Convorbiri Literare, 1891-92 (Anul 25, nr. 1-12)
1891-06-01 / nr. 3
262 Patima aceasta, aşa cum ni se arată, e singura care persistă, revenind necurmat, toată viaţa lui poetică. Ea e singurul altar întreţinut aprins. Din cele 64 de poesii, care ii alcătuesc colecţia, poate mai bine de 50 cântă amorul. E o neincetată reminiscenţă a celor căteva momente fericite,—urmată de o gingaşă ţinere de rău făcută fiinţei ce l-a părăsit, — şi presărate amendoue cănd de un fel de milă iubitoare pentru această „Pururea copilă“, cănd de un zimbet amar pornit din inălţimea judecăţii acestei lumi. Figura Ei i se arată nu mai toate împrejurările aspre ale vieţei. In fundul poesiei celei mai triste, de unde se vede orizontul gândirii sale întunecat, găsim ca in o fereastră deschisă capul blond al idealului său de femee. Din toate acestea reese netăgăduit că Eminescu a iubit cu o patimă adâncă, că in sufletul lui simţirea a ţinut un loc de căpetenie şi dacă o femee i-ar fi respuns cu dragostea pe care o dorea el ar fi fost poate pământeşte fericit. * * * Dar ce fel de fericit, un pesimist?.. • Iată o întrebare ce şi-o poate pune cineva la prima vedere a poesiilor erotice ale lui Eminescu. Un pesimist, se va zice, pentru care viaţa e absurdă şi rea nu poate să afle fericirea pe pament. Eminescu, care s’a dat, cu altă ocazie, verdictul de condamnare contra acestei vieţi, „mai mai preferind moartea“, e in contradicţie cu el însuşi cănd găseşte atât de dulce viaţa aceasta că „ar orbi privind in ochii femeei de lângă el.“ In adevăr, aşa puşi terminii, contradicţia pare bătătoare la ochi. Decăt, nu-i aşa. Şi iată de ce. Mai intăi firea noastră a tuturora, nu e ca un bloc de marmură albă sau neagră ; ea e dimpotrivă de o complicaţie care cere spre a fi înţeleasă, o analisă adincă. Această complicaţie, care la firele extraordinare e şi mai accentuată, pare câteodată contradictoare. Hamlet, spre pildă, a fost considerat de mulţi ca o MIHAIL EMINESCU