Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)
2020-02-01 / nr. 2
CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ .An multe interpretări şi care te pun în situaţia de a formula o opţiune”3. O „poveste” nu poate fi un „caz”, decât dacă lucrezi la DNA, Poliţia Criminalistică sau Spitalul de Psihiatrie. Dacă Sultanul Şahriar ar fi tratat drept „cazuri” poveştile Şeherezadei, încercând să-i înţeleagă mecanismele, dinamica şi legătura cu contextul, ar fi ucis-o. Nici pelerinii lui Chaucer, nici refugiaţii florentini ai lui Boccaccio nu îşi tratau poveştile drept „cazuri”. O istorie a literaturii române poate fi abordată din unghiul analitic al cazurilor. Obiectivitatea cere obiectivitate. Povestea literaturii nu poate fi abordată analitic decât dacă vrei să-i faci autopsia. Atacată din unghi procedural — vezi, de exemplu, Rashomon al lui Akira Kurosawa - mi-e teamă că literatura română va trebui să lase poveștile şi să producă repede nişte alibiuri. Mai ales că primul „caz” ales este unul ghidat expert înspre o rezolvare pilduitoare, de „crimă şi pedeapsă” (nu „răscumpărare”). Acest caz care ne indică în ce cheie se va cânta partitura propusă elevilor de clasa a ΧΙ-a este intitulat „Romanitate şi dacitate”. După ce ni se explică şi se ilustrează cu ajutorul citatelor copioase din Lucian Boia rolul miturilor identitare, citate din care aflăm că, pentru poporul român, putem alege ce punct de plecare vrem noi din pachetul de cărţi de joc disponibil în saloonul mârşav al istoriei, pentru că originile nu au de a face cu reperele obiective, ştiinţifice, ci cu „logica imaginarului”, care nu e nici „reală”, nici „ireală”, elevii sunt trecuţi printr-un şir de extrase din Constantin Cantacuzino, Vasile Alecsandri şi Simion Mehedinţi, pentru a se opri la capătul de linie E.Uropean al lui Adrian Marino, a cărui valoare e susţinută printr-un citat elogios din amuzant dacă ne gândim la „poveşti”, „cazuri” şi „logica imaginarului” — Sorin Antohi. Textul lui Marino cuprinde obişnuitele beşteleli ale eruditului de la Cluj la adresa beţiei, trândăviei, negoţului de copii şi altor ancestrale însuşiri şi activităţi antisociale ale dacilor/ românilor pentru a se încheia cu îndemnul de a ne despărţi „urgent, definitiv, şi cu toată hotărârea” de „tracism”4. După acest parcurs, elevii sunt invitaţi să „finalizeze studiul de caz”, formulând „o opinie privind procesul interesant de construcţie a unui mit al originilor”5. La al treilea studiu de caz, „Formarea conştiinţei istorice. Istorie, literatură, conştiinţă istorică”, nu dăm peste vreun citat din, să zicem, Gh. I. Brătianu sau Ioan-Aurel Pop, un istoric, actualmente şi Preşedinte al Academiei Române, o instituţie a cărei luare de poziţie împotriva reformelor care au făcut posibilă deriva învăţământului românesc din ultimele decenii, deci, şi apariţia E interesant că manualul acesta foloseşte drept carne de tun a dezbaterii exact identitatea naţională, pe care o tratează din perspective imagologice dintre cele mai rafinate şi deconstructiviste unor manuale ca acesta, a fost mult admirată de profesorul Martin în răspunsul adresat lui Nicolae Brebanu. Nu, nu dăm peste Pop, ci peste Boia78. Deşi Pop ar fi putut să explice mult mai bine decât Boia, de vreme ce e medievist, cum stau lucrurile cu formarea conştiinţei istorice în noaptea timpurilor. „ In cadrul acestui capitol aflăm, la secţiunea dedicată arhaismelor şi regionalismelor, că: „Receptarea unei comunicări verbale poate fi marcată, la nivelul codului, atât de factorul temporal (prin arhaisme), cât şi de factorul spaţial. Mărcile «spaţiale» ale unui text se numesc regionalisme”? In condiţiile în care Ion Creangă e atacat de „experţi” pentru arhaismele şi regionalismele lui şi părinţi cu prea multă sau prea puţină şcoală cer scoaterea din manuale a scriitorilor care păcătuiesc prin folosirea unor „cuvinte depăşite, tuuu!” precum „motocei”, a discuta cu elevii despre arhaisme şi regionalisme în acest stil de seminar de lingvistică mi se pare a fi echivalentul discursurilor doctorilor Oneşti, Buonatesta, Malfatti şi Tarquinio la căpătâiul unei bolnave din comediile lui Goldoni. E comic şi absolutamente inutil. Mai bună ar fi fost o ilustrare vie a rolului arhaismelor şi regionalismelor ca poartă de acces către noi înşine, către sinele nostru profund, spre deosebire de impostura culturală generalizată în care ne sileşte să trăim explozia de romgleză sau engleză, căreia îi datorăm „targhetarea”, „unchii”, „le-a dat o incentivă” şi „care-i narativa”. O constantă a acestui manual este că paginile sunt aglomerate de prea multe coloane şi căsuţe conţinând prea multă informaţie care e fie de nivel prea ridicat pentru clasa a ΧΙΙ-a (cred şi ştiu că şi mulţi studenţi la Litere ar avea dificultăţi în faţa multora dintre aceste texte sau exerciţii), fie eronată, adică e o combinaţie, tipică macaronismului pedagogic de astăzi, de pretenţiozitate cu analfabetism. Astfel, trecând prin informaţia de dicţionar care împânzeşte paginile despre umanism şi enciclopedism, aflăm că „omul renaşterii este omul universal” şi că Nicolae Milescu Spătarul şi Nicolaus Olahus se cuvine să fie studiaţi la capitolul „erudiţi şi aventurieri”9. Mai constatăm şi că Iluminismul era exact ceea ce ne spuneau marxiştii că era: „O mişcare de tip burghez”. Ca „mişcare de tip burghez”, Iluminismul exprima „contradicţii sociale” care „se agravau datorită proporţiilor celor trei clase care compun societatea franceză: nobilii (care nu depăşeau 300000) şi clericii (circa 130000) deţin toate privilegiile, iar restul de 24 de milioane (burghezi, intelectuali, meşteşugari, negustori, ţărani etc.), indiferent de avere, erau lipsiţi de orice drepturi”. Imaginea societăţii Franţei Vechiului Regim pare ciupită direct din manualul vreunui Roller, ignorând cu desăvârşire istoriografia ultimelor cinci decenii. Iluminismul era împotriva clerului pentru că: „O parte a clerului formează o clasă privilegiată, posedă 10% din bunurile funciare ale ţării, nu plătesc impozite, dar percep ca dijmă 10% din recoltă”10. Mă gândesc că nu poţi discuta despre „le don gratuit”, adică despre contribuţia clerului francez făcută vistieriei regale înainte de 1789, despre „la savonnette à vilain”, despre căile de ascensiune socială, despre bresle sau despre rolul aristocraţiei, al clerului, al marii şi micii burghezii în economia culturală şi politică a Iluminismului cu oameni care cred că Iluminismul este „un curent ideologic şi cultural internaţional, apărut în Franţa în secolul al XVIII-lea”. Aceasta este o concepţie a Luminilor ridicolă în sine şi mai vetustă decât motoceii lui Creangă, o concepţie care a fost abandonată de consensul istoriografic de multe şi bune decenii (ba, dacă ne gândim la Tocqueville şi la alţii, de vreo două secole). Se vede că, în lipsa unei broşurele de Boia despre Iluminism, autorii manualului nu se pot ridica şi în acest domeniu la rafinamentul epistemologic pe care-l injectează tratamentului identităţii româneşti şi rămânem cantonaţi într-un marxism primitiv pe care altoim autorii la modă astăzi. Cum să scrii că idealul politic al iluminiştilor era monarhul luminat, adică un „rege preocupat de reforme sociale, de emanciparea maselor pe calea culturii, nu a politicii”? Pe lângă faptul că e neadevărat, cum poate fi un monarh anti-politic idealul politic al cuiva? Ce înseamnă acest lucru, altceva decât un galimatias? Au auzit autorii acestui manual de rolul jucat de monarhiile Vechiului Regim în dezvoltarea sferei publice, de luptele facţionale pe care le duceau reprezentanţii Luminilor în alianţă cu monarhia şi miniştrii ei, de rolul partidelor ecleziastice/ teologice în istoria politică şi intelectuală a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea? Decât contextualizări „Comunicarea” non-verbală nu are ce căuta într-un manual de limba şi literatura română, şi nici practicile manipulatorii de agent de vânzări. Acestea sunt lucruri care se învaţă în altă parte (acasă sau la alte discipline). Nu au de ce să încarce şi, la urma urmelor, să înjosească demnitatea unui manual de limba şi literatura română rudimentare şi care induc în eroare, mai bine s-ar include nişte simple trimiteri istoriografice. Nu altfel stau lucrurile în cazul Junimii şi al Convorbirilor literare, ambele izbânzi ale spiritului românesc din secolul al XIX-lea considerate ca „studiu de caz ”’, „Criticismul junimist. Schimbarea de paradigmă”. Junimiştii şi convorbiriştii au schimbat paradigma, dar se vede treaba că autorii manualului au rămas tot la vechea lor istorie literară marxistă de vreme ce vehiculează clişee obosite scriind că după 1885 „revista Convorbiri literare capătă caracter universitar, publicând studii şi articole de strictă specialitate (istorie, filosofie, filologie, geografie)”11. Dacă ar fi avut de explicat elevilor unde şi când şi-au tipărit operele Duiliu Zamfirescu (care a început să colaboreze fix în iunie 1884 şi îşi va publica în revistă romanele, Viaţa la ţară începând din 1894, proza scurtă şi poeziile), Coşbuc (care publica, de exemplu, Nunta Zamfirei în martie 1890), Brătescu-Voineşti (începe să colaboreze în 1890), I. A. Bassarabescu, Şt. O. Iosif (ambii din 1896), Sadoveanu (în ianuarie 1906), Panait Cerna (din 1907), Goga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Emil Gârleanu, Marcu Beza, C. Sandu-Aldea, Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Arthur Enăşescu, Corneliu Moldoveanu, criticii Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu şi D. Caracostea, de unde şi-a recrutat Viaţa românească prima generaţie de scriitori, unde au scris până în Primul Război Mondial Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi alţii, autorii manualului nu ar mai fi putut veni cu asemenea aberaţii. După ce a contribuit la consolidarea vieţii literare româneşti prin stabilirea unor criterii axiologice în domeniul literar şi filologic şi prin afirmarea primei generaţii de clasici (Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale), revista a publicat până în 1916 generaţiile din al doilea şi al treilea val (nu raft, ci val) al literaturii române şi a pus umărul, după cum era şi normal, la consolidarea vieţii academice şi universitare din România preluând, în lipsa unor tribune specifice, şi sarcina publicării de lucrări de specialitate din domenii variate precum matematica (Traian Laiescu), biologia (Gr. Antipa), lingvistica (Al. Philippide, Sextil Puşcariu), medicina (V. Babeş), istoria (Xenopol a fost urmat de Iorga, Cneiul, Pârvan, Ioan Bogdan, Al. Lepădatu), istoria ( Mircea Martin (coordonator), Elisabeta Lăsconi Roşea, Carmen Lidia Rădulescu, Rodica Zâne, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a ΧΙ-a (Bucureşti: Art, 2018), 28. 4 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 39. 5 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 42. 6 „Ceea ce face cu atât mai de neînţeles atacul dlui Breban este publicarea, în acelaşi număr al Contemporanului din decembrie 2019, a Punctului de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România semnat de membrii Prezidiului Academiei. Text magistral, argumentativ, echilibrat şi lucid, problematizant şi analitic, un veritabil Discurs asupra stării învăţământului românesc” (https://www.cotidianul. ro/precizari-pivind-neadevaruri-si-exagerari/). 7 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 60, 63, probabil că şi 66, deşi acolo citatul nu e atribuit nimănui şi pare a exprima Spiritul Universal. 8 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 75. 9 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 80. 10 Martin, Manual pentru clasa a Xl-a, 87. Anul XXXI ♦ Nr. 2 (815) ♦ 2020 11 Martin, Manual pentru clasa a XI-a, 143.