Contemporanul, 2018 (Anul 29, nr. 1-12)

2018-01-01 / nr. 1

12 Theodor Codreanu Eminescu n-a fost singur O nouă „Convorbiri literare” apăru A­nul pe care l-am încheiat stă sub semnul celor 150 de la apariţia re­vistei scoasă de Societatea Junimea, la Iaşi, la 1 martie 1867, având ca făuritori pe Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, priviţi îndeaproape de cel identificat drept mentor al grupării, Titu Maio­­rescu. Subtitlul acestui subcapitol parafrazează spusa lui Nicolae Iorga din 1903, când au început să apară poemele postume ale lui Eminescu, în urma donării lăzii cu manuscrise Academiei Ro­mâne de către Maiorescu, în 1902. Un nou Emi­nescu apăru. Până atunci, dominase imaginea produsă de antumele din cele unsprezece ediţii Maiorescu şi din alte câteva. Ceva similar se pro­duce şi cu judecăţile de valoare asupra revistei „Convorbiri literare”, care, din 1886, se mută la Bucureşti, impresia generală produsă de istoria şi critica literară fiind că perioada de glorie a publi­caţiei este cea ieşeană, una estetică, prin exce­lenţă, când au publicat aici marii clasici şi cei care veneau din urmă, epocă a cristalizării canonului literar românesc, consolidat doctrinar de studiile lui Titu Maiorescu. In schimb, mai ales după 1886, sub urmaşii lui Iacob Negruzzi: Mihail Dragomi­­rescu, Simion Mehedinţi, P.P. Negulescu, C. Rădu­­lescu-Motru, Al. Tzigara-Samurcaş, I.E. Torouţiu, publicaţia şi-ar fi trădat menirea literară, pe care nu şi-a mai redobândit-o până la dispariţia din 1944. In consecinţă, cunoaşterea revistei a intrat intr-un îndelungat con de umbră, în favoarea altor publicaţii, de la „Sămănătorul” şi „Viaţa Româ­nească” până la „Sburătorul” şi „Gândirea”, fireşte, cu îndrituiri istorice şi culturale bine articulate. Iată însă că o relectură îndelungată şi atentă a re­dactorului-şef al noii serii a „Convorbirilor lite­rare”, Mircea Platon, şi a scotocitorului de documente care este Liviu Papuc, arată o altă faţă a bătrânei reviste, de o actualitate nesperată, con­­turabilă în restituirile din cele vreo douăsprezece masive volume proiectate sub genericul Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative, din care au apărut până acum patru volume, toate la Editura Convorbiri literare din Iaşi. Din noua lectură a lui Mircea Platon s-a născut, prin extensie în spaţiu-timp, şi cea mai recentă carte a istoricului, poetului şi politologului/sociologului ieşean, Elitele şi conştiinţa naţională, o carte-eveniment găzduită de Editura Contemporanul din Bucureşti. Aceasta m-a şi îndemnat să parafrazez revelaţia lui Iorga din 1903: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul.” Nu exagerez deloc zi­când că, prin corpusul amintit şi prin cartea lui Mircea Platon. O nouă „Convorbiri literare” se ivi. Una eminesciană, prin excelenţă, în post-emines­­cianism. In genere, prima serie a revistei a respectat orientarea maioresciană a „artei pentru artă”, cu evitarea intruziunii ştiinţei şi a politicului. In „Convorbiri literare”, Alecsandri, Eminescu, Sla­vici, Caragiale, Creangă şi-au publicat operele li­terare, pe când articolele eminesciene s-au tipărit în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul” „Fântâna Blanduziei”, „România liberă”. S-a bătut multă monedă asupra aversiunii lui Maiorescu faţă de paşoptişti din pricina „impurităţii” estetice a operei acestora. Mircea Platon îi citează pe Z. Ornea şi pe Paul Cornea, care, cu pasaje luate din Istoria contemporană a României a lui Maiorescu, apărută postum (1925), „vedeau în junimism o gru­pare care «sub aparenţa rigorii ştiinţifice» se opu­nea generaţiei paşoptiste şi spiritului ei revolu­ţionar.”­ Istoricii şi criticii literari marxişti, de felul celor amintiţi, ignorau însă centralitatea cultu­­ral-canonică a eminescianismului, formulată de Maiorescu însuşi în finalul studiului său din 1889, Eminescu şi poeziile lui. Ei şi urmaşii lor ideologici de astăzi n-au putut admite forţa iradiantă a ge­niului eminescian, care şi-a pus amprenta asupra întregii literaturi şi gândiri din epoca marilor cla­sici şi a celei din secolul următor: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până as­tăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvol­tarea viitoare a vestmântului cugetării româ­neşti.”2 Mai mult de atât, Eminescu n-a preluat nici o clipă rezervele lui Maiorescu faţă de paşop­tişti, şi asta de la bun început, când a trimis la „Convorbiri literare” poezia programatică Epigo­nii, forţa artistică a textului atestând influenţa co­vârşitoare a ontologiei eminesciene asupra spiri­tului junimist. S-a spus, cu îndelungată insistenţă, că Eminescu a creat sub înrâurirea ideologemului cultural junimist. In realitate, a fost vorba de un veritabil feed-back, încât un A.C. Cuza a putut re­vizui din temelii raportul Eminescu-Junimea. Fap­tul a fost posibil fiindcă A.C. Cuza, ca şi Eminescu, gândea în dublu referenţial, adică transdisciplinar avant la lettre, pe când junimiştii şi Maiorescu erau raţionalişti cartezieni foarte riguroşi. El a în­ţeles complexitatea romantismului eminescian, opus unilateralităţii „clasicismului” cartezian. In schimb, istoria literară a gândit la un singur nivel de Realitate, fie susţinând înrâurirea hotărâtoare a raţionalismului junimist asupra personalităţii poetului (majoritatea istoricilor şi criticilor), fie la antipod, considerând că junimismul i-a deformat opera (Alexandru Grama, Lecca Morariu, Octav Minar, dar şi critica marxistă de la Constantin Do­­brogeanu-Gherea la Z. Ornea). Nefiind un adver­sar al Junimii (precum socialiştii şi Lecca Morariu sau Octav Minar), A.C. Cuza a recunoscut fericita întâlnire dintre poet şi societatea ieşeană, cea mai înaltă formă de rafinament cultural şi spiritual al vremii, rectificând, în acelaşi timp, prejudecata cu­rentă a ascendentului junimist faţă de eminescia­­nism: „Aşadar nu Eminescu a fost influenţat de «Junimea», ci, cum am zis, mai degrabă «Junimea» de Eminescu. Şi această influenţă se vede că e di­rectă, în modificarea părerii lui T. Maiorescu, cu privire la Lepturariu - după Epigonii - şi în atitu­dinea sa faţă de evrei după campania memorabilă, conformă cu sentimentele unanime ale ţării, a lui Eminescu, începută de pe la 1876, chiar în sânul «Junimii» prin conferinţa sa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, şi urmată apoi la Curierul de Iaşi şi mai cu deosebire la ziarul Tim­pul, în momentul modificării art. 7 din Constitu­ţie.”3 Mai mult, Eminescu a biruit şi ateismul francmasonic al mentorului Junimii, care voia să implementeze viziunea atee în învăţământul pu­blic, considerând că ştiinţa şi religia sunt ireconci­liabile. Pornind de la formula maioresciană naţionalism în marginile adevărului, poetul a pro­dus o schimbare profundă şi în ceea ce priveşte conservatismul Junimii, care n-a fost unul cu aere cosmopolite, cum s-a vehiculat şi se mai vehicu­lează prin lucrări recente precum cea a lui Ioan Stanomir4. Este şi constatarea cea mai pregnantă a cărţii lui Mircea Platon, ceea ce lărgeşte enorm aria convorbirismului în raport cu junimismul pri­mei perioade. Altminteri, după cum am constatat şi altădată, politica liberală însăşi a lui Ion C. Bră­­tianu, aflată în conflict neobosit cu conservatismul lui Eminescu, maturizându-se, a sfârşit prin a de­veni naţională în sensul organicismului emines­cian. Faptul a fost sesizat chiar de jurnalistul de­ ­ Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017, pp. 48-49. CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Anul XXIX ♦ Nr. 1 (790) ♦ 2018 polemice 2 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, va­riante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108. 3 A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al roman­tismului, vol. I, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, p. 247. 4 Ioan Stanomir, Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, Editura Nemira, Bucu­reşti, 2000. Vezi şi Theodor Codreanu, Simulanţii conser­vatorismului, în Eminescu „incorect politic”, Editura Scara, București, 2014, pp. 187-197. Se detaliază aici voinţa seculară a­­ cuceritorilor de a deforma şi de a extermina o naţiune ? „zombificând-o”, strategie asiatică de mancurtizare sub spoiala unei false civilizaţii. Şi mai rezultă un adevăr fundamental: că limba unui popor atinge plenitudinea numai în libertate la „Timpul”, consemnându-l ca atare. Fiind princi­pala punte de trecere dintre naţionalismul paşop­tist şi secolul al XX-lea, Eminescu i-a marcat profund atât pe conservatori, cât şi pe liberali, co­laboratorii convorbirişti urmând spiritul organicis­mului eminescian şi când s-au dovedit antimaio­­rescieni, precum A.D. Xenopol. Şi asta fiindcă poe­tul a urmat întotdeauna arheitatea substanţei ro­mâneşti (în sensul dat cuvântului de Camil Petrescu). De aici geniul său de reacţionar cu care s-a mândrit în faţa acuzelor unor liberali de felul lui C.A. Rosetti sau Grigore Ventura, reacţionar în accepţia reacţiei unui organism ameninţat de boală. Asta o învăţase Eminescu de la înaintaşi, de la Neagoe Basarab (invocat de Mircea Platon) şi până la Gheorghe Asachi şi Ion Heliade Rădulescu din vremea Regulamentului Organic impus de ocu­paţia rusească. Pseudo-elita Acest Regulament (în conjunctura Păcii de la Adrianopol, 1829) aducea înnoiri administrative prin raportare la dominaţia turco-fanariotă. Fiind o minte deschisă către cultura europeană, genera­lul Pavel Kiseleff, devenit guvernator, a însărcinat pe Gheorghe Asachi şi pe Heliade să editeze pri­mele ziare în limba română. Bineînţeles, cum ob­serva Artur Gorovei, în 1929, la centenarul „Albinei româneşti” şi al „Curierului românesc”, intenţia lui Kiseleff nu era emanciparea culturală naţională, ci voia ca jurnalele să facă propagandă în rândurile boierimii asupra „puterii de neînfrânt a marei împărăţii”, sperând că, imediat, Moldova, cel puţin, va cere să se alipească la Basarabia, de­venită deja gubernie rusească5. Dar cei doi cărtu­rari, începând cu numele publicaţiilor (plus suplimentele literare), au reacţionat rapid la inten­ţiile expansioniste ruseşti, dând o tentă naţională, solidar românească pentru ambele Principate, pre­gătind terenul pentru „Dacia literară” şi pentru Unirea de la 1859. Faptele paşoptiştilor arătau forţa de asimilare a etnicităţii noastre, ilustrată de Mircea Platon în eseul Gheorghe Asachi, Carol Mi­­halic de Hodocin şi România de o „trăinicie veş­nica’. De altfel, ideea-forţă a cărţii sale, exprimată încă în Introducere la ctitorii de ţară este aceasta: „Singurele Românii «de succes», în care s-a trăit mai bine, mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostalgiilor, sunt cele în care a predominat senti­mentul naţional: de la România boieresc-monar­­hică a anilor 1859-1947, la scurtul interludiu al dezgheţului «naţional-comunist» de la cumpăna anilor 1960-1970. Infrastructura instituţională şi efervescenţa culturală ale acestor două epoci nu îşi au un corespondent în România post-decem­­bristă.”6 Şi: „România are tot ce-i trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt con­ectate greşit. [...] Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-elită care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii na­ţionale a românilor.”7 Altfel spus, grupările „eli­­tare”, care domină instituţiile publice româneşti, se imaginează „cosmopolite”, transnaţionale, „eu­ropeneşti”, globaliste, „corect politice”, respingând cu indignare naţionalismul, condiţia de a fi român. Or, Eminescu spusese lucruri fundamentale des­pre cosmopolitism/globalism încă din Geniu pustiu, unde el, pur şi simplu, neagă putinţa existenţei cosmopolitismului, o doctrină mistificatoare, ca slujitoare a unor interese străine de tip imperial şi nu general-umane, căci, fatalmente, orice individ trăieşte într-o comunitate naţională: „cosmopolit sunt şi eu - mărturiseşte Tom­a Nour; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prisma­tice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de 5 Mircea Platon, op. cit., pp. 24-25. 6 Ibidem, p. 8. 7 Ibidem, p. 9.

Next