Convorbiri Literare, 1930 (Anul 63, nr. 1-12)
1930-04-01 / nr. 4
502 RECENZII I. L. Caragiale: Opere, I — Nuvele şi schiţe. Ediţie îngrijită de d-l Paul Zarifopol. Editura, ,Cultura Naţională“ a avut fericita idee să tipărească operele complete ale celor mai reprezentativi scriitori români din generaţia trecută, adică ale lui Mihail Eminescu, Ioan Creangă şi I. L. Caragiale. Poeziile lui Eminescu vor apărea într-o ediţie critică, cu o prefaţă şi note de d-nii G. Ibrăileanu şi C. Botez. Operile complete ale lui Creangă vor fi ordonate şi îngrijite de d-1 G. T. Kirileanu, iar ale lui Caragiale de d-1 Paul Zarifopol. Este lăudabil că în realizarea acestui scop, editura a recurs la oamenii cei mai indicaţi. Până acum insă n’a apărut decât volumul I din operile lui I. L. Caragiale, în care d-l Paul Zarifopol a clasat în chip desăvârşit o parte din nuvelele şi schiţele genialului scriitor. Recitind pe Caragiale, căci apariţia volumului este un prilej pentru mulţi să-şi aducă aminte de literatura recretoare a acestui subtil zeflemist, eşti surprins de faptul că in fiecare erou recunoşti pe unul din oamenii pe care îi întâlneşti astăzi. Ai crede că maestrul Caragiale trăeşte în perioada aceasta de după războiul pe care noi o socotim ca o transformatoare radicală a temperamentelor şi obiceiurilor. Ceia ce nu mai corespunde vieţii actuale este forma exterioară a personagiilor. Este evident că d-l Nae Caţavencu ar fi astăzi cu mustăţile rase, îmbrăcat cu haină scurtă şi umeri înalţi ca statuele egiptene, şi cu pantaloni charlestoni, iar biata coană Joiţica, tunsă à la garçonne, ar fi când într’o rochie scurtă până deasupra genuchilor, când într’una de seară, fără spate, cu coade pe toate părţile, ca penele desfăcute ale unui struţ. Asemănarea perfectă între caracterele personagiilor lui Caragiale şi acele pe cari le întâlnim în carne şi oase nu însemnează că între lumea descrisă de el şi cea actuală nu este nici o deosebire. Meritul lui este însă mare căci a ştiut să scoată din firea fiecăruia, elementele nemuritoare, lăsând de o parte, fără să se observe totuşi, toate celelalte elemente care i-ar fi legat lui de timpul când i-a cunoscut. Iată de ce nu este nimic perimat din scrierile atât de variate ale lui Caragiale. O ediţie a operilor complete ale lui Caragiale, în care materialul să fie bine clasat, era fără îndoială un mare câştig pentru literatura noastră. Ediţia de faţă însă are meritul nepreţuit de mare de a fi precedată de o introducere critică a d-lui Paul Zarifopol, cel mai fin şi mai capabil critic literar al nostru, d-l Zarifopol l-a cunoscut personal pe Caragiale şi l-a întâlnit în dese rânduri atât în Bucureşti cât şi la Viena. Se legase între maestrul Caragiale şi tânărul Zarifopol o prietenie bazată pe aprecieri reciproce. Este totuşi surprinzător să vezi cum d-l Paul Zarifopol, in introducerea critică pe care o face primului volum tipărit, este aşa de obiectiv încât trece peste aceste consideraţiuni şi scoate la suprafaţă tot ce micşorează valoarea artistică a lui Caragiale. Câteva exemple din cele mai alese nuvele ale lui Caragiale ca „O făclie de Paşti“ şi „Păcat“, pe care d-l Zarifopol le analizează cu multă înţelegere, ne fac o convingere deplină de ceia ce este artă desăvârşită şi defect în artă. După ce gradează minunat momentele de spaimă ale lui Leiba Zibal, caracterizându-le cu următoarea frază de neînlocuit: „In conducerea acestor mişcări interioare virtuozitatea artistului este, cred, la limita de sus a posibilităţilor; exacta înlănţuire a termenilor progresiunii e condusă cu o vigoare şi minuţiozitate fără clipă de slăbire“, d-l Paul Zarifopol ne arată că autorul este stăpânit de un teatralism vechi şi cu prisosuri declamatorii, precum şi de intervenţii explicative, care supără mult astăzi. Acest defect, spune d-l Zarifopol, este exagerat în „Păcat“ şi dovada acestei exagerări ne-o face cu exemple, care nu s-ar