Convorbiri Literare, 1897 (Anul 31, nr. 1-12)
1897-05-01 / nr. 5
CRITICII NĂPASTEI461 Aceasta este după critica socialisto-științifică ultima metamorfosă a lui Carageale; rîsul lui a devenit vaet, iar hazliul scriitor de mai înainte s’a prefăcut pe dea’ntregul într’un posomorit proletar revoltat în contra infamiilor societății burgheze. Ca să nu rămînă umbră de îndoială asupra tăriii susţinerilor sale, în nepilduita rîvnă de a prisosi prin argumentări şi lămuriri, D-l Gherea cu aerul despreţuitor al victoriosului pune o hotărîtoare întrebare a celor care nu-l prea cred. Dacă Caragiale nu-i artist proletar intelectual, dacă el nu plînge fiind-că a suferit de foame, şi frig, fiind-că adormit pe băncile Cişmegiului fiind-că...., dacă presa amară a vieţii nu-i aceea care l-a făcut să întrupeze suferinţa în Năpaste, în Făclia de Paşte.... de ce n’a luat el pentru zugrăvirea fricei în locul lui Leiba Zibal, un arendaș bogat ? De ce ?... Fiindcă nu s’ar fi putut întrupa mai bine frica lașă, frica bolnavă a peirii decît în tipul unui «jidan,» fie el cîrciumarul Leiba Zebal, fie chiar un arendaș bogat, numai jidan să fie, precum nu s’ar fi putut întrupa mai bine patima bolnavă a interesului decît tot în tipul unui jidan—în Shylock al lui Shakespeare. De ce tocmai ţăranul Dragomir să figureze în Năpasta şi cu alt ţăran Ion, se întreabă mai departe D-l Gherea ? De ce să fie Năpasta atît de tristă, înfiorător de tristă, cînd ar fi putut fi veselă ?—De ce omul cînd e trist nu-i vesel şi cînd e vesel nu-i trist îl întrebăm noi pe D-l Gherea? Desigur D-l Gherea ar fi gata să ne lămurească, cum a lămurit tristeţa Năpastei ; dacă-i trist sau vesel omul, mediul social burghez îl face să fie astfel, ci sentimentul fie de tristeţă, ori de veselie nu-i manifestat, decît ca o revoltă în contra actualei stări sociale. Aceasta este explicarea ştiinţifică a rîsului şi a plînsului la omul modern. Să fie dar bine hotărît de aici înainte, că dacă rîde şi plînge omul modern, n’o face fiindcă rîsul şi plînsul a fost şi este în firea lui, diferite impresii externe şi toată complicaţia împrejurărilor nefiind decît motive provocătoare pentru producerea întregei game de sonuri a sufletului omenesc, ci rîde şi plînge fiindcă astfel îi cere mediul social, care determină chiar felul de manifestare a sentimentelor, deosebit de a celor dinaintea noastră ; omul devine astfel un fel de