Convorbiri Literare, 1891-92 (Anul 25, nr. 1-12)

1891-06-01 / nr. 3

262 Patima aceasta, aşa cum ni se arată, e singura care persistă, revenind necurmat, toată viaţa lui poetică. Ea e singurul altar întreţinut aprins. Din cele 64 de poesii, care ii alcătuesc colecţia, poate mai bine de 50 cântă amorul. E o neincetată reminiscenţă a celor căteva momente feri­cite,—urmată de o gingaşă ţinere de rău făcută fiinţei ce l-a părăsit, — şi presărate amendoue cănd de un fel de milă iubitoare pentru această „Pururea copilă“, cănd de un zimbet amar pornit din inălţimea judecăţii acestei lumi. Figura Ei i se arată nu mai toate împrejurările aspre ale vieţei. In fundul poesiei celei mai triste, de unde se vede orizontul gândirii sale întunecat, găsim ca in o fereastră deschisă capul blond al idealului său de femee. Din toate acestea reese netăgăduit că Eminescu a iu­bit cu o patimă adâncă, că in sufletul lui simţirea a ţinut un loc de căpetenie şi dacă o femee i-ar fi respuns cu dra­gostea pe care o dorea el ar fi fost poate pământeşte fericit. * * * Dar ce fel de fericit, un pesimist?.. • Iată o întrebare ce şi-o poate pune cineva la prima vedere a poesiilor erotice ale lui Eminescu. Un pesimist, se va zice, pentru care viaţa e absurdă şi rea nu poate să afle fericirea pe pament. Eminescu, care s’a dat, cu altă ocazie, verdictul de condamnare contra acestei vieţi, „mai mai preferind moartea“, e in contradicţie cu el însuşi cănd găseşte atât de dulce viaţa aceasta că „ar orbi privind in ochii femeei de lângă el.“ In adevăr, aşa puşi terminii, contradicţia pare bătă­toare la ochi. Decăt, nu-i aşa. Şi iată de ce. Mai intăi firea noastră a tuturora, nu e ca un bloc de marmură albă sau neagră ; ea e dimpotrivă de o complicaţie care cere spre a fi înţe­leasă, o analisă adincă. Această complicaţie, care la firele extraordinare e şi mai accentuată, pare câteodată contradic­­toare. Hamlet, spre pildă, a fost considerat de mulţi ca o MIHAIL EMINESCU

Next