Contemporanul, 2020 (Anul 31, nr. 1-12)

2020-06-01 / nr. 6

Cercetările lui Serge Moscovici (­Psihologia socială sau maşina de fabricat zei) au demonstrat că dinamicile de influenţă socială duc la noi ati­tudini şi comportamente (de inovaţie sau de com­plezenţă), dacă se ţine seama de faptul că orice individ are nevoie de a-şi creşte sau de a-şi con­serva imaginea pozitivă de sine şi aprecierea în cadrul grupului social, de încredere în sine şi în cei apropiaţi. In acest sens, trebuie relevat că în procesul de educaţie permanentă (la toate vâr­stele şi prin toate căile - în familie, şcoală şi alte forme) nu există o „identitate” abstractă, nedeter­minată a persoanei, ci dinamici identitare cu sens determinat. In aceste „dinamici”, se trece de la o „recunoaştere identitară”­­ cu o „identitate pentru sine” („imagine de sine”, „identitate de apartenen­ţă”) şi o „identitate pentru altul” („identitate atri­buită”)­­ la o nouă „identitate fixată”, printr-un „proiect identitar” („proiect de sine”) spre o „iden­titate de referinţă”. In acest proces sunt esenţiale încrederea în sine şi, apoi, în ceilalţi. (J.M. Bar­bier, De l’usage de la notion d’identité en recher­che, nottement dans domaine de la formation, în Rev. Education Permanente, 128/ 1996-3). Continuitatea spaţio-temporală - trăirea în familie, în localitatea natală, în ţara natală a cre­dinţelor, sărbătorilor, tradiţiilor specifice, despre al căror „înţeles” va învăţa la şcoală - contribuie determinant la securitatea socio-afectivă a fiinţei umane, la încrederea în sine şi în alţii, susţine unitatea intensivă a persoanei umane (de simţire, gândire şi voire de acţiune), generează motivaţia culturală spre alegerea şi creaţia liberă de valori. Ca o condiţie sine quo non în dinamicile identita­re cu sens determinat, trăirea valorilor culturale apropiate în comunitate motivează cultural, dă sens vieţii. Se înţelege astfel că, în educaţie, ordi­nea firească este de la formarea conştiinţei iden­tităţii locale (sentimentul locului natal, regiunii natale, istoriei, culturii natale) la conştiinţa iden­tităţii naţionale şi, în fine, apare posibilitatea for­mării conştiinţei identităţii culturale europene şi, poate, pe termen mai lung, a conştiinţei mondiale. Prin şcoală, mai ales, trebuie transmise credinţe, tradiţii, evenimente istorice, modele ale eroilor, martirilor, sfinţilor, care unesc şi susţin angaja­mentul social la nivel afectiv şi simbolic. Şcoala românească a avut de-a lungul timpului un rol important în construirea identităţii naţionale, în educarea bunului creştin şi bravului român. In perioada comunismului, în etapa sovie­­tizării ţării, au fost interzise sau nepromovate tradiţiile culturale, valorile naţionale. Apoi, în­­tr-o a doua etapă, acestea au fost promovate, însă subordonate ideologiei comuniste. In perioada post-comunistă, reformele educaţiei au ignorant valorile culturale naţionale, au neglijat formarea identităţii culturale naţionale, riscându-se nesti­­mularea creativităţii culturale istorice, inclusiv în domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Desele schimbări din educaţie au generat instabilitate, o pregătire culturală superficială care nu motivează străda­nia creaţiei de valori în perspectiva unei dezvol­tări socio-umane durabile. Educaţia naţională nu are nevoie de refor­me conjuncturale (cu „forme” imitate, importate cu bani sau impuse), ci de o refondare întru îm­plinirea fostului civilizator al viguroasei naţiuni române, ca a şaptea ţară ca populaţie în Europa şi având mari resurse. Tradiţiile culturale naţiona­le identitare constituind „rădăcinile” creativităţii, cea mai importantă resursă a dezvoltării istorice. Finalitatea majoră a educaţiei devine aceea de a motiva cultural strădania întru libertate şi crea­tivitate culturală, prin promovarea în întreaga so­cietate a valorilor culturale naţionale identitare. Desigur, ţinând seama de perspectivele mereu în­trevăzute ale evoluţiilor demografice, socio-cultu­­rale, ştiinţifice, tehnologice, economice, politice, în contextul idealurilor şi intereselor majore ale eu­ropenilor şi ale umanităţii, ale cooperării şi com­petiţiei, care pot genera incertitudini şi riscuri. Declaraţia universală asupra diversităţii culturale, adoptată de UNESCO în 2001, recu­noaşte diversitatea culturală ca o moştenire comu­nă a umanităţii şi conservarea ei ca o condiţie sine qua non a dezvoltării durabile. Deviza „unitate în diversitate”, exprimată drept idee călăuzitoare a Uniunii Europene, cred că poate fi realizată mai bine nu atât prin instituţionalizări normative, ci în sensul valorificării diversităţii culturale crea­toare. Acţiunile de cooperare trebuie să promove­ze consecvent principiul că existenţa identităţilor culturale naţionale diferite nu constituie un risc, ci o bogăţie comună, o resursă a creativităţii cul­turale istorice. Raportul către UNESCO al Comisiei Inter­naţionale pentru Educaţie în secolul XXI, intitulat Comoara lăuntrică (coord. Jacques Delors), consi­deră că rolul esenţial al educaţiei trebuie să fie acela de acorda oamenilor libertatea de a gândi, de a simţi şi de a crea, de a dezvolta la maximum talentele, potenţialul fiecărei persoane umane. Intre tensiunile care trebuie depăşite pentru sta­bilirea politicilor educaţiei raportul menţionează: tensiunea dintre universal şi individual, cultu­ra este continuu globalizată, iar fiecare individ trebuie să-şi atingă potenţialul maxim în cadrul tradiţiilor şi al propriei culturi; tensiunea din­tre tradiţie şi modernitate - cum este posibil să ne adaptăm la schimbare fără a întoarce spatele trecutului?; tensiunea dintre spiritual şi materi­al - educaţia are rolul de a-l încuraja pe fiecare om să acţioneze potrivit tradiţiilor şi convingeri­lor, ridicându-şi spiritul pe planul universalului, depăşindu-şi limitele proprii. Raportul relevă că perspectiva asupra dezvoltării umane depăşeşte modul îngust, utilitar de a privi educaţia, care are alt scop decât acela de a furniza economiei mână de lucru calificată; ea trebuie pusă în slujba ideii că fiinţa umană nu este mijlocul, ci însăşi justifi­carea dezvoltării sociale. Educaţia naţională nu are nevoie de ? ? reforme conjuncturale (cu „forme” imitate, importate cu bani sau impuse), ci de o refondare întru împlinirea fostului civilizator al viguroasei naţiuni române, ca a şaptea ţară ca populaţie în Europa şi având mari resurse în pedagogie, s-au spart unul după altul valuri numite: pedagogia prin proiecte, pedago­gia prin obiective şi, în prezent, pedagogia prin competenţe. Conceptul de competenţă propune pe­dagogiei o perspectivă utilitaristă: subordonarea cogniţiei faţă de acţiune, finalizată printr-o pro­blemă de rezolvat. Pedagogia prin competenţe nu ţine seama de unicitatea persoanei umane, cu ta­lentele, înclinaţiile ei individuale; unitatea inten­sivă a persoanei umane­­ cu simţirea, gândirea şi voirea de acţiune care energizează, motivează strădania creaţiei de valori; imaginarul simbolic uman - credinţele, tradiţiile culturale identitare, care dau un sens creator şi comunitar vieţii în so­cietate. Conceptul de competenţă a fost înţeles ca aptitudinea de a pune în acţiune un ansamblu de cunoştiinţe, de a şti să faci (savoir faire), de a înde­plini un anumit număr de sarcini. Se consideră că centrarea programelor şcolare pe competenţe per­mite evaluări mai riguroase ale rezultatelor şcola­re şi ale eficienţei şcolii. în scopul evaluării, s-au elaborat „matrice de evaluări” centrate pe „familii de sarcini” (rezolvarea unor probleme complexe, interpretarea unor texte inedite). „Familiile de sarcini” nu lasă loc specificităţii epistemologice a ştiinţei, disciplinei respective. Apare riscul ca ac­centul pus pe competenţe (pentru evaluări la fina­lul unui capitol, la examene) să ducă la situaţia de a se evalua... nimic specific unei ştiinţe, unei lite­raturi, unei culturi, unei istorii identitare, de a se genera lipsuri grave de cultură generală. Creşte şi riscul eşecului şcolar. Centrarea pe competenţe în îndeplinirea unor sarcini (complexe) neglijează o condiţie a reuşitei elevului, timpul de reflecţie în faza de învăţare, în procesul de înţelegere, de transformare a necunoscutului în cunoscut. Se creează o tensiune alienantă în procesul de educa­ţie, demotivantă pentru strădania elevului lipsit de încredere, de securitatea socio-afectivă necesa­ră dinamicii identitare personale, întru libertate de expresie culturală. Oare în competiţia globa­lizată nu este nevoie de „amănuntele” culturii naţionale identitare? Oricum, rămâne nevoia de creativitate culturală istorică. Ştiut fiind, de toată lumea, că numai Dumnezeu a creat din nimic. Programele curriculare, care, spre deosebire de programele analitice, nu mai precizează amă­nunţit unităţile de conţinut, ci mai ales obiective şi competenţe de realizat, ce vor fi evaluate, pre­cum şi manualele alternative, au fost introduse pentru motivul declarat al diferenţierii educaţiei corespunzător nevoilor şi ritmurilor diferite de învăţare ale elevilor. Diferenţierea educaţiei nu poate fi însă realizată cu programe şcolare, fie ele şi curriculare, care nu au fost mai întâi expe­rimentate, în „şcoli pilot”, pentru a le raporta la nevoile şi ritmurile de învăţare ale elevilor, ră­mase necunoscute. Manualele şcolare alternative, devenite transmisibile la mai multe promoţii de elevi, nu pot nici ele diferenţia educaţia în funcţie de nevoile elevilor, care sunt evident diferite de la o promoţie la alta. S-a format o „piaţă a manu­alelor”, cu justificarea că va creşte concurenţa şi calitatea manualelor, ceea ce nu s-a realizat, cu toată cheltuiala făcută. Reducerea numărului de elevi la clasă, eliminarea predării simultane la clase diferite din învăţământul primar rural ar fi contribuit la necesara diferenţiere a educaţiei, po­trivit nevoilor socio-culturale ale elevilor. Reformele din învăţământ, numeroase şi insuficient pregătite, au generat instabilitate în­­tr-un sistem al educaţiei care are nevoie de conti­nuitate pentru siguranţa socio-afectivă a elevilor, condiţie sine qua non a realizării dinamicilor iden­titare personale, culturale, cu sensul determinat cunoscut. Evoluţia spirituală a românilor, ca şi a altor popoare, nu poate fi cunoscută fără studie­rea sistematică, temeinică a valorilor culturale, a specificului lor identitar românesc şi încadrarea lor în contextul cultural şi universal prin educaţia şcolară, la disciplinele specifice (limba şi literatu­ra română, istorie, precum şi la alte discipline). Ştiut fiind că un popor fără cultură este mai uşor de manipulat, răul cel mai mare ar fi slăbirea su­fletului poporului, care ar începe să nu mai cu­noască valorile sale. In nr. 2/2020, Revista Contemporanul. Ideea europeană publică două articole polemice privind rolul manualelor şcolare în realizarea identităţii culturale naţionale. Mircea Platon, analizând ma­nualele de Limba şi literatura română pentru cla­sa a ΧΙ-a şi pentru clasa a ΧΙΙ-a, observă în mod justificat critic că „elevii sunt învăţaţi la ora de limba şi literatura română să combată, de amorul artei retorice, identitatea naţională”. Aura Christi avertizează întemeiat că dacă cineva vrea să dis­trugă o naţiune reformează la nesfârşit educaţia, tipăreşte pe bandă manuale alternative, din care s-au omis vârfurile culturale identitare. Programele de Limba şi literatura română pentru gimnaziu lasă la latitudinea profesoru­lui dacă alege sau nu pentru studiere un scriitor clasic sau contemporan, din literatura naţională sau universală, materiale ficţionale sau nonficţi­­onale, literare sau nonliterare (!). Pericolul unor asemenea programe şi manuale şcolare îl consti­tuie tocmai nesocotirea faptului că marii clasici, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, oferă vii­toarelor generaţii o viziune autentică şi profundă asupra societăţii, prin operele lor promovându-se valori morale şi estetice care pot forma conştiinţa identităţii culturale naţionale. Pentru „concepto­­rii’’programelor de istorie se pare că nu au mare importanţă nici Basarabii şi Muşatinii, întemeie­torii de legi şi datini, eroii salvatori şi civilizatori, creatorii şi păstrătorii de valori naţionale identi­tare, evenimente istorice cu semnificaţia lor deo­sebită pentru a motiva cultural angajamentul şi unitatea românilor la nivel simbolic. Programele de istorie din România au fost astfel elaborate, în­cât în manualele alternative pot sau nu să se pro­pună spre studiere importante evenimente şi per­sonalităţi istorice ale românilor. „Conceptorii” şi decidenţii curriculumului învăţământului din Ro­mânia trebuie să înţeleagă: identitatea europeană nu se poate obţine prin distrugerea identităţilor naţionale, ci prin fortificarea lor, prin transmite­rea unei culturi istorice care să „înrădăcineze” ele­vul, să-i permită cunoaşterea trecutului societăţii în care el trăieşte. Poporul român a rezistat în istorie, cu erois­mul care l-a însufleţit, trăind traumatismele şi triumfurile sale. Sufletul poporului, ca şi al unui om, nu trebuie schimbat forţat pentru a fi iubit. Caracteristicile lui identitare trebuie cultivate prin educaţie, cu iubire, mereu. Intr-o lume cu in­certitudini şi riscuri, care pare că a pierdut sensul creator al vieţii, devine necesară o educaţie cen­trată pe vocaţie şi caracter, pe valorile culturale identitare care asigură accesul la libertate și crea­ție culturală istorică. □ Iunie 2020 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next