Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-02-01 / nr. 2

30 .uri majore, pe care şi le-ar dori oricare dintre­­ naţiunile membre ale Uniunii Europene. Cum şi cine va explica din ce motive în re­spectivul manual lipsesc cei câţiva erudiţi români, de factură mitteleuropeană: Ion Ianoşi, Nicolae Balotă, N. Steinhardt, Ion Vianu, Virgil Nemoianu sau Alexandru Ciorănescu? Din ce cauze obscure nu sunt prezenţi cu opera lor, aşa cum se cuvine, în paginile aceluiaşi manual, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion? Probabil, citind aceste rânduri, dl prof. Martin mă va trimite la şcoală... sau la manualele alterna­tive. Sau va compara acest text polemic cu exem­plarul şi curajosul Punct de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România. Repere de un calibru comparabil cu cele de mai sus lipsesc sau sunt tratate din vârful buze­lor şi în manualele de istorie, Ministerul Educa­ţiei postcomuniste făcând eforturi, printr-o serie de experţi al căror nume refuză să le facă publice, să desfiinţeze istoria, limba şi literatura română, comasându-le sub titluri exprimate într-o păsă­rească politic corectă, păsărească ce nu transmite nimic, da, cu o excepţie: golul. Ştiinţele comunică­rii, limbaj şi comunicare şi alte expresii, la fel de goale de conţinut, trădează intenţia de a distruge identitatea naţională, creând pe locul gata format de matriţa real-socialistă a omului şters, lipsit de personalitate, de tradiţie, identitate şi credinţă, matriţa individului hipertehnicizat, a unui robot pregătit să fie conectat docil la inteligenţa artifi­cială, conectată ea însăşi la un epicentru compu­terizat, ce-l va manipula fără reale dificultăţi. Un om neşcolit, un om neinformat, lipsit de cultură, decontectat de la identitatea sa, lipsit de părinţi - cuvintele mama şi tata fiind înlocuite deja în Franţa şi Italia, bunăoară, cu ştersele şi lipsitele de viaţă noţiuni: tutore 1 şi tutore 2 — un aseme­nea om devine uşor manipulabil. Trăim timpuri în care istoria — mă refer la istoria scrisă corect, în baza documentelor şi în spirit nepărtinitor, ex­cluzând din start cărţuliile rollerilor postdecem­­brişti, cărora nu le fac onoarea să le spun numele - aşadar, istoria ne dă lecţii, atrăgându-ne atenţia asupra lecţiilor trecutului, neînvăţate, probabil, decât la suprafaţă. Teamă mi-e că atât neolibera­lismul, cât şi neomarxismul, după ce şi-au arătat, în perioada postdecembristă, faţa brutală, de circa un deceniu recurg la masca vicleniei şi, ca pe vre­muri, la masca progresului. Oportuniştii de ieri s-au remodelat şi ei, actualizându-şi instrumen­tele şi exercitându-şi atribuţiile prin menţinerea deliberată, la suprafaţă, a unui haos. Haos, care, în realitate, ascunde un nivel extrem de bine or­ganizat şi bine finanţat printr-o reţea de ong-uri, aflate la galaxii distanţă de interesele naţionale, printre acestea figurând­­ în chip firesc pentru o ţară europeană care se respectă, respectându-şi, totodată, tradiţia, credinţa, cultura, înaintaşii, reperele modelatoare - integritatea teritorială, păstrarea bogăţiilor umane, naturale, educaţia, familia, tradiţia, identitatea, credinţa. Dacă vrei să distrugi o naţiune, reformează la nesfârşit educaţia şi tipăreşte pe bandă manuale alternative Dictatura nu excludea nici cultura, nici edu­caţia, ci le folosea ca instrumente de propagandă. Politica de azi, cea aşa-zis corectă, le exclude din start, subfinanţându-le, reformând la nesfârşit învăţământul şi recurgând, în schimb, la servi­ciile unor intelectuali publici sau, direct vorbind, la serviciile oportuniştilor, care sunt departe de a fi puţini, tăcuţi sau retraşi aidoma unor monahi (se retrag şi devin tăcuţi ca lebedele, când sunt atacate valorile naţionale - de pildă, în cazul Mir­­cea Vulcănescu — şi redevin, brusc, ultrazgomotoşi când mai bricolează un set de file de dosar extrase din rafturile CNSAS), în nu puţine cazuri cenzura economică spunându-şi răspicat cuvântul. Capul plecat sabia nu-l taie - îl corupe. Dacă vrei să dis­trugi o naţiune, reformează la nesfârşit educaţia şi tipăreşte pe bandă manuale alternative. Dacă vrei să distrugi o naţiune, omite din manualele de literatură vârfurile, prin care s-a conservat iden­titatea europeană în vremea dictaturii. Dacă vrei să distrugi o naţiune, trivializează-i eroii şi sfinţii, ucide în efigie modelele, bricolând dosarele secu­rităţii. Un templu se surpă cu de la sine putere, dacă îi clatini la temelie stâlpii de rezistenţă. Ce urmează după ce îi datini binişor stâlpii? Manu­ale alternative, materii alternative sau grupate sub titulaturi cel puţin ciudate, sunând o lipsă de personalitate. Apoi profesori alternativi, părinţi alternativi, tradiţie alternativă. Care să fie scopul unor asemenea demersuri? O ţară alternativă?! Brrrr. Adică o ţară second-hand, vorba fostului preşedinte al ţării, servit, sprijinit de o seamă de intelectuali publici, intelectuali de curte, unii din­tre aceştia membri ai GDS, nu-i aşa? Ca, de pildă, colegii dlui prof. Martin de la GDS: Monica Maco­­vei, H.R. Patapievici şi... Să continui? Teamă mi-e că o parte a lumii contempora­ne s-a transformat într-un imens teren de imple­mentare a şigaliovismului, mai exact, a soluţiei propuse de revoluţionarul anarhist Şigaliov din romanul dostoievskian Demonii, care prefigura o situaţie izbitor de asemănătoare cu ceea ce am început să vedem în jurul nostru: „Dumnealui [Şi­galiov] propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi drep­tul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă şi printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de ino­cenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de au­tor pentru deposedarea celor nouă zecimi din ome­nire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice” (s.n.). In scopul instaurării raiului primitiv, invocat în profetica frescă dostoievskiană, se folosesc varii instrumen­te: de la o parte a presei vorbite și scrise până la manuale. Manuale prin care răstimp de decenii se pune umărul la formarea hibrizilor culturali, des­pre care scria aplicat Mircea Eliade - neîn zadar atacat după 1990 (prin ideile lor şi felul de a fi despostic — aici Şigaliov are dreptate - oamenii de seamă fac o punte peste veacuri, deci, oamenii de seamă sunt, în esenţă, o catastrofă) - în profeti­ca d-sale conferinţă Profetism românesc. Destinul culturii româneşti (1953). Dincolo de jocurile vanităţilor şi ale orgoli­ilor, dincolo de luptele pentru influenţă şi putere - şi susţin acestea răspicat, tăios şi ferm -, prin atacurile asupra vârfurilor canonice ale culturii române, prin atacurile asupra instituţiilor cultu­rale emblematice ale naţiunii române (Academia Română, Patriarhia Română ş.a.), prin atacurile asupra valorilor fondatoare (familia, cultura, cre­dinţa, tradiţia, istoria, educaţia în spiritul şi lumi­na acestor repere) este atacată naţiunea română, căci e limpede faptul că inclusiv realitatea socială, culturală şi politică de azi­­ la cea românească mă refer, pentru că aici am văzut lumina zilei, aici am crescut, am fost formaţi, iubiţi şi tot aici am dăruit lumină şi am primit lumină - prefigurează desti­nul de mâine al naţiunii române, destin la care se referă autorul conferinţei invocate adineaori, spre al cărui sfârşit scriitorul român cunoscut pe tot mapamondul­­ şi atacat la el, acasă­­ se întreabă: „Printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian — deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastro­fă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrifi­caţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Euro­pei? De răspunsul care va fi dat, de istorie, acestei întrebări nu depinde numai supravieţuirea noas­tră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului”. In aceste vremuri la suprafaţă tulburi, edu­caţia, cultura şi istoria, de bună seamă, devin vi­tal necesare, pentru că prin aceste pârghii se cu­vin aduse în prim-planul vieţii sociale, culturale şi politice, reperele naţionale reale, elita reală. Mo­delele vii revin în actualitate cu acel calm speci­fic valorilor reale, invocat de eruditul drag inimii mele - Virgil Nemoianu. Şi cine să apropie tinerii de modelele reale dacă nu părinţii, bunicii şi pro­fesorii? In Japonia, la ceremoniile de la palat, sin­gurii care nu-şi pleacă fruntea în faţa împăratului sunt învăţătorii! Rolul şi locul acestor formatori de conştiinţe se află în capul listei lucrurilor im­portante. La noi, în România, „şcoala este aşeza­tă tot mai mult la marginea societăţii, dascălii sunt desconsideraţi, iar cărturăria a ajuns ţinta ironiilor - scrie istoricul Ioan-Aurel Pop. Pentru îndreptarea situaţiei, ar fi de ajuns ca decidenţii politici români să cunoască mottoul de la intra­rea Universităţii Stellenbosch, din Africa de Sud, să şi-l însuşească şi să ia măsurile care se impun: «Distrugerea oricărei naţiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Este nevoie doar de scăderea calităţii învăţămân­tului şi de permisiunea fraudei la examenele stu­denţilor. Pacienţii mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbuşesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economişti. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Crahul în­văţământului este crahul naţiunii». Şcoala prost făcută poate îngropa o naţiune, aşa cum şcoala temeinică şi aşezată asigură bunăstarea şi gloria unei naţiuni (s.n.). Din ce motive opoziţia atât de puternică în faţa firescului, a valorilor fondatoare şi a identi­tăţii, atât sub dictatură (cu nuanţa că dictatorul Ceauşescu a instrumentalizat naţionalismul, deci l-a distorsionat plasându-l într-o matrice falsă) şi în democraţie? Qui prodest? Unii dintre noi intu­im cu o precizie buimăcitoare răspunsul la această întrebare. 6 decembrie 2019 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Anul XXXI ♦ Nr. 2 (815) ♦ 2020

Next