Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-10-01 / nr. 10

t­iv prietenie? Intensitatea şi dramul de sublim perpetuate şi răsfrânte în cei­lalţi din aura legendei. Protejate, indiscutabil, de un zeu capricios, deci, imprevizibil, a cărui logică ne scapă, relaţiile de prietenie sunt, uneori­ adeseori, la un moment dat, dezechilibrate parcă de acea zeitate năstruş­nică. E ca şi cum vasul psihic al unuia dintre cei doi se goleşte de conţinutul vrăjit de altădată, în relaţie apărând fisurile, care cresc, amplifi­­cându-se ameninţător. E ca şi când unul dintre cei doi prieteni­­ se vehiculează şi termenul de partener, neagreat de mine (cum ar suna, oare, pentru urechile noastre următoarea afirmaţie: Titu Maiorescu a fost partenerul lui Eminescu sau Noica a fost partenerul lui Mircea Vulcă­­nescu?!)­­, alergând umăr la umăr, brusc, simte că celălalt rămâne în urmă, de parcă ar ezita, de parcă din varii motive n-ar mai reuşi să ţină pasul. E timpul discordiei, care e şi o formă a im­posibilităţii de sincronizare, dacă nu un loc gol, smintit, lăsat de lipsa răbdării sau de diminuarea candorii. E timpul reproşurilor. E vremea când re­laţia magică de odinioară se pulverizează, praf şi pulbere devine. Cei doi, ajunşi la o răspântie, se despart, optând tacit pentru conservarea lucruri­lor frumoase, nobile, şi perpetuarea, transferul acestora într-o altă relaţie de prietenie, în a cărei albie se va lăsa ca o pasăre uriaşă acelaşi noroc, încărcat de acelaşi mister, care va duce de mână doi călători singuratici, pregătiţi să fie ei înşişi, regăsindu-se în celălalt şi livrându-se celuilalt cu sfinţenie, în dorinţa de a aduce, de a exterioriza cât mai mult, cât mai definitiv din surplusul de viaţă vie, candoare, generozitate şi alte calităţi, virtuţi ce-i prisosesc. O prietenie desăvârşită funcţionează conform principiului pascalian al va­selor comunicante. In lipsa unei asemenea risipe salvatoare, riscul e ca prietenul cu duhul prea plin să se pulverizeze în ape, munţi, roze, pământ. Calitatea de a dărui, risipindu-se în cel din preajmă şi desprinzându-se, ca vlăstarul de trunchi, din instinctul de autoconservare. Ca să nu spunem din voinţa oarbă de a fi. Ca şi iubirea, erosul­­ heros în greaca veche înseamnă sfânt — prietenia e sfântă. Cine înţelege corect prietenia şi o sărbătoreşte aşijderi se află în posesia geniului de a fi. A te celebra pe tine în celălalt; a te iubi pe tine însuţi în celălalt; a te transcende în celălalt­­ ce lucrare uimitoare! Dacă ne raportăm la prietenia existentă între ar­tişti şi, mai cu seamă poeţi, atunci să nu uităm o câtime de secundă faptul că „ce a fost Napoleon în exterior, e fiecare artist în interior” şi că „urci peste victorii la fel ca peste trepte”. Rilke, Rainer Maria, căruia îi aparţin aceste apoftegme de ex­tracţie neoromantică, de bună seamă, se referă la treptele din templul lăuntric al fiinţei. Prieten, aşadar, e cel care te livrează, în întregime, pe tine­­ ţie însuţi, rămânând un imbold pentru a atinge vârfurile fiinţei tale. Prieten e cel care ţine aprinsă înlăuntrul tău flacăra dorului de tine în­suţi, dorul de abisurile dinlăuntru. Susţinân­­du-te, ajutându-te să ajungi la limanul care eşti tu pentru tine însuţi, el pe sine însuşi se sprijină. Pe măsură ce se sprijină, pe măsură ce vede, simte din viscerele fiinţei sale că ajungi la tine în­suţi, el accede, firesc, la sine însuşi. Frământând aluatul fiinţei tale, un prieten îşi frământă, în realitate, aluatul propriei fiinţe. Mă oglindesc, re­­găsindu-mă în tine, în celălalt, prietenul; deci, sunt, deci, eşti. Dar cine, Doamne, să se menţină la aseme­nea altitudini tot timpul? Cine? Cu excepţia zei­lor, care se-nfruptă din relaţiile de prietenie ale muritorilor şi intervin când găsesc ei de cuviinţă, lăsându-ne, la un moment dat, mai însinguraţi şi mai puternici, mai înşurubaţi în realitatea sub­stanţială, mai ancoraţi în cerul dinlăuntru, spre care ne-ntoarcem, târziu, în noapte, feţele, ru­­gându-ne să ne regăsim pe noi înşine: aceeaşi, neschimbaţi în esenţă. Cei care se uită îndelung în gravul lor for lăuntric, găsesc acolo totul; ei văd cu exactitate atunci când se cuvine şi cum se cu­vine ce au fost, ce sunt şi cum vor deveni ceea ce sunt. Totul ia o întorsătură neaşteptată când des­coperi grădina şi cerul dinlăuntru. Din acel punct viața devine ceea ce a fost dintotdeauna: o poveste de care nu încetezi să te bucuri, redescoperind-o mereu din alt unghi. □ CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Anul XXIX ♦ Nr. 10 (799) ♦ 2018 Clubul Ideea Europeană — Clubul Academicienilor Eugen Simion • 85 B Ioan-Aurel Pop Academicianul Eugen la ceasul împlinirilor supreme oştirea numelui lui Eugen Simion ne face imediat să ne gândim nu numai la o personalitate culturală de prim rang, ci la o adevărată ins­tituţie. De fapt, Eugen Simon reuneşte în sine mai multe instituţii. Mai întâi este vorba despre cercetătorul asiduu care, de decenii, s-a aplecat asupra zestrei noastre literare, arătând ţării şi lumii valoarea creaţiei româneşti, reliefând pen­tru publicul instruit faţete necunoscute ale roma­nului, nuvelei, schiţei, eseului literar, drama­turgiei, poeziei din spaţiul nostru spiritual. A fost şi este o muncă de erudit, menită să tălmăcească lumea ideală recreată de scriitori, o lume în care ne refugiem toţi, de care avem atâta nevoie şi care ne poate face să privim viaţa cu încredere. Este aproape imposibil să ni-i reprezentăm pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Eugen Lovinescu, Petru Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Lucian Blaga, Tudor Vianu, George Călinescu, Nichita Stănescu şi pe atâţia alţii fără inspiratele referinţe critice ale lui Eugen Simion. In altă ipostază, cel evocat aici este şi pro­fesorul care a format generaţii întregi de alţi pro­fesori, de critici, istorici şi teoreticieni literari, de scriitori, de iubitori ai textului literar şi, implicit, de oameni de cultură. Profesorul este cel chemat să explice emulilor lumea în termeni clari, precişi, concişi şi exacţi, care să ajungă pe calea cea mai scurtă la receptori. Eugen Simion a făcut dăscălie din vocaţie, dar şi din imensa acumulare de cu­noştinţe realizată de tânăr, din calitatea de poli­­histor al secolului al XX-lea, din stăruinţa şi străduinţa prin care a interpretat lumea recreată de scriitori. Cercetătorul, criticul şi dascălul Eugen Simion este şi creator şi animator de re­viste literare, de asociaţii şi fundaţii, organizator de congrese, conferinţe, colocvii şi conferinţe care au în prim-plan literatura, arta şi cultura în ge­neral. Ca editor şi restituitor al valorilor beletris­tice clasice, Eugen Simion ne-a întors spre origini, spre modele, spre coloana vertebrală a literaturii române şi spre filoanele sale europene şi univer­sale. Devreme sau târziu, dar întotdeauna temei­nic, au venit şi recunoaşterile, consacrările, onorurile meritate, răsplăţile spirituale pentru acribia demonstrată, pentru ascuţimea observa­ţiilor interpretative, pentru restituiri, pentru în­văţătura şi educaţia date altora. Cea mai înaltă recunoaştere a fost, fără îndoială, alegerea sa în Academia Română, cel mai înalt for de consacrare intelectuală din România, adică în acea instanţă a elitelor, aflată de peste un secol şi jumătate în serviciul naţiunii noastre. Prezenţa sa în Acade­mie s-a făcut remarcată în asemenea măsură, încât confraţii Domniei Sale l-au ales, pentru două mandate consecutive, preşedinte al institu­ţiei. A îndeplinit înalta funcţie din 1998 până în 2006. Din 2006 este şi director general al Institu­tului de Istorie şi Teorie Literară „George Căli­nescu” al Academiei Române. Ca preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Literatură şi Artă (FNSA), creată în ianuarie 1998, Domnia Sa a ini­ţiat cea mai amplă serie de editare a clasicilor li­teraturii române, anume colecţia Opere funda­mentale — un fel de „Pléiade” românească - ajun­gând să numere astăzi mai mult de 200 de vo­lume. Colecţia de la Gallimard, iniţiată în 1931, conţinea până la începutul anului 2017 aproape 800 de volume ale circa 250 de autori francezi şi internaţionali. Cu alte cuvinte, cultura franceză - dătătoare de ton în cultura mondială secole la rând - a reuşit să scoată în 85-86 de ani 800 de ediţii model pentru zestrea literară franceză şi a umanităţii. Cultura română, vitregită de atâtea zodii nefaste şi situată la marginile Europei civi­lizate şi orgolioase, undeva între Occidentul latin, catolic şi protestant şi Orientul bizantin, ortodox şi (în mare parte) slav, a dat în cei 18 ani de exis­tenţă ai menţionatei colecţii de tip „Pleiade” peste 210 volume. Cu alte cuvinte, ritmul impus de aca­demicianul Eugen Simion apariţiilor noastre ro­mâneşti este mai bun decât cel al francezilor, fapt menit să infirme încetineala noastră ancestrală, devenită proverbială sau prejudecata în funcţie de care se spune că începem multe şi nu le sfâr­şim. Păstrând proporţiile de vizibilitate interna­ţională şi de valoare între literaturile franceză şi română, suntem în măsură să notăm că suntem între puţinele culturi din lume care dispun de o astfel de colecţie. Eugen Simion a fost şi preşedin­tele de referinţă al ultimelor decenii din fruntea Academiei, acela care a impus o nouă dinamică instituţiei şi acela care a repus forul suprem de consacrare şi de cercetare din România pe coor­donatele prestigiului său de odinioară. Au fost re­făcute vechi aşezăminte ale Academiei, distruse sau obturate de comunişti, s-au recuperat nume­roase proprietăţi confiscate după 1948, au fost reabilitaţi toţi acei membri ai Academiei excluşi şi condamnaţi pe nedrept în vremea regimului de dictatură, s-au reconsiderat (inclusiv ca valoare pecuniară) premiile Academiei, s-au acordat in­demnizaţii decente membrilor şi soţiilor soţilor­, membrilor decedaţi, s-au înlesnit posibilităţile academicienilor de călătorie în străinătate etc. Ca preşedinte al Academiei, al Secţiei de Fi­lologie şi Literatură a Academiei, al menţionatu­lui Institut „G. Călinescu”, Eugen Simion a iniţiat, coordonat şi elaborat şi alte opere colective de mare amploare, precum dicţionarele-tezaur ale limbii şi literaturii române. De exemplu, Dicţio­­narul-tezaur al limbii române, început de mai bine de un secol, finalizat iniţial într-o ediţie cu 37 de volume, urmată de o alta în 19 volume, cu­prinde aproape 200000 de cuvinte, fiind demn să fie pus alături de cele mai importante opere simi­lare ale celor mai răspândite limbi din lume. Tot ca preşedinte al Academiei, Eugen Simion a sti­mulat secţiile noastre să elaboreze opere funda­mentale ale domeniilor respective, precum tratatul de istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până azi, ajuns la al zecelea volum (cu­prinzând trecutul nostru de după al Doilea Răz­boi Mondial până la 1989). Evocarea şi invocarea numelui lui Eugen Si­mion conţin în sine ideea de perenitate, de stator­nicie şi chiar de nesfârşit. Dacă viaţa pămân­tească trece repede (vita brevis), opera unora din­tre oameni rămâne (ars longa) şi, astfel, în ciuda timpului care curge necruţător (Fugit irreparabile tempus), acei fericiţi pot pretinde că au fost atinşi de harul zeilor (Et in Arcadia ego!). Eugen Simion este o astfel de personalitate fastă, născută sub o zodie generoasă şi cu auguri favorabili, o perso­nalitate care a găsit proporţia fericită între muncă şi talent şi care şi-a revărsat mereu prea­plinul creaţiei sale spre oameni. Eugen Simion este, prin educaţia dobândită, produsul unor in­stituţii şi, prin activitatea sa de decenii, creatorul unor instituţii. Dar chiar faţetele personalităţii sale întruchipează instituţii, adică piloni ai naţiu­nii şi îşi înscriu, încă din viaţă, prin creaţia sa, în colecţia pe care a iniţiat-o, aceea de opere literare fundamentale ale naţiunii române.

Next