Convorbiri Literare, 1895 (Anul 29, nr. 1-12)
1895-06-01 / nr. 6
6x4CRONICA LITERARĂ potrivirea intre fapte şi teoria maestrului — e un fenomen, e un mister, dacă me pot exprima astfel, menit să remâe mister pentru multă vreme. Dar lucrul e şi mai ciudat cu nuvelele, de care ne ocupăm acuma. Pe cât se poate constata pînă acuma, aceste producţii nu încurcă teoria în acelaşi sens ca cei trei scriitori de sus: — într’adever, ele nu plac întregei naţiuni româneşti; ar trebui însă să placă păturilor socialei din care au fost luate subiectele; d. e. prima nuvelă: Fiecare la rîndul său să placă profesorilor universitari şi avocaţilor mai mari. Un lăsat de sec să placă la de-al de d-1 Chiriac, zarzavagiu la Sîînta Vinere, Madam Ilinca, etc. Insă nici aşa nu o scoatem la cale. Ale cui delicii intelectuale sînt deci aceste nuvele ? — Ale celor, pentru care au fost scrise, ale prietenilor — şi în acest chip mi-aş permite, ca să modific vederile maestrului, că opera de artă interesează pe cei pentru care e făcută, nu pe cei cu care se ocupă; d. e. Caragiale interesează pe toţi Românii, fiindcă pentru toţi Românii a scris el prietena Nădejde numai pe prieteni, fiindcă numai de gustul lor a ţinut seamă. Tot gindindu-me la aceste contraziceri şi la necesitatea de a modifica teoriile noastre, m’am întîlnit cu un tîner proletar intelectual din pătura superpusă şi m’am luat cu el, la vorbă asupra acestor puncte. El însă pretinde, că restrînsul succes obţinut de prietenii noştri s’ar putea explica prin oare-care lipsuri ale nuvelelor, care n’ar fi aşa de perfecte, pe cât am arătat eu in paginile de mai sus. «Deşi ar fi o insultă literară pentru d-na Nădejde, zicea tinerul, să i se compare nuvelele cu Popa cel de treabă al d-lui Speranţă, totuşi, aceste nuvele, pentru a putea fi considerate ca opere de artă realistă, şi nu ca superficiale fotografii cam proaste, sunt lipsite de multe de toate. Să luăm un exemplu: Un lăsat de sec; cearta celor două madame poate fi socotită, la nevoe, ca reală — voiu să zic: cuvintele pronunțate de fiecare în parte, nu şi corespondenţa perfectă a vorbelor uneia cu replica celeilalte. Dar ceea ce scade mult din valoarea nuvelei, e că avem în ea o fotografie — fie chiar proastă,— dar nu un tablou, şi de deosebirea între aceste două producţii