Cotidianul, mai 1994 (Anul 4, nr. 102-125)

1994-05-16 / nr. 112

Cotidianul ^SUPLIMENT CULTURAL I.L. Caragiale în mijlocul românilor de la Budapesta în anul 1909, plecând din Berlin spre București, unde fusese chemat de Al. Vlahuță și ceilalți prieteni comuni. Caragiale găsește totuși răgazul necesar vizitării românilor care desfășurau la Budapesta o vie activitate politică și cultural-artistică atât în jurul ziarului “Lupta”, cât și al societății literare “Petru Maior”. O scrisoare găsită de curând reflectă evenimentul amintit și considerăm că acele vechi întâmplări merită să fie relevate, ele aruncând o lumină definitorie asupra caracterului marelui nostru scriitor aflat pe atunci într-o înstrăinare impusă. I.L. Caragiale a vizitat Budapesta în zilele de 27 și 28 noiembrie 1909. Nu știm care a fost programul său în prima zi de la sosire, dar bănuim că a realizat contacte și schimburi de idei cu fruntașii vieții social-politice care aveau ca scop imediat recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania și păstrarea ființei naționale, iar ca scop final unirea cu țara. Din scrisoarea pusă în discuție, rezultă că în cea de a doua zi a vizitei sale, maestrul a participat la o masă festivă dată în onoarea sa de redacția ziarului “Lupta”, iar seara la o manifestație culturală desfășurată sub egida societății literare “Petru Maior”. Scrisoarea este expediată “D-lui Const. Mille, directorul «Adevărului», Bukarest, România”. Textul, colectiv, menționează că: “Lupta, dând un banchet la primul ei redactor, în care e de față părintele Lucaciu, Caragiale etc. vă trimitem salutările noastre cele mai calde”. Urmează semnăturile­­ probabil numai ale unora dintre participanți, anume acelora care avuseseră vreun contact (fie și epistolar) cu directorul “Adevărului”: 1) Leonard Paukerov, redactor la “Lupta”, autorul scrisorii, 2) Ion Luca Caragiale, 3) Preot dr. Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș, fost memorandist, 4) Lucian Bolcaș, redactor șef la “Lupta”, organizatorul recepției, 5) Elena Bolcaș, soția redactorului șef, activistă pe tărâmul social-cultural, 6) Sabin Evuțianu, președinte al societății “Petru Maior”, 7) Sabin D. Opreanu, secretar al aceleiași societăți, 8) Iosif Popescu și 9) D. Birăuțiu, literați, colaboratori ai ziarului “Lupta”, 10) indescifrabil (Mohor?). A doua zi, în numărul 186 cu data de vineri 29 octombrie 1909, ziarul “Lupta” publică sub semnătura “l.p.” (Leonard Paukerov, n.n.) un articol cu titlul “Maestrul Caragiale în Budapesta”, din care cităm o referire la manifestația culturală: “încă înainte de ora anunțată, se aflau adunați în sală un număr imens de studenți români, care așteptau cu febrilitate apariția maestrului. La un moment dat, se aude prin sală: “Vine”. Și într-adevăr, d. Caragiale intră în sală la braț cu părintele dr. Lucaciu. Tinerimea universitară aclamă cu entuziasm pe conducători. Aplauzele durează câteva minute. Caragiale, emoționat, nu are cuvinte de mulțumire și recunoștință pentru calda primire, nu o poate exprima decât printr-o adâncă înclinare... Timp de o oră și jumătate maestrul Caragiale, în mijlocul unei atențiuni religioase a peste 200 de ascultători, a citit câteva dintre creațiunile sale nuvelistice...” Răsfoind în continuare colecția ziarului “Lupta"*’, găsim publicată - exact după o lună de la data vizitei - nuvela “Calul Dracului” (nr. 204/28.11. 1909, pp. 2-7). Lucrarea, precizează ziarul, a fost adusă de Caragiale ca un dar al său pentru studenții români aflați la Budapesta. Pentru că maestrul cunoștea foarte bine ce înseamnă pentru înstrăinați un gând și un cuvânt venind din patrie, el care a avut parte din plin de nemăsuratul dor de­­ ară. Silviu Dragomir Nota redacției: Am considerat oportun - cel puțin pentru parfumul de epocă - să reproducem integral, în fotocopie, articolul din 29 oct. 1909 apărut în "Lupta" de la Budapesta FQiȚfi­mmm ji­rr Mal«*trnl Caragiale la Budu­peata. Două zile, literatul de frunte și spiritul distins al României, Ioan Luca Caragiale, a fost oaspete nos­tru, și două zile am­­avut fericirea de a sta intr'un continu contact sufle­tesc cu dânsul. Ca dar, m­-a adus din Berlin, o povestire inedita, st­i­­lul atacului pe care o vom publi­ca la cel mai apropiat moment festiv. Cu acest prilej prim-redactorul nostru dl Lucian Bolcaș ne-a întru­nit la o masă, amicală la care a luat parte și părintele dr. V. Lucaciu, re­prezentanții tinereiei universitare române, d. Evuțianu, președintele societăței »Petru Maior* și dor­ul ,O­­prean, secretarul soc­ie­taței și Întrea­ga redacție și administrație a »Lup­tei In cursul mesei a domnit ma­re însuflețire: verva scânteietoare a­­ măiestrului nostru nu mai conteni» și-și dădea curs în fraze și alur­i pli­ne de spirit. A urmat apoi și cuve­nitele toasturi. Gazda, d. Bolcaș, ri­dică paharul în sin­țtatea celor doui bărbați de frunte în viața româneas­că, umil­­iați literii române și a ce­lui mai scânteietor spirit, altul lu­ceafărul politicei și droanței ro­mânești. D. Evuțianu a t<ra­tat în numele tinerimei, pentru d. Caragiale. Se scoală apoi d. Caragiale, și cu mult humor își face mai întâi o mică biografie și apoi cuprins de o sinceră emoțiune își exprimă satis­­facțiunea lui mare că i-a fost dat să cunoască mai de­ aproape în a­­ceste două zile, pe bătrânul luptă­tor, dr. Lucaciu, regretând că n’a avut fericirea aceasta mai de mult. Bea în sănătatea părintelui, iar mai târziu a ridicat paharul în onoarea femeiei române, reprezentată prin jd-na Bolcaș. D. dep. dr. Lucaciu a toastat de asemenea în sănătatea d-nei Bolcaș. Veselia a durat până la ora 5 p. m­. Seara la ora 7 a avut loc in sala de la­­ Laskor proiectata convenire. încă înainte de ora anunțată, se aflau adunați în sală un număr i­­mens de studenți români, cari aș­teptau cu febrilitate apariții maes­trului. La un moment dat se aude prin sală: "Vine . Și intr'adevăr d. Caragiale intră in sală la braț cu pă­rintele dr. Lucaciu. Tinerimea uni­versitară aclamă cu entuziasm pe conducători. Aplauzele durează câ­teva minute. Caragiale emoționat, nu are cuvinte de mulțumire, și re­­cunoștiința pentru calda primire nu o poate exprima decât printr'o a­­dâncâ înclinare. După câteva minute, se fac.* fi* cere și d. Evuțianu ia cuvântul și urează bun venit măiestrului. — .»Te-ai hotărit să vii să ne vezi. Ne am satisfăcut o dorință de mult simți­tă. Tinerimea ce o vezi aici, te cu­noaște de mult, cu drag ți-a citi, și sorbit scrierile. Și bucuria ne este mare că te putem vedea acum în mijlocul nostru. Citește-ne, măieș­ tre, să-ți ascultăm graiul, să-ți au­zim vorba înțeleaptă. Caragiale: Din vorbele ce le-a­m spus băiatul ăsta, un lucru e a­­devărat, că trei sferturi din laudele ce mi-a adresat cade asupra lui și numai un sfert se restrânge asupra mea. Tot nu trebue să ne peresem speranța că generația din care fac parte n’a muncit de­geabă. Să tră­iți mă­i băieți și să vă păstrați lim­ba strămoșească, căci fără iie cul­tura tradiției, fără de cultura lim­bei noastre, cu greu ne- au putea re­­en­­dica drepturile de națiune romănă pe pământul acesta. Și acum — silentium. și ascultați câteva din nuvelele, ce se adun a­­cum într'un nou volum. Eu am să vă cetesc aici două—trei, o ielai­e se veți citi voi singur. De, cumpă­rați și voi volumul. Vi Laș da gra­tis, dar vezi hârtia, e scumpă.... și-» greu. Timp de o oră și jumătate, măies­trul Caragiale, în mijlocul unei a­­stențiuni religioase a peste 300 de ascultători, a citit câteva din­­ n*a­­țiunile sale nuvelistice. Exploziile de râs ce le-au provo­­vocat humorul viu și sănătos din nuvelele citite, au răsunat in conti­nuă în sală. Și lucrările d­iîe au câș­tigat in valoare și impresie prin fap­tul că au fost citite, citite și... ju­cate de autor. Căci măiestrul Ca­­ragiale citește cu adevărată artă nu­velele sale, dispunând de o dicțiu­­ne splendidă, nuanțează atât prin «o­­ptimire cât și prin gest fie­ ce situ­­­­ații* sufletească ori externă a per­­sonagiului descris in cât pirca vezi a­ cvea pe baba din »Calul Dracului» ce scade ghemuită la fântână, u­­dând covrigul in năstrapa de­­ții, și mestecându-l apoi, sau pe loan neprocopsitul, care socotea de cel mai mare dușman al său din lume, pe sora sa, sora care își manifesta sus și tare simpatia sa pentru un măgar, special in arta cântului al... variațiuni, Carnaval de Veneția. In pauzele urmate, a cân­tat din gură, cu frumosul lui glas de tenor, studentul Crișan, delectându-ne cu­ câte­va doine, iar măiestrul Cara­giale a găsit prilejul să dea câteva explicații asupra chipului cum tre­bue de înțeles arta: »Arta nu con­sistă în ceea ce faci, ci cum o faci. Ceea ce e important e ca in toate impresiile haotice ale naturei, să știm să aplicăm asupra lor legile lo­gicei. Natura nu-i frumoasă, este su­blimă prin lașitatea sufletului nos­tru, căci ea ne strivește sub pute­­­­rea sa, și ne dătrim­apoi față de gran­doarea sa noi slabii și neputincio­șii. Când ai fost martor la o întâm­­plar; o, tecare, pe care vrei s’o des­crii apoi, important e ca să prinzi nu ceea ce sa petrecut acolo, ci simțiraintele ce te-ai încercat in­ mo­mentul acela. L’am prins ți-1 dau și ție. Nu l'am prins și­­«u să ți-1 dat» tu stai­­,tunci mirat, și nu mă în­țelegi, căci îmi vezi neputința. Mult ar mai fi dorit cei prezenți» la această convenție să mai aibă la mijlocul lor Încă multe ceasuri pln iubitul măiestru, dar neînduratul 2 LITERE, ARTE, IDEI • 16 MAI 1994 Tutti VRutti Dincolo și dincoace de “cortină99 Emisiunea “Accente” de sâmbătă, 7 mai (realizator Sanda Vișan), ne-a prilejuit întâlnirea cu câteva personalități marcante ale diasporei culturale românești: Matei Călinescu (profesor de literatură comparată la Indiana University), Virgil Nemoianu (profesor de literatură engleză și comparată la Universitatea Catolică din Washington), Ion Vianu (eseist și medic psihiatru, locuind în Elveția), alături de Adrian Marino, un reprezentant nu mai puțin marcant al intelectualului ce s-a aflat într-un exil interior. Prilejul e, de fapt, un privilegiu, nu numai pentru că, de pildă, Matei Călinescu revine prima oară în țară după o absență de douăzeci de ani și “debutează”­­ dacă pot spune așa­­ la TVR (adevărul e că nici Adrian Marino nu e un răsfățat al emisiunilor culturale de pe micul ecran), ci mai ales pentru că, într-un spațiu al unor “afinități elective” previzibile, dialogul a fost incitant și interesant. De altfel, o idee despre altitudinea lui spirituală ne-au dat-o “Amintirile în dialog”, semnate de Matei Călinescu și Ion Vianu și publicate recent la Editura Litera. Tema discuției fiind exilul, cel de dincoace și de dincolo de “cortina de fier”, motivației comune (îngrădirea libertății individuale și a competenței profesionale, teroarea securității ceaușiste, corupția și suspiciunea generalizată) i s-au adăugat date de ordin personal, ce particularizează fiecare caz, făcând din el o experiență existențială. Ea s-a concretizat la Ion Vianu într-o disidență declarată (solidarizarea în 1977 cu Apelul lui Paul Goma, denunțarea abuzurilor în psihiatrie), la Virgil Nemoianu, "printr-o decizie luată “la rece”: “N-aveam stofă nici de martir, pe de o parte, nici de erou, pe de alta. Nu voiam să fiu nici călău, nici victimă și atunci pur și simplu am luat decizia de a-mi schimba locul de reședință”; la Matei Călinescu, prin șansa de a putea alege între lumea liberă și România de după tezele din 1971: “Opțiunea mea era aceea a unui profesionalism cât se poate de sincronizat, de lider intelectual, de cosmpolit și mi-am dat seama că acest lucru va deveni din ce în ce mai dificil”; cât despre Adrian Marino, privat de libertate 14 ani și de dreptul de a publica timp de douăzeci de ani, el a rămas în țară, dar nu a semnat nici un stat de plată ca angajat la o instituție a regimului comunist, iar numele lui nu figurează în nici un volum omagial. Dialogul nu a ocolit problemele îndelung controversate înainte și după decembrie ‘89: culpabilizarea celor care “au trădat” țara și n-au mâncat salam cu soia, culpabilizarea pentru lașitate și colaboraționism a celor rămași în țară etc., etc. A fost însă una din puținele dăți când nivelul clișeelor a fost depășit, când “registrului jos” i-a luat locul unul “înalt”, când despre condiția exilului s-a vorbit din perspectiva unei mentalități eliberate de prejudecăți, complexe, resentimente. Va trebui să regândim, conceptul de exil, dar îmi dau seama cât de greu îi va fi “majorității” să accepte ideea susținută de Virgil Nemoianu, anume aceea că la acest sfârșit de­ mileniu nu suntem nici mai mult, dar nici mai puțin decât “cetățeni ai planetei”: “Pur și simplu trăim într-o planetă care se contractează și faptul că locuim cu câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe unii de alții este un lucru de detaliu”. Mioara Apollary Institutul Francez din București împlinește 70 de ani Cu această ocazie, la sediul Institutului, Bd. Dacia, 77, dl. André Godin, profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, va susține, astăzi, la orele 19.00, o conferință cu tema: Istoria Institutului Francez din București, din 1924 până în 1950. (Pentru perioada de după 1950 nouă nu ne rămâne decât să așteptăm un conferențiar de la vreuna din variatele direcții ale Securității române, a compuis benzi magnetice, instantanee foto ș.a.m.d.) ceas anunță ora apropiată a pleca­­rei — și Caragiale și-a dat cuvân­tul ca mâine seară va fi la București și un alt maiestru Boietul Vlahuță îl așteaptă acolo, — și cum Cara­giale nici­odată nu și-a culcat cu­vântul dat, nu poate te facă nici a­­cum, ori­cât i­e bine și fericit s­a simțit în mijlocul tinerimei române. Dar a promis, că în curând va mai reveni, și la sediul societăți» »Petru Maior va ține câte o prelegere li­terară. Studențimea mulțumește maes­trului, și un strigăt îndelung de »trăiască* și »la revedere* răsună în Întreaga sală. La ora u seara d. Ca­ragiale însoțit de părintele dr. Lu­caciu și un colț­ de redacție a ple­cat spre gară, iar tinerimea univer­sitară s'a risipit cu impresia unei veri petrecute in mod ales. REDACȚIA: Dan C. Mihăilescu (editor) Tania Radu, Elena Drăgușin, Victor Scoradeț, Constantin I.Ciubotariu (prezentare artistică) Luminița Pârjolea (tehnoredactare) Andrei Covaciu (corectură) Dan Nicolescu (procesare imagine) Relații la telefon 637.77.95, miercuri, între orele 11-14. Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL atelierelor. Ceea ce i-a asigurat, fără îndoială, un sejur odihnitor într-o țară pe care venise să o alfabetizeze artistic. Dar atelierul cel mai temerar și mai fascinant a fost, și de această dată, acela al Noii Universități din Sofia. La ora actuală, sofioții aplică, cu maximă consecvență, cel mai nou și mai îndrăzneț limbaj teatral cu putință. Dacă anul trecut propunerea lor putea alimenta temerea că s-ar îndrepta spre un limbaj pe cât de spectaculos, pe atât de închis, workshopul din acest an a demonstrat contrariul. E limpede, acum, că acest stil de joc tinde să anuleze schisma dintre inteligență și sensibilitate, dintre spirit și trup. Există în propunerea bulgarilor o strategie de stimulare a inteligenței trupului, ca entitate unitară și autonomă, capabilă să abordeze orice zonă a exprimării teatrale. In sfârșit, printre noii veniți la Târgu Mureș s-au numărat, la această a doua întâlnire, The Schiller’s Academy of Film, TV and Theatre din Lodz (Polonia), Academia Dramatică din Zagreb, italianul Paolo Grippa și scoțianul Scott Johnston, una dintre cele mai populare figuri ale secțiunii. Producțiile studențești Secțiunea producțiilor studențești a debutat cu un spectacol de excepție al secției maghiare a Academiei de Artă Teatrală din Târgu Mureș, e vorba de Tom Paine de Paul Foster, montat de Victor Ioan Frunză în decembrie 1993, spectacol comentat în LAT I la vremea respectivă. La aceeași cotă valorică s-a situat și spectacolul următor: Equus de Peter Schaffer, pus în scenă de Alexandru Darie la Schauspiele Freiburg (Germania). E un spectacol de mare densitate, riguros și rotund, un spectacol căruia cu greu i s-ar putea găsi vreo slăbiciune din punctul de vedere al gândirii regizorale. După cele două ratări ale lui Darie cu texte din dramaturgia contemporană (Legăturile primejdioase de Christopher Hampton la Comedie și Mephisto de Klaus Mann/Horia Gârbea la Bulandra), montarea de la Freiburg a constituit o surpriză plăcută. Cu această ocazie, Alexandru Darie se afirmă și ca un foarte bun regizor de teatru contemporan, îl așteptăm să confirme și pe scenele noastre. Dar acest Equus mai are și meritul, deloc minor, de a pune în valoare câteva talente actoricești remarcabile. Dacă jocul impecabil al singurului actor profesionist din spectacol (Thomas Düttling) s-a înscris mai degrabă în zona firescului, interpretările studenților Marc Ossan și Petra Martensacker s-au numărat printre cele mai bune din festival, cel puțin la această secțiune. Plăcută a fost și reîntâlnirea cu studenții budapestani ce ne încântaseră, cu un an în urmă, cu un spectacol Carmina Burana de mare acuratețe, punând foarte bine în valoare calitățile muzical-coregrafice ale tinerilor actori. De altfel, acestea au fost solicitate și la actuala ediție, mai ales cu ocazia demonstrației care ne-a propus o serie de songuri din Brecht. De mult succes s-a bucurat și spectacolul Paprikania, o foarte spirituală satiră muzicală având ca obiect o întreagă suită de “-isme” de pregnantă actualitate. Dar cea mai importantă dintre producțiile școlilor și academiilor de teatru a fost, și de data aceasta, cea prezentată de Noua Universitate Bulgară din Sofia, în viziunea sofioților. Nunta lui Cehov devine o succesiune de mișcări ritualice, urmând trasee precis determinate, executate cu un amestec de precizie mecanică și pasiune paroxistică. Textul - redus la un­­ minim necesar - se transformă în simplă emisie vocală ce capătă o consistență aproape materială, consubstanțială trupurilor ce o emană. Ai senzația unui­­ uriaș mecanism trezit la conștiință, la o viață proprie pe care o trăiește cu ardoare dar și cu disperarea de a nu putea eluda traiectoriile prestabilite. In fața acestui spectacol, vocabularul critic clachează. E aproape imposibil să mai vorbești, aici, de actori ori chiar de interpreți, întrucât senzația de roluri, de interpretări, dispare aproape cu­ desăvârșire. Comunicarea e, și ea, astfel, mult mai directă, viscerală chiar. Este, fără îndoială, cea mai curajoasă și mai coerentă tentativă de înnoire a limbajului teatral. Așa cum era de așteptat, o pondere mare au avut-o - în economia festivalului - producțiile Academiei de Teatru și Film București și ale Academiei de Artă Teatrală Târgu Mureș. Extrem de inegale, acestea au reprezentat, în fond, o imagine pe cât de relevantă, pe atât de neliniștitoare a teatrului nostru de mâine. Și asta în ciuda faptului că, spre deosebire de ediția precedentă, unele din producțiile școlilor noastre au fost puse în scenă de regizori mari: câți viitori actori din lume nu și-ar dori să poată lucra cu Victor Ioan Frunză sau Tompa Gabor!? Implicarea unor directori de scenă de asemenea calibru în spectacolele academiilor noastre este, cu siguranță, un privilegiu pentru cei ce reușesc să-i atragă. Pe de altă parte, însă, montările ce rezultă din acest tip de colaborare sunt de natură să inducă în eroare, sugerând un nivel mult mai ridicat decât cel real din învățământul nostru teatral. După premiera cu­ Tom Paine (10 decembrie 1993), Frunză se arăta încântat de colaborarea cu studenții secției maghiare a academiei din Târgu Mureș. Dar satisfacția lui nu trebuie să ne amăgească. Ea trebuie înțeleasă în contextul specific al școlii locale. Un astfel de spectacol, afirma același regizor într-un interviu difuzat la scurt timp după premieră, la Radio Delta, nu ar fi fost posibil la secția română a aceleiași academii... în ceea ce-l privește pe Tompa Gabor, satisfacția lui față de aparentul plus de rigoare și disciplină ce ar domni la secția maghiară e mai degrabă limitată. De altfel, problemele subterane ce există și acolo s-au făcut auzite și cu ocazia unei conferințe de presă. E drept, spectacolul Tartuffe de la secția maghiară a fost foarte bine primit. Dar este în primul rând meritul regizorului Tompa Gabor... Oricum, cu toate rezervele exprimate fie de studenți, fie de regizor, față de felul în care se lucrează la secția maghiară, ambele producții prezentate în festival - Tom Paine și Tartuffe - au stârnit admirația; într-un fel sau altul, aparențele au fost salvate. Ceea ce nu s-a întâmplat și la secția română. Ca și anul trecut, spectacolul susținut de studenții secției române a reușit să-și gonească spectatorii­­ prezenți, inițial, în număr încurajator de mare - cu mult înainte­ de sfârșitul reprezentației. Și poate că principalul merit al acestui anti-spectacol e acela de a fi declanșat un semnal de alarmă pe care Ministerul învățământului nu-l mai poate ignora. Teoretic, varianta accidentului - chiar repetat la două ediții succesive - ar fi putut fi acceptată dacă apariția în public a studenților secției române nu ar fi demonstrat extrem de evident faptul că vina nu este a regiei, ci a celor puși să predea actoria. Relația cu rolul s-a dovedit a fi de un primitivism amintind de unele formații de amatori ce se produceau în defuncta Cântare a României. Și probabil că singurul lucru autentic în această producție a fost disconfortul vizibil al tinerilor care-și imaginează că pot învăța actoria la secția română a Academiei de Artă Teatrală Târgu Mureș. Inegale au fost și producțiile cu care a venit Academia de Teatru și Film București. Programat înaintea spectacolului Teatrului Evreiesc de Stat, Astă seară Lola Blau, Cabaret, a beneficiat de o sală arhiplină, din care însă destui spectatori au început să plece după prima jumătate de oră. Nu aceeași ar fi fost reacția dacă secvențele reușite ar fi fost prezentate în secțiunea Workshop/Demo, așa cum au procedat, de pildă, budapestanii cu suita de songuri din Brecht. Nici spectacolul Agamemnon (clasa Grigore Gonța) nu a avut o soartă fericită. Deși bine primit la premiera găzduită de sala Atelier a Teatrului Național București, producția pare a fi trecut printr-un proces de degradare pe care absența profesorului (totodată, regizorul spectacolului) cu siguranță că nu a făcut decât să-l agraveze. O foarte bună impresie a făcut în schimb clasa Grigore Gonța cu Vesela farsă a cocoșaților. E un spectacol alert, vizual, bine ritmat, de o plasticitate inventivă, care a făcut posibilă o bună comunicare cu sala. Deși prezentat în secțiunea workshop­­ ar fi putut foarte bine face schimb cu Cabaret - atelierul commedia dell’arte a reabilitat Academia de Teatru și Film București în contextul acestei întâlniri. Spectacolul gândit de Mihai Sandu Gruia e un pariu câștigat, el demonstrează că resursele genului sunt, practic, inepuizabile. Spectacolul are un haz desuet și, totodată, foarte contemporan. Strategiile extrem de variate de tratare a convenției­­ când asumată, “citată”, când abandonată brusc, comentată sau reluată ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat - produc un efect foarte viu și actual. Și încă un merit, deloc minor, sunt foarte bine puse în valoare calitățile - uneori, extrem de specifice - ale studenților. " Un spectacol de mare rafinament și poezie a fost Adunarea păsărilor (după Farrid Udin Attar) realizat de Cristian Pepino cu clasa de păpuși și marionete de la ATF. Plastica trupurilor și dinamica mânuirii păpușilor se îmbină fluent, creând o plasticitate elocventă și cuceritoare. Despre Szárnyak (Aripi) de Arthur Kopit (secția maghiară a Teatrului Național Târgu Mureș) am mai vorbit în LAT I. A fost singurul spectacol montat de un student prezentat la această a doua întâlnire. Dar, chiar și în absența “concurenței”, calitățile regizorale ale lui Theodor Cristian Popescu s-au impus atenției publicului și specialiștilor. Din păcate, cu tot numărul mare de producții ale școlilor de la noi - și cu toate că unele au fost, cum spuneam, montate de regizorii cei mai importanți - nu am putut constata existența unor mari talente actoricești. Singura excepție - ce-i drept, de anvergură - a constituit-o Szikszai Remusz de la secția maghiară a academiei din Târgu Mureș, interpretul unui Tartuffe care nu se uită ușor, în spectacolul regizat de Tompa Gabor. Dar poate că talentele ieșite din comun se păstrează pentru festivalul de la Costinești... Festivalul “mare” Un soi de răsplată, după truda zilei - mai cu seamă pentru studenții ce­ s-au produs în workshopuri sau spectacole - a constituit-o­“parada” nocturnă a evenimentelor teatrale recente. Mai mult decât un “gest patriotic” (“Să vadă și străinii ce teatru avem!”) sau decât o simplă ambiție personală, efortul s-a dovedit util din toate punctele de vedere: în primul rând, această secțiune a “rotunjit” concepția de ansamblu a festivalului, închizând, frumos, cercul creației; în al doilea rând, producții precum Cântăreața cheală a lui Tompa Gabor. Astă seară Lola Blau în regia lui Alexandru Dabija cu o Maia Morgenstern absolut răscolitoare, Richard III montat de Mihai Măniuțiu și Pescărușul Cătălinei Buzoianu au dat dimensiunea de eveniment cultural de excepție acestui festival pe care locuitorii urbei îl așteaptă, de la an la an, cu un interes tot mai mare. (Să mai notăm că a absentat, motivat, Phaedra lui Purcărete)­, în același timp, aceste montări au demonstrat, pe viu, care este miza drumului început odată cu primele exerciții de anul I. Ele au făcut din întâlnirea de la Târgu Mureș un festival total. Și poate că și această secțiune, existentă încă de la prima întâlnire, a trezit ambițiile teatrului din Târgu Mureș, determinându-l să atragă echipa Victor Ioan Frunză-Adriana Grand- Dorina Crișan Rusu, care a lucrat acolo două spectacole greu de uitat, Tom Paine și, mai ales, Satyricon... (continuare în pagina 8) Victor Scoradeț Bute-Dance, pentru prima oară în România "Nunta" de Cehov (Noua Universitate Bulgară, Sofia) în foaierul teatrului, primul din dreapta, Szikszai Remusz, de la secția maghiară a Academiei de Artă Teatrală Tg. Mureș, interpretul unui Tartuffe memorabil în regia lui Tompa Gabor 16 MAI 1994 • LITERE, ARTE, IDEI

Next