Convieţuirea, 2000 (Anul 4, nr. 2-4)
SEMN DE CARTE
SEMN DE CARTE Mateiu Caragiale, se finalizează cu observaţia că, în ceea ce-l priveşte pe primul, “limbajul este concomitent cu inspiraţia, luîndu-i-o uneori înainte, pe cind la fiu limbajul succedă inspiraţia. Originalitatea expresivă se concretizează la unul prin dialog, iar la celălalt prin descriere. Tendinţa spre centru se manifestă şi ea în mod diferit, centrul fiind reprezentat, pe de o parte, de nucleul puterii fizice, pămînteşti, iar, pe de altă parte, de cel metafizic/religios. Distanţa între cele două reprezintă într-o ordine metaforică distanţa dintre tată şi fiu. Un studiu detaliat asupra motivelor literare, începînd de la nivelul cromatic al creaţiei şi stilurile arhitectural-religioase pînă la influenţa pe care o are preocuparea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică, ca “formă specializată de căutare a originilor şi laudă a întemeietorilor şi divinităţii”, studiu însoţit de aplicaţii şi comparaţii cu alte opere (Capul de zimbru de Vasile Voiculescu şi Papucii lui Mahmud de Gala Galaction), răspunde la cîteva întrebări privind raporturile personajelor cu realul şi cu transcendenţa, modurile de valorizare a existenţei în planul carnavalescului şi liturgicului, configurînd, de asemenea, o frescă a imaginarului matern. In funcţie de atitudinea faţă de transcendent şi trecut, personajele care populează opera lui Mateiu Caragiale sunt caracterizate prin termeni ca “bizantin”, “gotic” şi “romanic”, termeni care desfăşoară specificitatea fiecăruia într-un evantai de conotaţii şi simboluri oferind astfel carnaţie, prin pana lui Ioan Dersidan, afirmaţiei barbiene despre “darurile scumpe” pe care Mateiu Caragiale le aşază pe altarul literaturii române. Iată care sînt motivele pentru care lucrarea Mateiu 1. Caragiale -Carnavalescul şi liturgicul operei este o lectură care îmbină “utile dulci”, sintetizînd şi ordonînd atît axele majore ale scrisului matern, cît şi referinţele critice într-un limbaj demn de a fi savurat la maxim de către cititor. Laura Bucur Ștefan Gencărău, I. L. Caragiale. Numărul ca expresie a hazardului. Editura Motiv, Cluj-Napoca, 208 p. Ema Ileana Adam întrebarea "cea dintâi", la vederea numelui lui I. L. Caragiale pe o nouă copertă, ar putea fi: Ce s-ar mai putea scrie despre acest clasic al dramaturgiei româneşti? Ce aduce nou, ce teză, ce argumente ar justifica o apariţie într-o perioadă marcată de o supraproducţie editorială? în cazul cărţii la care ne referim, acel necesar captatio benevolentiae e asigurat tocmai de curajul incitant al apariţiei, al existenţei în sine a demonstraţiei. Argumentarea, confirmarea expectanţei pozitive, se petrec cu fiecare pagină întoarsă de cititor. Interpretarea textului caragialian este de natură lexicometrică. Autorul adună, pentru fiecare număr, ansamblul semnificaţiilor, constituie paragrafe cu semnificaţiile acestora în varii coduri culturale şi verifică apoi concordanţa acestor semnificaţii cu cele ale operei caragialiene. Ceea ce se constată e că fiecare număr "consumă" cu codurile culturale cunoscute, dar mai ales necunoscute lui I. L. Caragiale. Menţionate lapidar în exegeze anterioare, cum ar fi cele aparţinând lui Al. Piru, Paul Zarifopol, sau V. Fanache, simbolurile operei caragialiene îşi dovedesc relevanţa, în cazul nostru, numerele din opera dramatică, din schiţe, nuvele şi povestiri ni se înfăţişează ca un