Convorbiri Literare, 1868-69 (Anul 2, nr. 1-24)
1868-04-01 / nr. 3
REFLECŢITNNI FILOSOFICE, nu mai esistu in statele culte decăt cetăţeni liberi, egali in drepturi, in credinţe şi in pedepse. Acesta este noul dogmu care a luatu posesiune de societăţile regenerate. Principiul egalităţii a deschisu unu abisu intre régimele vechiu şi acela ce a eşitu din revoluţiunile sociale a timpilor moderni. Urcarea continuă a claselor inferioare spre clasele superioare este fără dubiu unu mare progresu; învingerea aristocraţiei facţioase eră unu actu de justiţie. Ea a perdutu acum tot ce făcea forţa unui corpu politicu, adecă unitatea in scopu şi omogeneitatea in elemente. Privilegiul ănse nu transige, pentru că elu este negaţiunea dreptului chiar. Sub suflarea populară au dispărutu acum toate fărâmăturile feudalităţei; in locul privilegiului s’a pusu dreptul comunu. Securea revoluţiunilor sociale apărute in timpii moderni a sdrobitu abusurile şi aberaţiunile seculare unde nu puteau străbate radele binefăcătoare ale libertăţii. Raţiunea omenească sau simţul comunu, s’au insărcinatu cu această lucrare. Umanitatea, şi individul, incepe opul sen socialii prin instinctu, ilu continue prin raţiunea empirică, şi lu sfirşesce prin raţiunea propriulisă; cu alte cuvinte, ea incepe prin instinctu, continue prin egoismu şi sfirşesce prin morală. Nu trebue ănse să luămu aceasta aserţiune intr’unu sensu absolutu, căci esistă oarecare concomitanţă intre punctul de vedere egoistu şi punctul de vedere moralu. Instinctul este strigarea organismului nostru, voacea naturei care avăndu consciinţa esistenţei sale, aspiră la scopul pentru care e creată, fără ănse alu înţelege, cănd vine raţiunea să asiste la acestu fenomenu alu desvoltării primitive şi spontanee a naturei eminesci, ea esamină formula generală a determinaţiunilor noastre instinctive sau egoiste şi reformă sau modifică viciile şi defectuosităţile impulsiunii noastre primitive, mai nainte d’ai da satisfacţiune legitimă; raţiunea individuală care nu este decăt emanaţiunea raţiunii divine, recunoasce legile care sunt comune tuturor raţiunilor. In consecinţă, ordinea universală prin care creaţiunea păşeste spre menirea absolută şi definitivă a lucrurilor, nu este alta decăt totalitatea legilor la Conv. Lit. No. 3. ţiunei absolute a lui Dumnedeu, prin urmare şi a ver-ce raţiune individuală. In conclusiunile ce vomu formulă la finitul schiţei de faţă, ne vomu încercă a probă această aserţiune. Aci nu facemiu decăt a aşedă peristilul unui sistemu pe care ne vomu sili a în resumâ in toate părţile sale. Istoria ne invaţă că viaţa popoarelor, ca şi viaţa indivizilor este o luptă şi o reformaţiune continuă; să reformămu dar şi noi nencetatu, ănse cu măsură şi cu petrundere. Să studiămu factele, sistemele, şi chiar utopiile. Principiile nu au patrie, ele sunt cosmopolite. Nimicu nu e inutil din cea ce poate lumină poporul; nimicu nu servă mai mult la prosperitatea şi moralizarea naţiunilor decăt ideile juste. Să vulgarizăm, dar adeverul; astfel nu numai vomu pute operă reforme compatibile cu starea instituţiunilor noastre şi vomu pute da problemelor sociale o soluţiune realizabilă. Din ochirea retrospectivă ce amu aruncatu cu repejune asupra unor facte ale istoriei, resultă că trei mari principii impartu lumea: autoritatea, individualismul şi fraternitatea. Principiul autorităţii este acela ce razemă viaţa naţiunelor pe credinţe acceptate cu orbire, pe inegalitate, pe respectul superstiţioşii alu tradiţiunii şi care întrebuinţează constringerea ca mijlocu de guvernare. Principiul individualismului este acela care, luăndu omul in afară de starea socială, ilu constitue singuru judecătoru a totu ce-lu incunjoară, ei dă unu simţimentu esaltatu alu drepturilor sale şi lu abandonă propriilor sale puteri. In fine principiul fraternităţii este acela care, privindu ca solidari pe toţi membrii asociaţiunii ominesci, tinde a organiză societăţile după modelul corpului eminescu şi internează puterea de a guvernă asupra persuasiunii şi a simţimentului voluntara alu inimilor. Din aceste trei principii, celu ănteiu produce opresiunea, celu al doilea conduce la anarchie, celu al treilea singuru, prin armonie, aduce progresul şi adevărata civilisaţiune. (Va urma.) Constantin Eraclide. 41