Convorbiri Literare, 1937 (Anul 70, nr. 1-12)

1937-11-01 / nr. 11-12

730 ION DIACONU Aici a primit botezul vieţii acesteia aspre Creangă, răspopitul din 1872, fiinţa care — oarecum contradictoriu — adăpostea în ea instinctele pantagruelice lângă distincţia rară de caracter şi ati­tudinea stoică a resemnării insului înfrânt de destin. Căci omul acesta împreună cu Eminescu a avut cea mai pa­tetică vieaţă de scriitor român. De altfel un destin întunecos a pândit toată literatura noastră a veacului trecut : Bălcescu, Mu­­reşanu, Bolintineanu, Odobescu, Eminescu, Creangă au tragedie paralelă, trăesc agonic şi se sfârşesc în descompunere. Este un consens de destinuri în toate epocile culminative ale umanităţii.­­ Creangă însă a întâmpinat câteva obstacole în plus faţă de Eminescu. Lângă adversitatea mitropolitului Calinic Miclescu care îl răspopeşte în 15 iunie 1872, în aceeaşi vreme (14 iulie 1872) când ministrul cultelor şi instrucţiei publice, generalul Tell, îl revoacă din funcţia de institutor, se adaugă şi lipsa de perspectivă a contimporanilor săi: la Junimea Creangă a fost mereu sub semnul îndoelii. Gh. Panu îi contesta meritul de povestitor, so­­cotindu-l un înregistrator numai al materialului popular, fără nici un merit personal de stilizare organică , iar Caragiale, acel «june... cinic», cum îi zicea «Dicţionarul Junimii», refuză să înţeleagă pe marele popularist al scrisului românesc. E o expli­caţie în asta: apariţia lui Caragiale este dincolo de fenomenul demo­grafic rural al nostru. El ar fi scris așa cum a făcut-o—cu critica-i disolvantă, răscrucită, mereu în plină șarjă — în orice literatură s’ar fi întâmplat să cadă. Ca și « floarea reginii » care poate vegeta înflorind în alb ca­tifelat numai pe culmile azurului montan, unii scriitori se rup din temeiurile destinului unui colţ de pământ şi scrisul lor e istoria acelui pământ însuşi. Ei nu pot scrie decât întru misiunea acelui pământ. Alţii însă nu au sensuri organice cu ţărâna, unde s’au născut fără explicaţie, prin hasard ; şi scrisul lor e o dobândă a unui capital neprevăzut. Dobândă mică şi fără folos obştesc. Sunt congener cosmopoliţi, cetăţenii «universului» întreg. Creangă a plecat din stihiile timpului românesc ; Caragiale e o aluviune, o aderenţă meşteşugită. Creangă este întâiul miracol rural în scrisul nostru, şi cel din urmă poate , e analfabetul nostru genial — cel dintâi — care văzând hârtie în faţă şi fiindu-i tocul la îndemână, a început să scrie precum: « a fost odată ca niciodată ».

Next