Convorbiri Literare, 1934 (Anul 67, nr. 2-12)
1934-11-01 / nr. 11-12
8% I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI Ceea ce mă atrăgea pe mine către el e uşor de înţeles. Era conştiinţa enormului câştig intelectual şi moral pe care-l realizam din comerţul meu cu dânsul. Tot ce aflam din gura lui, tot ce citeam după îndemnul lui îmi îmbogăţea mintea ; tot ce constatam în activitatea lui îmi înnobila sufletul. Era farmecul modului lui de a povesti şi claritatea vorbirei lui. Când vorbea el, nu ţi-ai fi putut deslipi ochii de la el, nici dacă s’ar fi aprins ceva în odaia de alături, atâta putere de robire avea în graiul lui şi mai ales în scânteierea privirii lui. De câte ori nu vi s’a întâmplat să constataţi la oameni foarte inteligenţi, cum, începând a povesti ceva, se lasă târâţi de volubilitatea lor şi cum, încântaţi de interesul pe care văd că l-a stârnit o digresiune a lor, uită complet cu ce au început. Aceasta nu se întâmpla niciodată lui Maiorescu. Când în cursul unei povestiri se angaja într’o digresiune, ţi se părea că vezi aevea arcul de deschidere al unei parenteze, şi, după un minut sau două, tot aevea par’că vedeai arcul ei de închidere, după care îşi continua povestirea începută. Era legitima măgulire de a fi în legătură cu marele şi neîntrecutul profesor, la ale căruia cursuri se îngrămădeau auditorii până la asfixiere, — cu marele critic, întemeietor de şcoală, prieten al lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Odobescu şi al atâtor alţi oameni, cu cari se mândreşte neamul nostru. Era darul atât de preţios, dar şi atât de rar chiar la oameni foarte inteligenţi, de a putea asculta cu răbdare pe altul, puterea de a se stăpâni de la întreruperile la care l-ar fi îmboldit afirmaţiile oricât de greşite ale convorbitorului. Niciodată n’am pomenit pe Maiorescu întrerupând pe cel care-i vorbea, spre a-şi plasa reflecţiile lui. Fără a te părăsi o clipă din ochi, te asculta cu o încordare, pe care o făcea şi mai evidentă o uşoară încruntare din când în când a sprincenelor, care era semnul exterior al notării pe dinăuntru a obiecţiilor ce avea să-ţi facă după ce terminai. Dar ceea ce mai presus de toate mă atrăgea spre dânsul era sincera şi desinteresata lui solicitudine faţă cu cei în care i se părea că a descoperit un talent, şi interesul, interesul de grădinar pasionat, pe care-l punea pentru întreţinerea, cultivarea şi perfecţionarea acelui talent. Cum l-au văzut toţi cei care l-au cunoscut de aproape, aşa l-am văzut şi eu, citind şi recitind de zece ori, de douăzeci de ori.