Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-11-01 / nr. 11

CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ ._n­­ matricea formatoare, familia mare.­­ Odată diagnosticat, pare că răul e pe jumătate tratat. Dinspre albia-i viciată de morbul decadenţei, contemplată şi descrisă în amănunţime, privirea iscoditoare şi avidă de lumină lunecă spre ceea ce gândeau­­ printre basme, ghicitori, năluci şi vise - înaintaşii noştri. „România ideală”; iluştrii visători ai veacului al XIX-lea îşi propuneau, aşadar, şi urmau un ide­al, cu rădăcinile în credinţă. E floarea aceea rară, despre care vorbea cu o jumătate de gură - aşa cum se vorbeşte despre lucrurile mari - Fiodor Dostoievski, floare care le lipseşte unor tineri ab­sorbiţi de tot de ecranele mobilelor şi ale lapto­­purilor, dependenţa de aceste instrumente fiind inclusă, de altfel, relativ de curând de psihiatri printre cele mai grave boli psihice. Dacă golul adânc dinlăuntrul lor, citit, simţit prin toţi po­rii, ar fi locuit de visul de a fi, de ideal, chemare şi credinţă]... Dacă oboseala stranie, prematură, simţită din gesturile lor, ar fi ştearsă printr-o boare venită de pretutindeni, boare simţită de unii dintre noi din rărunchii inimii... ...Vorbindu-i unui prieten despre minunea-i de carte scrisă, m-am ales cu mulţumiri curgând în blânde cascade şi cu o abruptă schimbare de registru:­­ Lumea în care trăim e aşa de urâtă! La începutul discuţiei telefonice urmăream un soare apune de o frumuseţe devastatoare. De cum auzisem remarca de adineaori trupul meu s-a întors — dintr-un reflex de apărare? — spre li­vada din capătul curţii, privirile rămânând fixate pe caisul înnebunit de flori. Brusc, m-am auzit îngăimând: - Ştii ce strigă chiar în clipa aceasta caisul meu? -Ce? - Protestez! strigă din toţi bojocii caisul meu. Lumea în care trăiesc eu e departe de a fi urâtă! Prietenul meu râdea. Cum mai râdea! In clipa în care zeul râsului s-a stins de tot, abia atunci a spus: - Aşa e, lumea în care trăim noi, caişii, e departe de a fi urâtă. Cum s-ar schimba lumea de azi, dacă răs­timp de o zi, o lună, un an ar fi condusă de vi­sători, poeţi, sfinţi sau copii? Probabil, unii ar considera acest joc nebunesc, alţii­­ un prilej de a bolborosi în dodii departe de a fi metafizice, iar ceilalţi ne-ar taxa pentru anestezierea simţului ridicolului. In pofida posibilelor reacţii, în fond, previzibile, cred că ar fi un exerciţiu vital aces­ta. Ca să nu zic salvator. Pentru că ne-ar întoar­ce spre forul nostru lăuntric şi, pentru început, ne-ar face să reiterăm titlul unui poem de Ale­xandru Vlahuţă - Unde nu sunt visătorii. Poemul acesta superb se încheie astfel: „Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse Peste inimile noastre mângâiere şi iubire, şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile de-ntuneric despicându-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!” Unde nu sunt visătorii a fost publicat în martie 1892 în paginile revistei Convorbiri lite­rare - publicaţie care împreună cu Junimea ma­­ioresciană constituie matricea literaturii româ­ne moderne, unul dintre instrumentele folosite de o mână de visători care a construit România moştenită de noi, dorindu-şi unitatea culturală a românilor de pretutindeni. In mintea acelor su­blimi visători, întorşi spre fiinţă - în mintea unui Eminescu, Maiorescu, Slavici, Kogălniceanu, Bălcescu şi a altor mari bărbaţi ai neamului - unitatea culturală însemna unitate naţională. □ 10 Anul XXIX ♦ Nr. 11 (800) ♦ 2018 ■ Lecturi Călin Ciobotari Alexa Vis­arion şi nostalgia valorii­ ­. I­n ultimii ani, regizorul de teatru şi film Alexa Visarion a devenit un intim al cărţilor de teatru care, într-un fel sau altul, îl conţin, fie ca personaj (Uni­vers filmic - Alexa Visarion, Jurnal de spectator, de Vasilica Bălăiţă, Portret de artist - Alexa Vi­sarion, Alexa Visarion sau destinul creaţiei, co­ordonator Elena Saulea), fie ca autor (­împotriva uitării şi, recent apărută la Editura Ideea Euro­peană, Nostalgia valorii). Volumul de faţă, continuând simbolic şan­tierele memoriei deschise în împotriva uitării, operează cu două concepte esenţiale: nostalgia şi valoarea. Sunt două concepte, din păcate, de­turnate azi de la sensurile lor primare, sensurile adânci. Primul este cel de „nostalgie”. El repu­ne în discuţie condiţia „omului nostalgic” şi nos­talgia ca stare de fond a fiinţei umane aflată în dispoziţii privilegiate, de creaţie. In spaţiul ro­mânesc al ultimilor ani, din nefericire, nostalgia este vehiculată într-un sens mai degrabă social: se vorbeşte frecvent despre „nostalgia după vre­muri mai bune”, eventual vremurile comuniste. „Nostalgia” are uneori şi un sens negativ, „nos­talgicii” fiind asociaţi uneori retrograzilor, depă­şiţilor, oamenilor blocaţi în trecut. Sensul filoso­fic al termenului este evocat, însă, tot mai puţin. Celălalt termen al titlului de faţă trimite la „va­loare”, concept în privinţa căruia pare că suntem astăzi mai derutaţi ca oricând. „Nostalgia valorii” impli­că o revizitare a trecutului şi o recuperare prin readucere în atenţie a unor valori cu potenţi­al de exemplu. Evident, discuţia se desfăşoară pe terenul teatru­lui, însă capitolele pe care Alexa Visarion le propune pot fi ori­când capitole distincte ale cul­turii româneşti, în formulele ei de exemplaritate. David Esrig, Ilie Gheorghe, Grigore Vasiliu Birlic, Victor Rebengiuc, Mari­ana Mihuţ, Lucian Pintilie, dar şi Caragiale, Camil Petrescu, ori, de dată mai recentă, Atena Elena Simionescu, Sorina Bă­­lănescu, Bujor Prelipcean, ba chiar şi stareţul Teodosie de la Mănăstirea Zosin (Botoşani)­­ sunt figuri luminoase aşezate în galeriile personale ale lui Alexa Visarion. Şi nu, nu avem de-a face cu un muzeu al figurilor de ceară, ci cu o construcţie foarte vie, adeseori polemică, tentan­tă prin frumuseţea ideilor şi interpretărilor adă­postite aici. Alexa Visarion nu ne propune simple ex­cursuri prin operele sau biografiile celor citaţi, ci — şi aici este marele merit al volumului — re­­interpretări utile prezentului, relecturi sau pri­viri imersive ce coboară în profunzimile temelor abordate. Sunt absolut remarcabile capitolele despre Caragiale şi relecturile pe care le propune Alexa. Ni se relevă unghiuri cu totul noi ale unei opere care, brusc, se scutură de balast şi devine de o prospeţime indiscutabilă. Un efect similar îl încerci parcurgând paginile despre Camil Pe­trescu, asumat deopotrivă ca literat, dramaturg, publicist, teatrolog. Spre deosebire de alte prac­tici ale interpretării exersate de interpreţi exce­siv de reverenţioşi faţă de operă, Alexa Visarion intră în dialog cu aceasta, o provoacă, o tatonea­ză, aproape recurge la armele flirtului intelectu­al pentru a o determina să se deschidă în deplina ei noutate. Ambele capitole - despre Caragiale şi Camil Petrescu - sunt atât de bine structura­te, încât te obligă să nu mai revii vreodată la cei doi clasici fără a ţine de cont de ceea ce propune, pe marginea şi din interiorul lor profund, regizo­­rul-teoretician. Alexa Visarion nu ne propune simple excursuri prin operele sau biografiile celor citaţi, ci­­ şi aici este marele merit al volumului - reinterpretări utile prezentului, relecturi sau priviri imersive ce coboară în profunzimile temelor abordate Nostalgia valorii nu este, nicidecum, o car­te facilă. Nu îşi propune popularizări sau vul­garizări ale unor teme complexe, nu îşi doreşte efecte de marketing asupra unor figuri ale cultu­rii române. Autorul ei are exigenţe înalte, citări­le sale presupun cultură a receptării. Cartea îşi cere un public elevat şi deschis, pentru care Kir­­kegaard, Nietzsche, Schopenhauer, Blaise Pascal sunt nume cu rezonanţe familiare. Atrăgător şi mereu problematic la tipul de gândire al lui Alexa Visarion este permanenta sa preocupare de a reflecta asupra condiţiei ar­tei, semn evident de predispoziţie spre filosofare, spre gândire pură. Relaţia lui Alexa cu arta este una complexă: el nu se limitează la a o practica, la a ne vorbi din interiorul ei, ci exersează acele priviri de deasupra, specifice meta-discursurilor. Miza Nostalgiei valorii este astfel dublă: cartea nu vorbeşte doar despre oameni în artă, ci şi des­pre artă în oameni. Dialectică subtilă şi relevan­tă pentru cititorul atent... Altfel spus, Arta însăşi devine în această carte un personaj omniprezent, la fel cum Autorul, Alexa însuşi, este, la rândul său, un alt personaj. Căci cartea este şi una des­pre un sine reflectat în întâlnirile sau lecturile întreprinse în toţi aceşti ani de creaţie şi medita­ţie. In treacăt fie spus, în câteva secţiuni, Alexa Visarion ni se dezvăluie în deplina lui umanitate. Simţi asta atunci când, bunăoară, scrie despre Mănăstirea Zosin sau despre Băluşeni, satul său natal. Sunt paragrafe care nu se citesc, ci se aud, efect straniu de prezenţă directă a unui autor ce ţi se confesează prin adresabilitate directă. La fel, paragrafele despre Elena Saulea, sora regizorului, ea în­săşi un spirit profund al culturii române sau multe alte pasaje în care neutralitatea teoreticianu­lui lasă loc de exprimare senti­mentelor şi atitudinilor. II citesc cu mare plăcere pe Alexa Visarion. E un excelent stilist. Degeaba ai idei formida­bile, dacă nu deţii un condei ca­pabil să le exprime, să le aşeze în materialitatea cuvântului. Relaţia lui Alexa Visarion cu limba română este una cu totul şi cu totul privilegiată. Scriitorul Alexa simte pulsul lăuntric al cuvintelor, simte ritmurile lor, ştie exact ce epitete să folosească pentru a descrie concis, precis şi plastic. Un exemplu: atunci când scrie despre ac­torii interpreţi din schiţa Bubico, Birlic, Caragiu şi Horaţiu Mălăele, foloseşte, în cazul lui Mălăe­­le, o sintagmă care descrie cu o perfecţiune în­spăimântătoare ceea ce face actorul în personaj: „ripostă reactiv dispreţuitoare de fante-puşla­­ma”. Este exact modul în care percepeam această interpretare, însă îmi lipsea definirea. Sunet de mecanism ce se îmbină perfect cu un altul - clic!, ştiinţă de a esenţializa, de a comprima fără sacri­ficarea stilisticului. Un alt merit colateral al volumului ţine de deschiderea continuă în care se află cartea. Prin­cipial, fiecare capitol are un erou, un personaj principal, însă Alexa Visarion nu rămâne focusat strict pe acest personaj, ci, prin ricoşeuri cultura­le, aduce în atenţie noi şi noi personaje. Galeria de portrete se lărgeşte progresiv, dar discret, o sumedenie de personaje de „extratext” arătân­­du-ni-se de printre rândurile cărţii şi lărgind tot mai mult orizonturile receptării. Cartea aceasta este un „acasă” pentru cei ce au vocaţia autenticului şi pentru cei predis­­puşi la nostalgii de bună calitate. Se vor simţi aici într-un mediu familiar şi, mai mult ca sigur, vor realiza că sunt parte dintr-o comunitate tă­cută, dar foarte intensă: comunitatea oamenilor care încă mai cred în valoare! □

Next