca - în comentarea cărora înregistrează perfor­manţe mai puţin strălucite - pe planul secund. După circa trei sferturi de veac, raportul in­teresului suscitat de viaţa şi, respectiv, de opera literară a lui I.L. Caragiale nu mai gravitează în jurul subiectivei sale opinii, dimpotrivă. Ceea ce nu înseamnă că nu există câteva segmente ale biografiei scriitorului mai pasionante şi mai ne­pătrunse, vorba lui Cioculescu, decât unele frag­mente ale creaţiei sale. Unul dintre acestea priveşte relaţia lui Ca­ragiale cu mama sa. Mai exact, cu mama care i-a dat viaţă. Precizarea este absolut necesară pen­tru că autorul Scrisorii pierdute este fericitul be­neficiar a două mame. Din punctul de vedere al stării civile, cel puţin. Şi când spun aceasta nu mă refer (doar) la împrejurarea că tatăl său, Luca, a avut două neveste mai mult sau mai puţin legi­time. Chestiunea este ceva mai complicată atâta timp cât fiul însuşi le evocă alternativ ca mame adevărate pe ambele consoarte de facto ale părin­telui. Şi asta la maturitate, în circumstanţe ofi­ciale, nicidecum în vreun oarecare text de factură literară - unde scriitorul îşi putea permite să jon­gleze, după voie şi după imaginaţie, cu datele rea­lităţii - ci în situaţii de viaţă concrete. Acelea în care autorităţile statului, de exemplu, îl somează cu legitimă seriozitate: stimabile, documentul! Dar s-o luăm în ordine... Despre mama naturală a lui Ion Luca Cara­giale, Ecaterina, născută Chiriac, nu se ştiu foarte multe. Sigur este că pe 26 septembrie 1815 este botezată la biserica grecească din Brașov ca a doua fiică a negustorului Luca Chiriac (Cara­­bea) şi a Elenei, fiica bogatului negustor Mihail Alexovici. La vârsta de 37 de ani, în iarna anilor 1851 - 1852, ea devine mama celui care va fi cu­noscut şi recunoscut în literatura română de la origini până în prezent drept Caragiale întâiul. Filiaţia rezultă fără dubii din ceea ce a fost multă vreme singurul document scris provenit dintr-o sursă instituţională privitor la eveniment: copia după extrasul de naştere a pruncului, înregistrat la numărul 3/1852 din registrul stării civile şi eli­berat la cerere în noiembrie 1906 de Primăria co­munei Haimanale. Sursa principală: condica bisericii din localitate. Dar, nota bene: eliberarea documentului s-a făcut după prealabila confrun­tare cu originalul - lucru atestat ca atare în mod expres. Pentru sporirea coeficientului de autenti­citate, trebuie adăugat că el poartă semnăturile olografe ale primarului şi secretarului primăriei, fiind, de asemenea, întărit cu numele şi autorita­tea ecleziastică a preotului din localitate. Docu­mentul a fost solicitat în vederea depunerii la dosarul procesului de succesiune al moştenirii unei mătuşi a scriitorului, Anastasia, cea mai mică dintre surorile tatălui. Are următorul conţi­nut: Din anul una mie opt sute cincizeci şi doi luna­­ februarie, botezat la 7 februarie, numele de botez al pruncului Ion de secs bărbătesc. Tatăl pruncului Luca Şt. Carageale și mama Ecaterina din satul Haimanalele. Numele naşei Maria Ca­rageale. Obrazul bisericii Preotul Sterie. Prezentul Extract fiind comparat cu originalul se atestă de noi Primar ss D. Grigorie (?) secretar si indescifrabil 1906, noiembrie 26 Actul a fost de natură să limpezească mis­terul datei de naştere a lui I.L. Caragiale, între­ţinut cu nefirească perseverenţă ani de-a rândul de el însuşi, dar şi să ateste în chip indubitabil că menţionata Ecaterina este, fără nici o îndoială, mama scriitorului. Ce se mai ştie despre dânsa? Conform relatării dintr-un interviu al fiicei scriitorului, Eca­terina Logadi, persoana la care ne referim, bunica sa paternă, Eca­terina Chiriac-Carabea nu era la primul mariaj (la fel ca şi bunicul dinspre tată, de altfel). Nu sunt cunoscute detalii privitoare la căsnicia femeii, dar informaţia are un grad înalt de probabilitate dată fiind vârsta acesteia - circa 35 de ani, împliniţi la ora cunoş­tinţei cu părintele scriitorului. Care cunoştinţă s-a petrecut cam între 1850 (anul despărţirii aces­tuia de prima nevastă) şi 1851 (anul în care a fost conceput, cu a doua, Ion Luca). Luca Caragiale îşi făcuse o temeinică încălzire în materie de căs­nicie, fiind căsătorit timp de 12 ani, între 1838 şi 1850, cu o actriţă bine cunoscută în epocă, Doamna Caliopi din Luxandra, văduvă Calcio­­pole. După ce relaţia sentimentală s-a destrămat, iar cei doi nu mai erau soţi de facto, ei au rămas, în continuare, de jure, o familie, Luca şi Caliopi nedivorţând vreodată. O neglijenţă care îi va crea, alternativ, şi unele facilităţi, şi anume dificultăţi lui Ion Luca Caragiale, primul născut din această a doua legătură matrimonială a bărbatului negli­jent cu starea sa civilă. Dar cum aşchia nu sare departe de trunchi, ilustrul fiu va lăsa, la rându-i întâii sale progenituri, Mateiu, o moştenire situa­­ţională nici ea tocmai conformă cu legea. Necăsă­torit cu Maria Constantinescu, colega de serviciu de la Regia Monopolurilor, cu care îl concepe pe autorul Crailor de Curtea Veche, Ion Luca se com­portă aproape toată viaţa faţă de el ca un tată adevărat. Adică, aşa cum procedase la timpul lui şi Luca sin Ştefan, care şi-a asumat de la bun în­ceput paternitatea Iancului şi a surorii sale, Lenei, cu toate că nu a legalizat niciodată maria­jul efectiv cu mama acestora, Ecaterina Chiriac- Carabea. Gest nici practic, nici tocmai frumos, între noi fie vorba, mai cu seamă pentru un secre­tar de mănăstire cu veleităţi de avocat, aşa cum se afla pe-atunci domnul Luca Caragiale. Să punem însă toate acestea pe seama bâl­bâielilor inerente unei birocraţii administrative incipiente şi să revenim la mama lui Ion Luca, numita Ecaterina, plasată în amonte şi în aval de un lung şir de rubedenii purtătoare ale acestui prenume. Am putea vorbi chiar de o obsesie pen­tru numele Ecaterina: la capitolul onomastică fe­minină, clanul Caragiale nu stă deloc grozav! II poartă, aşadar, mama scriitorului, dar şi nevasta lui Mihai Alexovici - respectiv, bunica maternă a acesteia - pre­cum şi una dintre cele şase fete ale potentatului negustor braşo­vean. Pe vara primară a mamei lui I.L. Caragiale o cheamă, aşij­­derea, Ecaterina, Ecaterina Mo­­molo-Cardini, şi este nimeni alta decât celebra Momuloaia. Partea din substanţiala ei moştenire, dobândită de scriitor după înde­lungi tergiversări juridice, îi per­mite acestuia materializarea unei vechi intenţii: părăsirea Ro­mâniei şi stabilirea pentru tot­deauna la Berlin. Altă Ecaterina este o mătuşă a lui Ion Luca, sora tatălui său şi a cunoscuţilor pionieri ai teatrului românesc, Costache şi Iorgu. Nevasta celui din urmă se numeşte şi ea - aţi ghicit! - Ecaterina. Dar lista purtătoarelor reges­cului nume nu se încheie aici: fiica lui Caragiale, născută în 1894 şi căsătorită Logadi, este aşijde­­rea o Ecaterina. Ne aflăm în faţa unei mici ciudăţenii ono­mastice. Până la un punct, explicabilă, în multe familii persistă şi astăzi tradiţia ca nou-născuţii să fie blagosloviţi cu numele unor rude apropiate - părinţi, bunici, naşi, unchi şi mătuşi, cumetri... Bizareria, în cazul lui I.L. Caragiale, rezidă în aceea că obsedantul nume se regăseşte atât pe ra­mura genealogică maternă, cât şi pe cea paternă până, hăt, către gradul al cincilea. In această si­tuaţie, pentru scriitor devine aproape datorie de familie să-şi boteze fiica Ecaterina. Făcând-o, pro­babil că Nenea Iancu s-a considerat exonerat de orice obligaţie faţă de numele­ fetiş al neamului. Aceasta ar putea fi explicaţia că nici un personaj feminin important din opera lui literară nu se cheamă Ecaterina! Sunt tentat chiar să risc afir­maţia că în paginile beletristicii sale nu întâlnim nici măcar un personaj episodic al cărui nume să invoce ideea de puritate, curăţenie, nevinovăţie (conform etinomului grec al Ecaterinei) sau de tortură ori coroană (după alte etimologii). Mărtu­risesc: aprecierea are la bază răsfoirea paginilor literaturii lui Caragiale, nu verificarea ipotezei prin recitirea atentă, rând cu rând, a textelor. O poate face însă oricine are suficientă răbdare şi curiozitate şi aş fi la fel de bucuros dacă aş primi o confirmare ori o infirmare a prezumţiei. Dacă recursul la această nu foarte subtilă stratagemă s-ar dovedi câştigător, iar numărul celor care l-ar (re)lectura pe Caragiale - fie şi numai în căutarea unei morganatice Ecaterina­­ ar spori semnifica­tiv, m-aş declara, copleşit de mândrie patriotică, dacă nu cel mai eficient caragialeolog în viaţă, măcar cel mai viclean caragialeofil! □ ■ Din volumul în pregătire Doamnele domnului Caragiale www.ideeaeuropeana.ro Colecţia Seria de autor Aura Christi­eBook • Tragicul visător (1993-2013), poeme • Dostoievski- Nietzsche. Elogiul suferinţei, eseu, ediţia a ll-a • Mitul viului, eseuri • Cercul sălbatic, roman • Casa din întuneric, roman • Trei mii de semne, jurnal de scriitor • Coasta lui Apollo, jurnal de scriitor • Acasă­­ în exil, polemice • Noaptea străinului, roman • Sculptorul, roman • Orbita zeului, poeme • Geniul inimii, roman în versuri • Din infern, cu dragoste, eseuri în pregătire: Marile jocuri, roman http://aurachristi.ro/ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ aura CHRISTI Orbita zeului© Noiembrie 2017

Next