Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-04-01 / nr. 4

M Nicolae Breban După treizeci de ani o bănuiam, când mă pregăteam să aştern pe hârtie textul acesta ani­versar, pentru mine şi pentru re­vista pe care am preluat-o, atunci, în aprilie 1990, Contemporanul­­ căruia i-am adă­ugat un al doilea titlu, Ideea europeană - că peste noi şi peste întreg continentul se va abate o furtu­nă, o molimă de proporţii planetare, care ne pune în umbră şi într-o altă, brutală, lumină treburile şi preocupările noastre, oricât de semnificative, de grave, de definitive, de ultime, de absolute. Deşi... izbit, binişor clătinat­­ ca atâtea milioane de con­cetăţeni - de o realitate ce ni s-a părut fantoma­tică şi care s-a ivit, cu o forţă şi brutalitate, ce pă­rea să vină dintr-o altă vreme sau istorie, nu din cerul prezentului nostru, aparent senin şi paşnic, cu greu, învingând nu puţine impulsuri de fugă şi cedare, iată, voi încerca să caligrafiez, totuşi, aici, câteva gânduri, nume şi confesiuni în raport, cum se spune, cu o dată ce ar fi trebuit să fie una, spuneam, a sărbătoririi. Revistei acesteia, cu un trecut secular şi naţional, ivită din nordul unei Moldove­­ în care, prin Maiorescu, prin Junimea sa şi a unor confraţi de marcă, Negruzzi, Carp, Alecsandri, Pogor, a avut norocul de a pune bazele, edificiul unei reale clasicităţii literare şi culturale, odată cu acel trio de creatori, apărut, şi el, ca dintr-un noroc ade­sea visat, cu o speranţă greu încărcată de teamă şi nesiguranţă, de cei ce scriau într-un idiom latin, semnând cu acele nume ce ne vor deveni acte sim­bolice: Eminescu, Caragiale, Creangă! - revistei acesteia, aşadar, Contemporanul, ieşită din pana viguroasă, partizană, a unor spirite inflamate bi­nefăcător de tentaţia unei reale afirmări a geniu­lui naţional, dar opunându-se cumva „conserva­torismului” celor citaţi mai sus printr-o notă vie şi calmă, zisă de stânga, eu, atunci, în acel apri­lie ’90, i-am adăugat, spuneam, titlul unei mari şi importante reviste apărute în anii treizeci, în sud însă, creată şi diriguită de unul dintre em­blematicii - şi atât de necesarii, atunci şi acum! - gânditori, în acelaşi idiom şi lexic latin, Rădu­­lescu-Motru - spirit nobil, de factură occidentală, post-kantiană. Această adăugire, această modifi­care a capului vechii reviste se voia, o voiam şi ca o indicare clară a unei direcţii - numai în literatu­ră sau în cultură! - şi în modul nostru de a gândi, de a valorifica prezentul - care, atunci, ni se părea salvator! -, comportamentul ideatic şi, poate, mo­ral, pledând pentru revenirea la normele şi idea­lurile celor care ne-au premers în istoria recentă, de la Heliade la Iorga, de la Eminescu şi Pârvan la acei Regi şi oameni de stat, la acei visători ar­deleni, precum Şincai sau Blaga, care ne-au unit. Şi ne-au încredinţat că, în ciuda risipirii şi înstră­inării unii de alţii, suntem din acelaşi Neam, şi că le suntem datori celor ce au crezut, au luptat şi au învins cu această credinţă în Unitate şi în Naţiu­ne, Cea Română. Da, aceasta a fost direcţia pe care am vrut s-o afirm atunci, în zorii unei libertăţi care, pre­cum altădată, în istoria noastră, a izbucnit fulge­rător dintr-un cer, atunci, mai mult decât tulbure­­ de plumb, de vaier, de o disperare ce ameninţa să se aşeze peste noi nu numai ca o altă istorie, ci şi ca o altă fire. Destin! Şi azi cred că pot afirma că i-am rămas fidel acestei direcţii, deşi, în primii ani - editorialele mele din acel timp o mărturisesc! - nu toată lumea m-a crezut. Poate prestigiul meu nu fusese convingător sau idealul pe care-l pre­conizam, ca să mă exprim ca cei vechi, nu părea urgent, sau, cum li s-a părut, apoi, nu puţinor ti­neri sau foşti tineri, toate acestea păreau defini­tiv confiscate de fosta dictatură. Şi atunci au fost atacate, binişor maculate şi lovite - „privatizate” cum s-a spus - şi întreg contenciosul industrial şi imobiliar, remarcabil şi, în bună măsură, funcţio­nal pentru acel timp, ridicat nu de dictator şi de familia sa, ci de zeci, sute de mii de părinţi şi bu­nici ai noştri, care au trebuit şi au reuşit — şi în vremuri de năpastă! —, părăsiţi de vechi şi buni Cu mulţumiri calde tuturor celor­­ ce ne-au urmărit în acest lung şi, adesea, febril pelerinaj al celor trei decenii, care au rezonat, adeseori, cu cele ale naţiunii, ale Neamului, din care facem parte, celor care nu ne-au fost cu totul potrivnici, asigurându-i că, în ceea ce ne priveşte, rămânem aceiaşi aliaţi, să construiască. Nu numai o industrie şi o civilizaţie posibilă, europeană în multe privinţe, ci şi o existenţă, precum şi coroana unei familii unite, mândre şi calme în norocul ei, cel real! In primii ani am avut nu puţini colaboratori, unii însă, apoi, s-au risipit, s-au rupt nu numai de noi, ci şi de literatură; nu toţi însă: marele gra­fician, pictor şi sculptor, prieten al lui Nichita şi al meu, fidelul Mircia Dumitrescu, excelentul poet Traian T. Coşovei, pe care generaţia sa şi criti­ca îl uită: Victor Scoradeţ, Florin Sicoie, Cătălin Ţârlea, G. Grigurcu, D. Ţepeneag, C. Căliman, G.G. Constandache, Ioan Buduca, Ion Groşan, A. Frăţilă, Adrian Mihalache, Ovidiu Pecican, Olga Andronache. In 1993 tânăra Aura Christi, veni­tă din Basarabia, cu un volum liric în mână, s-a alăturat redacţiei. Vreo opt ani a suportat rigori­le unor redactori-şefi nesiguri, se pare, de vocaţia lor; în acest timp, ea, însă, a asimilat date şi opere ale unor vârfuri din literatura română, germană, rusă şi franceză, şi a publicat, în şir, volume lirice, afirmându-se în contra-sens cu libertăţile anarhi­ce ce începuseră să domine poezia „tinerilor”, ca şi cea europeană, afirmând un stil clasic, aproape parnasian, de o claritate şi elevaţie unică, cu o vi­talitate a expresiei şi a ideii unice. Apoi, cu o forţă de creaţie remarcabilă, a publicat un ciclu de ro­mane în stilul bildungsroman şi o eseistică sui-ge­­neris, interdisciplinară, unde atacă teme dintre cele mai originale, de nivel universal, vehiculând nume precum Mîşkin sau Raskolnikov, însoţite de opere ale unor Nietzsche, Dostoievski, Novalis, Proust, Rilke, Hölderlin, Brodsky. In 2001 Aurel Christi i s-a încrediţat şefia revistei, din care ea a făcut nu numai o tribună a artelor şi literelor de înalt nivel, ci şi una a luptei dincolo de toate influ­enţele discreţionare, modelele şi interesele unor grupuri nu totdeauna strict culturale, o tribună a luptei pentru apărarea realelor valori europene şi naţionale. Ii mulţumesc, aici, pe această pagină! Au colaborat, în timp, cu fidelitate şi înalt profesionalism, criticii, profesorii şi comentatorii Marian Victor Buciu, Theodor Codreanu, Ştefan Borbély, Bogdan Creţu, Horia Pătraşcu, Andrei Marga, Magda Ursache, Constantina Raveca Bu­­leu, Maria-Ana Tupan, Constantin Lupeanu, Mir­­cea Platon, Luiza Barcan, Vasile Muscă şi alţii. Cu ajutorul cald şi perpetuu al directorului Editu­rii Ideea europeană, Andrei Potlog. O, bineînţeles, cu verva mea scripturistică, aş putea să adaug aici, uşor obosit şi puţin zăpă­cit, o, recunosc, în fapt, profund nedumerit de stă­rile de azi din cultură şi artă — şi nu numai! —, nu puţine date, nume, istorii şi performanţe de un fel sau altul, care s-au întâmplat, s-au irosit şi, apoi, cum se întâmplă în viaţă, s-au reîntors la începu­turi, cu acea uimire a unui copil, care nu înţelege una din legile fundamentale ale existenţei sociale: repetiţia aceluiaşi, cum ne arată şi marele „nihi­list” german, Nietzsche. O repetiţie fără oboseală şi fără odihnă, din care se va naşte nu numai ceea ce Grecii au numit ontosul, viul, dar, se pare, şi înţelepciunea. Gândul ultim ce se încarcă nu nu­mai de ceea ce numim adevăr, dar şi de o anume claritate, numită şi simplitate — rudă cu o anume candoare. Cea atribuită femeilor, unor femei! Şi... tuturor copiilor! Cu mulţumiri calde tuturor celor ce ne-au urmărit în acest lung şi, adesea, febril pelerinaj al celor trei decenii, care au rezonat, adeseori, cu cele ale naţiunii, ale Neamului, din care facem parte, celor care nu ne-au fost cu totul potrivnici, asigurându-i că, în ceea ce ne priveşte, rămânem aceiaşi, împreună cu cei care au dăltuit istoria şi valorile noastre, prinţii artei, filosofiei şi litere­lor române, părinţii noştri spirituali - icoane ale adevărului. Acel adevăr al nostru şi al celor ce se apropie de noi fără ură şi părtinire, adevărul cu­vântului scris în limba celor ce ne-au stat înainte. Al vostru, Nicolae BREBAN Aprilie 2020 Editorial Aprilie 2020 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ Eveniment Ziua Academiei Române P­entru prima oară, din cauza gravelor împrejurări pe care le trăim, se va sărbători în acest an Ziua Academiei Române, de la 4 aprilie, departe de venerabila instituţie, simbolizată de clădirea de pe Calea Victoriei nr. 125 (fostele case Cesianu şi Bellu), fără ca membrii să se mai poată reuni în tradiţionala Adunare Generală festivă şi fără să se mai poa­tă organiza „Ziua Porţilor Deschise“ Cu toate acestea, vă propunem să celebrăm cu toţii, în sufletele noastre, Academia, să-i conştientizăm din nou, în comunitate şi în comuniune, rolul de for suprem de consacrare a valorilor inte­lectuale şi de cercetare din ţara noastră. Să ne gândim - cu precădere în aceste zile - la mun­ca şi creaţia marilor savanţi-medici din cadrul instituţiei noastre, aceia care au elaborat cele mai eficiente medicamente, vaccinuri, reme­dii, tehnici şi care au vindecat, prin dăruirea şi talentul lor, milioane de oameni şi au salvat milioane de vieţi. Să ne gândim la institutele de specialitate ale Academiei, mai ales la cele cu profil medical, biologic, medico-farmaceutic şi la importanta lor activitate, salvatoare de multe ori, inclusiv în aceste zile. Dacă eficienţa unora dintre soluţiile şi măsurile preconizate acum de autorităţi nu este întotdeauna evi­dentă, încrederea în forţa cunoaşterii ştiinţi­fice şi a creaţiei spirituale trebuie să rămână nezdruncinată, fiindcă omenirea a mers înain­te şi a depăşit crizele numeroase prin care a trecut datorită ştiinţei, cercetării, invenţiilor şi descoperirilor făcute de savanţi şi de creatorii de valori intelectuale. Membrii Academiei sunt, în cea mai mare parte, persoane în vârstă, fapt pentru care anu­miţi oameni - conform unor clişee perpetuate şi augmentate în aceste zile - îi privesc (mai ales acum, în vremuri de cumpănă) cu oareca­re suspiciune, fără să înţeleagă că seniorii nu răspândesc virusul mai mult decât alţii, ci doar mor mai mult, mai repede şi mai des decât alţii, din cauza fragilităţii vieţii lor aproape trecute. Prezenţa părinţilor şi bunicilor în comunitate nu poate să ofere decât siguranţă, experienţă de viaţă şi soluţii pentru astfel de nenorociri, prin care seniorii au trecut şi au ieşit cu bine la liman. Dacă ştiinţa, înţelepciunea şi cumpăta­rea bătrânilor se unesc cu entuziasmul şi forţa tinerilor şi maturilor, atunci toate provocările pot fi rezolvate întru binele omenirii şi al popo­rului român. Academia Română are astăzi 154 de ani şi, în toţi aceşti ani, a participat la construi­rea, la propăşirea şi la fortificarea României şi a omenirii, la elaborarea creaţiei intelectuale majore, româneşti şi universale. Să-i aducem Academiei Române cuvenitul omagiu şi să-i urăm­­ în acord cu vechea tradiţie latină - vi­vat, crescat, floreat! Academia Română a se­mănat şi seamănă în societate virtuţi, valori şi încredere, ceea ce face şi în aceste zile triste, cu nestrămutata convingere că „se va potoli furtuna“, din care vom ieşi mai puternici, mai realişti şi mai înţelepţi. La mulţi ani! Ioan-Aurel Pop Preşedintele Academiei Române

Next