Convorbiri Literare, 1944 (Anul 77, nr. 1-3)

1944-02-01 / nr. 2

Alexandru Ionescu tocmit-o, fără erudiţie, mulţumindu-se „cu rezonanţele pe cari le pot naşte în lector ideile ce au trecut prin filtrul unui suflet el însuş dornic a se orienta şi lămuri". Şi, potrivit acestei propunei iniţiale, autorul a şi dovedit, — prin alegerea subiectelor —­ o oarecare solidaritate cu interesul cetitorului. Probleme cum sunt următoarele: cultura şi pseudo-cultura, personalitatea omenească, tempe­ramentele optimiste în lupta naţionalistă, naţionalismul creator de spiritualitate, perspectivele culturii româneşti, talentul,, concepţia despre artă a lui Caragiale­, Blaise Pascal, confesiunile fericitului Augustin, concepţia despre lumea romană a lu­i Sienkiewicz, etc., în bună parte probleme de cadru general, ne intere­sează, desigur, atât în ele însele, ca orientare esenţială, cât şi prin sugestiile proaspete pe care ni le poate furniza un spirit cu impresionabi­litatea lui specifică. Şi totuşi va trebui să subliniem că această latură, de nuanţă personală, de preludiu şi rezonanţe circumstanţiale, nu au reuşit să continue a ne urmări prea mult, dincolo de intervalul lecturii, nu a putut să desfacă lacătele su­gestiilor care răscolesc şi involburează reflecţia. In expunerea autorului, ceea ce ne-a rămas este tot linia comună de întâlnire a erudiţiilor noastre — dacă le putem numi astfel. —• nemărturisite, ajunse la o definitivare obştească Deosebirea spre exemplu, dintre cultură şi pseudo-cultură, ca şi fundamentul etnic al veritabilei culturi, nu sunt lucruri inedite şi totuş meritul autorului trebue relevat tocmai prin aceea că se găseşte pe această dreaptă axă a pro­blemei, la care publicistica, literatura şi ştiinţa românească şi-au dat cu deo­sebită cinste partea lor de contribuţie, prin Eminescu, Maiorescu, A. C. Cuza, Iorga şi alţii. Afirmaţii în genul următoarelor: „Cosmopoliţii ori înstrăinaţii sunt­, sau flori de seră plăpânde, şi uşor alterate, sau inutili amatori sau diletanţi pe planul preocupărilor ţirave ale vieţii, cum este preocuparea artistică sau literară" (pag. 8), sau: ,,In rezumat, deci, pseudo-cultura este ceea ce fuge de sinceritate, de in­stinct rasial, de dificultăţile muncei cinstite pentru a prinde intr'un cadru de viată orizonturile îndepărtate ale ascensiunilor intelectuale vrednice de omul ales" (pag. 9), urmează un sens just, fără tăgadă. Suntem alături de autor şi autorul alături de cugetul nostru, în opinia că arta şi literatura sunt manifestări ale virtualităţilor, legate de fondul adânc al Neamului, că adevărata poezie naţio­nală se găseşte pe o legătură tainică a inspiraţiei poetului cu „filonul de aur'' al credinţelor, al folklorului, al metafizicei populare şi naive, al comorilor adânci ale etnicului. Sunt adevăruri pe care literatura şi arta noastră le do­vedesc cu prisosinţă, ca şi cele ale altor popoare, iar intenţia expresă a lui Tăuşan, de a-l smulge pe Maiorescu acuzelor grave de cosmopolitism ale unor adversari mediocri, precum şi speculaţiilor deşănţate ale unor esteţi aşa numiţi „purişti", delimitând aria de atingere a criticului nostru cu arta pură şi aşe­­zându-l, mai departe, în fruntea promovării valorilor noastre naţionale, ca Emi­nescu, Creangă, Caragiale, Goga, Delavrancea, Vlahuţă, este o intenţie la fel de lăudabilă şi de împărtăşită de sensul bunului simţ al adevăratei tresăltări româneşti. Iată, deschise aci, un întreg şir de probleme, cari constitue mai puţin împărtăşirea unor rezonanţe trecătoare, urme lăsate în spiritul său de lecturi, dar mai cu seamă o întreagă gamă de preocupări obşteşti ale spiritului cul­turii noastre, in legătură cu apărarea vieţii şi esenţei sale. Alături şi pe aceiaş linie, va mai trebui să relevăm interesul autorului pentru concepţiile lui Caragiale despre artă. Concepţia în sine a lui Caragiale, care cântăria opera de artă într'un chip naturist oarecum, fie prin asemănarea cu viaţa, fie cu viaţa pe care o cuprinde, e plină de interes şi cităm, pentru pregnanţa sa, unull dintre pasagiile sale reproduse în volumul de faţă. „Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; insecta de abia se vede şi piramida e piramidală; insecta născută azi dimineaţă va muri de­seară, iar piramida e o veche cunoştinţă a soarelui, şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia ei până cel mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite ,măcar o rază de căldură şi de lumină. Dar, piramida stă şi va sta ! iar insecta va murii. Insă trăeşte. Aşa e şi cu opera de artă. Ea trebue să trăiască, să vieze şi ca toate ființele va avea şi ea o durată în timp. Nu am putea, cu toate acestea, să ducem prea departe comparaţia aceasta, fiindcă ne-am lovi de o deosebire mare care există între Hinta propriu zisă şi fiinţa operei de artă" (pag. 105).

Next