Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-03-01 / nr. 3

atunci. Am susţinut, de altminteri, începuturile scrisului domniei sale cu toată convingerea (am scris elogios despre primele sale trei romane, între 1966-1969, când am ţinut cronica literară a revis­tei Amfiteatru). Adaug aceste detalii, uşor verifi­cabile, doar pentru a-i face pe cititori să priceapă cât de şocat am fost în faţa furiei dezlănţuite a cărei ţintă m-am pomenit că sunt! Ceea ce face cu atât mai de neînţeles atacul dlui Breban este publicarea, în acelaşi număr al Contemporanului din decembrie 2019, a Punctu­lui de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din Ro­mânia semnat de membrii Prezidiului Academiei. Text magistral, argumentativ, echilibrat şi lucid, problematizant şi analitic, un veritabil Discurs asupra stării învăţământului românesc. Din pă­cate, dl Breban nu pare să fi citit nici acest text pentru că, dacă l-ar fi parcurs cu oarecare atenţie, ar fi fost condus, în mod logic, spre o altă atitudine şi spre o altă abordare, n-ar mai fi proferat atâtea neadevăruri flagrante în ultima parte a interviu­lui său. Ii las dlui Breban un interval rezonabil de timp pentru a se documenta şi a ajunge măcar la o cunoaştere minimă a problematicii referitoare la manualele de liceu, descoperind astfel şi ce lipseş­te, respectiv nu lipseşte, din seria de manuale pe care am coordonat-o... Rămân în aşteptarea scuzelor pe care sper să aibă tăria şi decenţa să ni le prezinte mie şi colegelor mele pentru acuzaţiile sale nefondate. 7 ianuarie 2020 II In loc să recunoască firesc şi demn că acu­zaţiile sale grave au fost neîntemeiate, aşa cum i-am dovedit punct cu punct în replica de mai sus, dl Nicolae Breban tace superior şi intangibil, ce­dând cuvântul locotenenţilor săi, Aura Christi, redactor-şef al revistei Contemporanul, Ideea eu­ropeană, şi Mircea Platon, colaborator constant al aceleiaşi reviste. Aceştia reiau, citând sau refor­­mulând, acuzaţiile lui N. Breban - şi chiar le acu­­tizează­­, în dispreţul obiecţiilor mele argumenta­te şi al adevărului faptic. Nici unul dintre cei doi combatanţi nu suflă o vorbă despre faptul că Rebreanu, Blaga, Marin Preda etc. sunt prezentaţi în seria de manuale pe care am coordonat-o­­ şi asta în ciuda afirmaţiilor obsesiv repetate şi subliniate ale lui Nicolae Bre­ban. La fel, cei doi avocaţi-procurori se prefac a nu observa că l-am rugat/ somat pe dl Breban să-mi spună unde şi când am susţinut eu ideea „ticăloa­să” că literatura română ar fi renăscut abia după căderea comunismului. In loc de răspuns - tăcere pe linie. Ca şi N. Breban, susţinătorii săi nu vor să ţină seama de o realitate obiectivă, incontestabilă de către orice om de bun-simţ: dependenţa orică­rui manual de o programă oficială în funcţie de respectarea căreia acel manual este acceptat sau nu. Toate manualele poartă următoarea inscripţie în care, de la o ediţie la alta, se schimbă doar data şi numărul ordinului: Manualul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4742 din 21.07.2006 în urma evaluării calita­tive organizate de către Consiliul Naţional de Eva­luare şi Difuzare a manualelor şi este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei şi Cercetării. In ciuda acestei precizări oficiale, pentru dna Aura Christi, referirea la programă este — nici mai mult La trei luştri de la lansarea acestor manuale, un bilanţ este, fără îndoială, necesar, anumite cerinţe şi criterii impuse de programele de atunci ar trebui, probabil, revizuite. La fel, şi lista scriitorilor canonici. Dar nu altfel decât în urma unei analize atente, calme, competente. Nu prin campanii al căror mobil pare a fi mai degrabă scandalul şi publicitatea aferentă acestuia decât pretinsele „subiecte vitale pentru o naţiune”. ? nici mai puţin decât­­ „o diversiune logică”! Tot „o diversiune logică” este considerată a fi şi invoca­rea altor manuale alternative. Nu e nicio diversiune, stimată doamnă, e lo­gica însăşi a oricărei analize a unui manual, aceea de a-l aşeza în contextul didactic al producerii şi apariţiei sale. Dar, din păcate, nu de analize avem parte în aceste intervenţii, ci de execuţii suma­re. Ignorând conţinutul manualelor şi precizări­le mele, doamna Christi extinde acuzaţiile lui N. Breban şi scrie - negru pe alb - că ele (manuale­le) „exclud vârfurile literaturii române, pe Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, I.L. Ca­­ragiale, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga etc.”. Ca şi cum aceşti autori ar putea lipsi din vreun manual de limba şi literatura română! Sunt prezenţi şi mulţi alţi autori, precum Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Bănulescu, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc. despre care se afirmă sus şi tare că... nu sunt prezenţi. Dar în logica doamnei Christi totul e posibil, astfel încât să poată decreta -„fără complexe” şi „cu spatele drept” - că manualul, respectiv seria de manuale coordonate de mine, reprezintă „o ca­tastrofă”. „O catastrofă, nu o mârşăvie”, ţine să precizeze autoarea, pretinzând că-l contrazice pe Breban, deşi Breban n-a folosit termenul „mârşă­vie”. Stau şi mă întreb, totuşi, cum de nu-şi dă seama Aura Christi­că, în lipsa unor argumente cât de cât pertinente, aprecieri precum „catastro­fă”, „mârşăvie”, „murdărie fără margini”, „limbaj găunos”, „fraze bombastice” (care?) etc. nu sunt decât nişte vehemenţe goale, emanaţii de natură interjecţională! Nemaivorbind de faptul că astfel de invective sunt departe de a fi la locul lor într-o revistă ce apare sub egida Academiei Române... Pe lângă defectele manualelor pe care le-am coordonat şi defectele mele personale deduse din acestea, A. Christi îmi mai descoperă unul pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare şi de con­vingătoare: sunt gds-ist, adică „tuberculos”. Dna Christi nu pare să-şi dea seama că acest „argu­ment” se întoarce împotriva ei, dincolo de faptul că... „nu e în chestiune”, cum ar zice un clasic, şi trecând peste detaliul că eu am demisionat din GDS de ani buni. Dar ce contează contradicţiile, inadecvările şi faptele înseşi când scopul pe care şi l-a propus autoarea este să răstoarne totul cu susul în jos sau cu josul în sus, astfel încât eu să ajung din atacat atacator şi, în plus, îndemnat să-mi cer scuze „în faţa zecilor, a sutelor de mii de elevi care au citit manualul de literatură de clasa a Xll-a”, precum şi celelalte manuale pe care le-am coordo­nat. Ca să emiţi o asemenea pretenţie, ar trebui să ai în spate un sondaj de opinie în rândul acestor elevi sau o anchetă printre profesorii care au ales respectivele manuale şi au lucrat cu ele la clasă. Altfel, o atare pretenţie rămâne un simplu gest retoric. Manualele concepute şi redactate de re­gretata profesoară Elisabeta Roşea de la Lice­ul German „Hermann Oberth”, de prof. Carmen Rădulescu de la Liceul „Ion Creangă” şi de prof. Rodica Zâne de la Liceul „I.L. Caragiale” şi de la Universitatea din Bucureşti au întrunit preferin­ţele a numeroşi profesori din România, ceea ce înseamnă că aprecierea lor diferă radical de ceea ce decretează Aura Christi pe urmele lui Nicolae Breban. Cititorii revistei Contemporanul mai tre­buie să ştie că toate cele trei autoare au zeci de ani de experienţă pedagogică, au obţinut titlul de doc­tor în filologie - doamna Rodica Zâne are şi titlul de profesor universitar — şi se bucură de o exce­lentă reputaţie în rândurile colegilor şi elevilor. Să fie, oare, aceste autoare atât de nepricepute, de incompetenţe pe cât rezultă din acuzaţiile deni­gratorilor lor? * Replica dlui Mircea Platon vrea să fie ironi­că, dar nu e mai puţin înverşunată. Ea începe cu un omagiu metaforic adus lui Nicolae Breban: „Ni­colae Breban iscă brusc o bulboană în care face să dispară manualul de Limba şi Literatura română de clasa a ΧΙΙ-a...” Gesticulaţia servilă continuă cu largi citate din intervenţia polemică a maestru­lui. Apoi tânărul combatant se urcă brusc pe un postament imaginar de la înălţimea căruia emite judecăţi tranşant-batjocoritoare la adresa autoa­relor manualului de clasa a ΧΙ-a şi a manualelor alternative în ansamblu. Termeni precum: „aberaţie”, „analfabetism”, „galimatias”, „ridicol”, „vetust”, „contextualizări rudimentare”, „primitivism” sunt folosiţi fără ni­cio rezervă şi cu o intenţie generalizantă pornind uneori chiar de la un cuvânt. „O «poveste» nu poa­te fi un «caz» decât dacă lucrezi la DNA, Poliţia criminalistică sau Spitalul de Psihiatrie” - afirmă ritos tânărul procuror. Discursul său, abundent în astfel de rafale de răutate satisfăcută de sine, nu admite că ar putea fi ceva interesant sau măcar valabil în cuprinsul manualelor pe care pretinde că le-a citit; comanda e cunoscută, lovitura este necruţătoare: „bulboana”! Probabil, spre a fi mai convingător, Mircea Platon ţine să-şi etaleze în trecere cunoştinţele multilaterale (istorie, literatură, film, filosofie). Am înţeles, autorul e un om cult, dar, în contex­tul dat, exersarea acestor mici parade de erudiţie este nu doar inadecvată, ci, apelând la propriile-i cuvinte, „absolutamente inutilă”. Cum ar putea, de pildă, să încapă într-o lecţie despre iluminism pentru clasa a ΧΙ-a referinţe şi explicaţii despre „luptele facţionale pe care le duceau reprezentan­ţii Luminilor în alianţă cu monarhia şi miniştrii ei” sau despre „rolul partidelor ecleziastice în is­toria politică şi intelectuală a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea”? In genere, dl Mircea Platon ne spune ce ar fi introdus el însuşi în manualul cu pricina şi o face adoptând un ton sentenţios care nu admite nicio discuţie. In realitate, destule dintre propunerile sale sunt discutabile, iar altele - precum cea po­menită mai sus­­, greu sau deloc aplicabile. Mai mult, dl Platon se înverşunează chiar împotriva unor definiţii neutre. Iată ce scrie în manual: „(...) Mărcile «spaţiale» ale unui text se numesc regio­nalisme”. Şi iată cum se dezlănţuie comentatorul, dornic, parcă, să ocupe cât mai mult spaţiu spre a-şi dovedi zelul: „In condiţiile în care Ion Crean­gă e atacat de «experţi» pentru arhaismele şi re­gionalismele lui şi părinţi cu prea multă sau prea puţină şcoală cer scoaterea din manuale a scrii­torilor care păcătuiesc prin folosirea unor cuvinte «depăşite, tuuu!» precum «motocei», a discuta cu elevii despre arhaisme şi regionalisme în acest stil de seminar de lingvistică mi se pare a fi echiva­lentul discursurilor doctorilor Oneşti, Buonatesta, Malfati şi Tarquinio la căpătâiul unei bolnave din Comediile lui Goldoni. E comic şi absolutamente inutil”. In ce mă priveşte, împărtăşesc opinia iro­nică a comentatorului referitoare la părinţii care cer scoaterea lui Creangă şi a altor importanţi scriitori români din manuale, dar nu văd care-i legătura cu manualul incriminat şi conţinutul lui. Iar invocarea lui Goldoni ce alt rost are aici decât acela de a ne arăta că dl Platon ştie şi literatură italiană? Să dai definiţii intr-un manual poate fi „comic şi inutil”?! Enunţul care a stârnit nemulţumirea lui Mircea Platon este un pasaj explicativ de 5 rân­duri urmat de 7 exerciţii aplicative pe baza unui fragment din Istoria ieroglifică a lui Cantemir, exerciţii care urmăresc să stimuleze interesul pentru limba veche prin consultarea dicţionarelor şi contextualizări istorico-lingvistice. Dl Platon pare să nu fi observat că aceste exerciţii există, iar dacă i s-a părut că istoria ieroglifică nu a fost bine aleasă ca „poartă de acces către sinele nostru profund”, s-ar fi cuvenit să propună alte texte mai potrivite din literatura română, nu să vină cu... doctorii lui Goldoni. Să ne oprim asupra unui alt „stu­diu de caz”, cel referitor la Romanitate și ■=. Martie 2020 CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ 29

Next