Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-03-01 / nr. 3

Miron Costin • 385 Constantin Coroiu Miron Costin, primul nostru mare clasic ”. I­ntr-un eseu intitulat „Limitele compro­misului”, Eugen Simion face o distinc­ţie netă între ceea ce numeşte „culpa estetică” şi „culpa morală”, în judecata oricărui autor prima fiind, în opinia criticului, cea care trebuie luată în considerare înainte de toate. Fireşte, „culpa morală” nu poate fi ocultată, dar ea trebuie avută în vedere abia în al doilea rând. In fond, este ceea ce a făcut şi G.Călinescu în „Is­toria literaturii române de la origini până în pre­zent”. Criticul narează viaţa operei şi biografia celui care a creat-o, cea dintâi din perspectivă es­tetică, cealaltă dintr-una moral-psihologică. In vasta sa frescă fiecare scriitor, mare sau mai puţin important, fiecare personaj real sau imagi­nat de un creator sau altul îşi găsesc locul pe care îl merită în viziunea marelui critic. Totodată, Că­­linescu convoacă la grandiosul symposion citito­rul, care să-i continue gândul şi să completeze, eventual, tabloul. Aerul de noutate perpetuă al epopeii care este „Istoria...” sa, de atâtea ori re­marcat, se datoreşte şi acestei extraordinare des­chideri care fascinează şi te implică aproape fără să-ţi dai seama în marele spectacol. Pentru Căli­­nescu, valoarea unei literaturi consistă şi în ima­ginea ei. Iconografia şi o hartă în relief concepută şi desenată de el - din păcate nerealizată, din cauza dificultăţilor tipografice aproape insurmon­tabile­­ erau menite să potenţeze receptarea lite­raturii române în toată cuprinderea ei văzută diacronic nu numai de către cititorul din prezen­tul elaborării monumentalei lucrări, ci şi, mai ales, de către cel din viitor. Intr-o conferinţă rostită la 75 de ani de la moartea lui Eminescu, Călinescu vorbea despre scriitorii „sigilaţi de destin”, rari în comparaţie cu cei care „au o operă eminentă şi o biografie mono­tonă şi fără semnificaţie”. Dar în „Istoria...” sa, criticul reface, în fond, cum nu a mai făcut-o ni­meni până la el şi nici după el, traiectoria unui destin generic, destinul scrisului românesc de-a lungul mai multor veacuri, când nu o dată istoria i-a fost ostilă. Forţa sa epică de a pune totul într-o nouă mişcare şi într-o nouă ordine se vădeşte şi în ceea ce priveşte literatura (şi cultura) noastră veche, ce i se revelă ca „un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu”, încât efortul lui Căli­nescu ne apare ca fiind şi al unui reîntemeietor de mituri. De mituri fecunde. Graţie lui retrăim geneza şi creşterea limbii şi literaturii române. Criticul schiţează portrete vii şi formulează pro­poziţii fundamentale care astăzi nu-i lasă să doarmă liniştiţi pe unii istorici literari cuprinşi şi poate chiar chinuiţi de furia demistificării şi de­­mitizării literaturii şi istoriei noastre. Un exemplu este şi capitolul din marea „Is­torie...” consacrat lui Miron Costin de la a cărui naştere au trecut, iată, 385 de ani. Cel ce ne-a lăsat „Letopiseţul Ţării Moldovei”, „De neamul moldovenilor” sau poemul „Viaţa lumii” are, apre­ciază Călinescu, o contribuţie esenţială privind sintaxa: „Cunoscător al limbii latine, el a desfă­­şurat-o în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrându-i toate registrele şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvâr­şire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Maestru al portretului el însuşi - multe inegala­bile precum cele ale lui Hasdeu, Maiorescu, Emi­nescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Vasile Pârvan etc. Călinescu remarcă îndeosebi arta portretis­tică a lui Miron Costin, în portretele căruia­­ „intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin”. Scriitor în toată puterea cuvân­tului, cum îl consideră criticul, Miron Costin „ob­servă sistematic, compune, şi ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respi­raţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când în când să răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus. Nu mai avem de-a face cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci, în valuri mari, rostite şi susţinute cu expresii de popas şi trimitere. Descripţia e atentă, constructivă. Cro­nicarul are viziunea apocaliptică. Pagina în care descrie năvala lăcustelor este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura ro­mână, un măreţ episod dantesc...”. Intr-una din epistolele expediate din Iaşi editorului său, Alexandru Rosetti, în timp ce lucra la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Călinescu sublinia că literatura noastră nu e de conceput fără Miron Costin. La rândul său, Vladimir Streinu scria că bătrânul cronicar este „primul nostru mare clasic”. In altă ordine de idei, reputata specialistă în literatura română veche Elvira Sorohan observă: „Doi sunt, cu precădere, scriitorii din opera cărora au fost păstrate, în limbajul intelectual uzual, formulări memorabile: Costin şi Caragiale. Gravitatea cu­vintelor celui dintâi e contracarată de miza co­mică din formulele caragialeşti. Coexistă în natu­ra românului gravitatea şi zeflemeaua? Sau una i-a luat locul celeilalte, în timp?” înclin să cred mai degrabă în a doua va­riantă. Scriind sentenţios: „Nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi”, Miron Costin pare că îşi prevedea şi îşi definea propriul destin. Unul cu valoare de simbol, căci, subliniază tot Elvira So­rohan: „Toată cariera lui în istoria Moldovei ilus­trează conflictul etern între intelectualul autentic şi puterea politică vremelnică”. Marele cărturar şi scriitor sfârşeşte, cum se ştie, prin a fi decapitat la moşia sa de lângă Roman, din ordinul domni­torului Constantin Cantemir. Este apogeul tragic al „carierei” sale, pe deplin grăitor şi în ceea ce priveşte drama unei culturi şi, intr-un plan mai larg, a unei istorii. Vestea morţii sale a ajuns, cum se spune astăzi, şi în spaţiul european, mai exact în Italia, unde o gazetă din Folignio îşi in­forma cititorii, în numărul său din 19 februarie 1692, despre tragicul eveniment. G.Călinescu consemna în Adevărul literar şi artistic din 17 ia­nuarie 1937 că ştirea fusese transmisă de cores­pondentul din Polonia al publicaţiei amintite. Europa afla astfel de decapitarea lui Miron Cos­tin Logofeld, cum scrie în relatarea sa jurnalistul. Un faimos ministru şi sfătuitor al lui Napo­leon afirma că mai gravă decât o crimă este o gre­şeală politică. Dacă ar fi să dăm crezare cerce­tătorilor şi să tragem unele învăţăminte din ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, inclusiv în cea mai recentă, ar trebui să admitem că Miron Costin a fost lichidat din raţiuni politice. Asta ar însemna să admitem şi că domnitorul analfabet, orbit de putere şi pradă intrigilor, a preferat o crimă unei erori politice. Miron Costin nu era însă numai un om politic, cu înalte demni­tăţi în statul acela de tip medieval, ci şi un ilustru intelectual al vremii. Că G.Călinescu vedea în uci­derea cronicarului un semn tragic al însuşi desti­nului culturii şi istoriei noastre ne-o dovedeşte şi Inaugurarea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, un record pentru acea epocă, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. La emoţionanta ceremonie au rostit­­ discursuri Mihail Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Vasile Pogor, faptul că în 1940, când legionarii îl ucid pe Nico­­lae Iorga, el găseşte de cuviinţă să ţină la Univer­sitatea din Iaşi, un curs despre Miron Costin. Gestul său avea, desigur, o trimitere clară şi o semnificaţie deosebită. Oricum, fapta în veci ne­prescriptibilă a lui Constantin Cantemir este de­opotrivă o crimă şi o eroare politică cu reverberaţii în veacurile ce au urmat, chiar dacă sau poate tocmai de aceea, până la urmă, „bi­­ruit-au gândul” şi nu securea călăului. In Iaşi cronicarul are o impresionantă sta­tuie care e o capodoperă a genului. O datorăm ini­ţiativei şi strădaniei unor mari personalităţi ale culturii naţionale: Mihail Kogălniceanu, Al.Odo­­bescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, V.A.Urechia, Vasile Pogor, Leon Ne­­gruzzi. Piatra fundaţiei monumentului, operă a sculptorului Wladimir C. Hegel, s-a pus la 12 iunie 1888. La bază au fost îngropate osemintele cronicarului şi ale fratelui său Velicico, aduse de la Barboşi-Roman, unde Costineştii au fost deca­pitaţi în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reuşită statuie, din care s-au ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronica­rului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monu­ment public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pi­torească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Şi, mai cu seamă, e deco­rativă şi perfect încadrată în decorul înconjură­tor...” Inaugurarea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de parti­cipanţi, un record pentru acea epocă, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. La emoţionanta ceremonie au rostit dis­cursuri Mihail Kogălniceanu, V.A.Urechia şi Va­sile Pogor. După mai bine de un secol de la acel mo­ment de înaltă simţire românească din 1888, în hărmălaia de început de epocă postdecembristă, când bande de huligani şi infractori îşi băteau joc, nestingherite, de tot şi de toate, inclusiv de mor­minte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lune­case şuierând istoric în aerul înnobilat de clasici al Iaşilor şi al Moldovei, a fost smulsă. Durerea cronicarului va fi întrecut-o cu mult pe cea sufe­rită atunci când, cu expresia unui critic, capul „i-a căzut în ţărâna lumii înşelătoare”. □ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Noutăţi editoriale ■ Editura EuroPress Group П Raiher Werher fwbirujer Lacrimile amare a(e Petrei von Kant EuroPress ■ Rainer Werner Fassbinder Lacrimile amare ale Petrei von Kant Martie 2018 29

Next