Convorbiri Literare, 1890-91 (Anul 24, nr. 1-12)

1890-11-01 / nr. 8

MIHAIL EMINESCU635 Ah de-aş fi fost o floare purtând un dulce nume Aş fi trecut prin viață și n’aş fi suferit. (­ Pe lângă cuventul impopriu cântând și pe lângă pleo­nasmele „aici, in astă lume“ — defecte caracteristice, cum văzurem, ale poesiei de mai înainte, apoi intilnim cuventul floare, aruncat in toate părţile şi fără nici o socoteală. Eminescu se abate din drumul acesta. El aruncă mai intăi un fond general de colori, facându-l să bată in inchis, spre deosebire de fondul banal luminos al celorlalţi poeţi dinainte. La dinsul, luna nu mai zimbeşte ca la alţii, —ceea ce de altminteri e monstruos. El o vede trecând printre nouri „ca o regină a nopţii moartă.“ Gândirile sale „se sfarmă in suflet trist sau cad cum cade ceara in picuri la picioa­rele lui Crist.“ in loc de murmurul mării, al tuturora, la el întâlneşti „aiurarea mării“, ochii mari, ai lui, „lucesc adănc ca două patimi fără saţ şi pline de intunerec“, viaţa unei copile perdute, e „făclie de veghe pe umezi morminte, ori sunet de clopot vi­oarele sfinte...“ etc. Iată variaţia umbrită ce proectează Eminescu pe fon­dul operei sale. Ea e deosebită de tonul inchis de pe alo­­carea —dar prea moale —a lui Bolintineanu, şi de cel prea crud al lui Petrino şi Nicoleanu — frunţi ce se arătară lu­minate de o stea palidă şi rătăcită —şi cari deşi au aceleaşi palete in­mâni nu pot ajunge la aceleaşi perspective. Pe fondul său inchis, Eminescu aplică in genere două combinaţii de colori: întâia, este întrebuinţarea cuvintelor şi locuţiunilor de coloare unită, mai toate neusitate mai inainte, —şi in urmă întrebuinţarea calificativelor şi traselor transparente. In primul cas, el face ca pictorul, ce-şi alcă­­tueşte o coloare nouă, ademenitoare din alte două sau mai multe. Astfel sunt cuvintele: umed, sur, lin, cărunt, vânăt etc., şi locuţiunile: „o dulce silă, mai nu vrei şi mai te laşi... dureros de dulce, voluptatea morţii... ucigătoare vi­­ i) Poesia XV, Elegii.

Next