Contemporanul, 2019 (Anul 30, nr. 1-12)

2019-06-01 / nr. 6

N Mircea Blaga Un atac la adresa fibrei cultural-spirituale a naţiunii române­ ­ este dificil de sesizat că, în în­tregul ei, problematica pusă în discuţie de Ion Simuţ nu vizează doar „accidentul” curriculei ori al unui manual, al uneia sau alteia din clasele gim­naziale, nici chiar al unei anume repoziţionări a unui mai amplu segment educaţional. Fără a dra­matiza lucrurile şi în absenţa oricărei coloraturi politice, nu ne putem interzice, totuşi, gândul că n-ar fi prea mult spus dacă înţelegem situaţia de fapt ca un atac, conştient sau nu, dar cu suficientă vizibilitate, la adresa fibrei cultural-spirituale a naţiunii noastre (dacă mai are vreo semnificaţie şi acest cuvânt). Nu trebuie să fii nici sociolog, nici specialist în comunicare, nici politolog sau psiho­log, pentru a-ţi da seama că planşa educaţională pe care o avem acum în faţă nu poate fi acoperită doar strict disciplinar, la limita unor specializări ce ar rezona cu nivelul actual al dezvoltării şti­inţei şi tehnologiei. Nu întâmplător citim, astăzi, texte care aduc în discuţie ritmurile a-culturale ale prezentului, dacă nu chiar anti-culturale, mo­ment care nu poate fi înţeles decât dacă pătrun­dem în adevărul, ilustrat istoric nu o dată, că des­tinul unei ţări, al unui popor este condiţionat de prezenţa sau absenţa „omului cultural” (formulă tautologică, în fond, dar necesară într-un timp al superficiilor şi al improvizaţiilor). De fapt, ne putem chiar întreba dacă nu cum­va până şi noţiunea de „cultură”, de fiecare dată când este utilizată în scrisul ori vorbirea de toate zilele, mai are acoperirea de sens adecvată, din moment ce am „industrializat-o” numind-o (cum altfel decât anglicizat!?) entertainment. Adică dis­tracţie facilă în toate componentele sale. Numim „spectacol”, bunăoară, ba îi mai adăugăm şi deter­minativul „teatral”, atât o demonstraţie stradală de mers pe catalige, cât şi un mai mult sau mai puţin firav „joc de artificii”. In schimb, pe scenele teatrelor asistăm, nu o dată, la prelucrarea, până la nerecunoaştere, a textelor dramatice, înţele­gând că mai ales tinerii interpreţi n-au avut pri­lejul să urmeze un curs de dicţie, preferând — sau urmând indicaţiile regizorale — zgomotul verbal şi consumul de energie fizică. Ii oferim privitorului şi cititorului „cultura” sexului şi a violenţei ori di­fuzăm „cultură” muzicală în ambalaj de manele. Ne bucurăm, naiv, că politicul nu se mai ameste­că în cultură, dar îl ascultăm pe cutare politician cerând scoaterea din programa şcolară a Mioriţei fiindcă propagă... fatalismul. Aproape că îţi vine să spui „înapoi la şcoală!” - dacă... dacă n-ai ştii că îndemnul aproape nu mai are niciun rost. Dar ştim încă, deşi mai mult teoretic, că educaţia începe în familie, imediat continuată, complementar, în sala de clasă. Doar că, aşa cum constată şi Ion Simuţ, dacă părinţii au parcurs acelaşi traseu educaţional care stă în faţa copilu­lui, ne dăm seama că „seria” începe să se împli­nească în armonie... generaţionistă. Senzaţia este că, pe toate treptele învăţământului, situaţia a ajuns la scadenţă, au exista voci care au susţinut că, atât prima încercare de modernizare a dome­niului de după '89, făcută în grabă şi mai mult cu entuziasm decât cu luciditate, în absenţa unei viziuni unitare şi cu perspectivă pe termen lung, cât şi „reformele” periodice au răspuns doar con­juncturilor şi diverselor ambiţii ministeriale, fără a urmări un gradient bine alcătuit al obiectivelor şi al mijloacelor. Or, s-a ştiut şi atunci, se ştie şi acum, că aforismul cinic de altădată, „scopul scuză mijloacele”, a înlocuit tiparul originar care pornea din constatarea că „scopul defineşte şi consacră mijloacele”, banală în fond, dar vitală atunci când suntem puşi în faţa întrebării: Ce fel de fiinţă, ce fel de om dorim să obţi­nem după trecerea sa prin creuzetul învăţământului? Tendinţa pare a fi de a scoate din efigia celor 12 clase ale şcolii pre­­universitare determinativul „cultură generală” pentru a se ancora într-o „tehnicitate” care, chiar dacă apro­piată de nivelul la zi al ştiinţelor „exacte”, reduce profilul respectivu­lui învăţământ la grafica unuia „pro­fesional”. Ţinta este departe de ceea ce ar trebui să fie „omul cultural”, „fi­inţa gânditoare” în sfere largi, capa­bilă să înţeleagă, să simtă şi să tră­iască realitatea deopotrivă pe pragul fictiv-imaginativ şi pe cel non-fic­­tiv, adecvat raţional-experimental. Avem în vedere, aici, acea persona­litate complexă care poate primi atât ecoul constructului artistic, cât şi pe cel emis în planul coborârii savan­te în cuantic, fiindcă umanitatea se defineşte întotdeauna prin conjuga­rea ambelor. Este totodată şi regula cunoaşterii multiple, cea de sine şi a celuilalt, a celor palpabile şi a ce­lor indefinite ori doar mediate, a ce­lor din jur şi a celor gândite/intuite, mergând fie de la simplu la complex, fie invers, prin deconstrucţie. Nu ne putem câştiga identitatea decât ar­monizând întregul cu partea, având acces la straturile istoriei lumii şi ale locului unde ne aflăm, la geogra­fia terei şi a spaţiului ce ne este dat, adică să devenim conştienţi de neli­mitata diversitate care ne cuprinde. Oprindu-ne doar la limbă şi la literatură, sintagmă nedislocată, nespartă până în prezent, consecinţele radierii din ce în ce mai aplicate din programa învăţă­mântului şi a manualelor şcolare a acestora, ca şi desprinderea lor din unitatea funciară încep a se măsura în ceea ce se numeşte „analfabetism func­ţional”. Altfel spus, ne aflăm într-un stadiu opac, eufemistic prins în definirea sa ca intelectualitate mai mult decât precară. Poate, într-adevăr, unele defecţiuni nu sunt evidente la nivel preşcolar şi „primar”, ci îndeosebi — cum constată şi Ion Simuţ­­ începând cu cel gimnazial. Nu întâmplător, mai multe facultăţi de litere au fost nevoite să intro­ducă, în anul întâi de studii, un soi de curs (ori măcar de seminar), ciudat la acest nivel, de scrie­re şi formulare corecte. Le-am zis „defecţiuni”, dar realitatea ne arată, concret, nişte impardonabile, enorme goluri, şi ne îndoim că soluţia ar veni din extinderea orelor de teoria comunicării ori din in­formaţional, ştiut fiind că ne aflăm, de fapt, în faţa unui instinct întărit, în cazul limbii natale, prin funcţia „naturală” a unei prestaţii sociale sprijini­te nu prin excursuri semi-filosofice, semi-sociolo­­gice sau semi-psihologice, ci prin buna cunoaştere a limbii, prin exerciţiul cotidian şi prin lectură (fi­nalizată şi prin acordurile comentariului). Ni se pare aproape de grotesc a detalia, acum, la început de mileniul III, cu privire la con­secinţele caracteriale, la cele marcând nuanţarea, elasticitatea şi adâncimea gândirii şi a intuiţiei, la expresivitatea ca deschidere amplă şi complexă a comunicării între oameni, la corecta integrare civic-morale, la creşterea conştiinţei de sine, la armonizarea relaţiilor sociale şi la prezenţa ma­tură şi armonică în peisaj internaţional­­ care se datorează familiarizării cu istoria şi cu literatura atât ale spaţiului propriu, cât şi ale celui mondial. Altitudinea cunoaşterii unei limbi, fie aceasta cea nativă, fie oricare alta, şi efectul de adâncime şi de durată nu se măsoară în superficiile comunicării banale, conjuncturale, ci cu precădere şi esenţial ca înscriere pe registrul superior al cuprinderii culturii şi spiritualităţii ca partituri semnificative ale existenţialului ca atare. Dacă nu e necesară ca acoperind o „noutate” primită în spaţiul tău origi­nar, inflaţia de vocabule din alte limbi e doar un indice al snobismului şi al deficitului intelectual (lucru bine ştiut şi acesta). Şi mai gravă este de­precierea propriei limbi, a enormului piedestal de cultură şi spiritualitate pe care ea s-a ridicat în timp, fiindcă instrumentarea „tehnică”, de bază în zona relaţiilor de producţie, lasă loc întrebării dacă nu cumva tindem să ne dizolvăm ca naţiune, acceptându-ne „calitatea” de ofertanţi de forţă de muncă pentru alte spaţii. Nu de izolaţionism, ori­cum inadmisibil şi păgubos, e vorba, ci de „clişe­ul” (cum îl mai numesc unii dintre noi) demnităţii atât individuale, cât şi colective, de măsura ma­ladivă, nejustificată prin nimic, a autoumilinţei. De aceea uităm, printre altele, că în orice limbă, nu doar într-a noastră, cuvântul „recomandare” (utilizat în varii împrejurări şi de diferite comisii şi comitete de pe alte meridiane) nu este deloc si­nonim cu „obligaţie”. Cu ani în urmă, l-am auzit pe Constantin Noica formulându-şi temerea că abandonul cultu­ral poate sfârşi, încă în mileniul nostru, dacă nu vor fi înghiţite şi ultimele insule spirituale, prin reinventarea alfabetului. Continuare, margina­­lizarea şi, apoi, suprimarea culturii generale din şcoală vor mai avea în perspectivă cândva, poate în secolul următor, şansa de a spera în apariţia unui alt Spiru Haret, ca iniţiator al unui nou în­văţământ. □ J— A" Iunie 2019 MARŞUL VIEŢII­­­­ pe pământul României 28.06.2019-05.07.2019 IAŞI - PIATRA NEAMŢ - BOTOŞANI - DOROHOI - BUCECEA - DARABANI Primăria Municipiului Iaşi, la iniţiativa Rabinului IosefWasserman din Israel, organizează în colaborare cu agenţia de turism „Free Tours” a cincea ediţie a proiectului „Marşul Vieţii”, marcând comemorarea a 78 de ani de la Pogromul de la Iaşi şi 79 de ani de la Pogromul din Doroho. Participanţii vor avea parte de un program complex şi emoţionant sub îndrumarea rabinului Iosef Wasserman.­­ Cu participarea extraordinară a celebrului actor israelian de origine română, Yakov Bodo. Organizatori şi responsabili de realizarea proiectului: agenţia „Free Tours” Detalii şi înscriere prin whatsapp la rabin av. I. Wasserman: +972-547-696377 Un proiect sprijinit de: Æ!TAnoM îS) Contemporanul GĂSESC ^ ^ zy*na D”nn]D Æ mmrr rpn ’'y ‘waini W­A­T er­oiti pi nia’uT JASILH mannn­nrl rec­t­ors \ Cu ani în urmă, l-am auzit pe Constantin Noica formulându-şi temerea că abandonul cultural poate sfârşi, încă în mileniul nostru, dacă nu vor fi înghiţite şi ultimele insule spirituale, prin reinventarea alfabetului CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ

Next