Cotidianul, aprilie 1996 (Anul 6, nr. 76-99)

1996-04-22 / nr. 92

Prima întrebare pe care o suscită lectura acestei cărți este: De ce “Nautilus”? De ce colecția nemiristă de proză science-fiction? Fără a intra în nici-azi­ rezolvata­ problemă referitoare la ce presupune o proză SF (cât la sută S, respectiv F, ce fel de S, între ce granițe F ș.a.m.d.), se pot formula, în perimetrul ei, câteva considerații sumare referitoare la Krucifix. De pildă, unde e S-ul? vor sări fundamentaliștii. Pentru că punctul de pornire propus de Brussolo (pesticidele mutagene) este de mult o cărare bătută nu doar în SF, ci și în genurile conexe (dintre care horrorul s-a inspirat gras din acest subiect) și, în definitiv, autorul nici nu se ostenește să spună m­­ai mult de două vorbe despre asta: nu tu un laborator, nu tu o conferință, nici măcar o moleculă nărăvașă. Brussolo scrie “experiențe” și “mutații” și cu asta crede că poate să scape? Fantasticul, în schimb, alunecă în delir și în morbid­­ vor fi de părere moderații poetici. In fine, expeditivii vor arunca romanul în coșul cu amețeli horror. Cert este că S.B. pornește de la uzatul motiv al ecologiei, dar îl abandonează cu dispreț, “în fașă”, pentru a se lansa în ce știe să mânuiască cel mai bine: tehnica bulgărelui de zăpadă, ideea care se ramifică precum un fractal, care-și întinde ramurile până în locurile cele mai nebănuite­­ și, poate, neverosimile. Dar, atenție, în acest angrenaj verosimilul contează la fel de puțin ca și pretextul. Ar fi ca și cum, în loc să ne bucurăm de splendoarea unei păduri înverzite, ne-am apuca să numărăm frunzele uscate. E adevărat că romanul se apropie sensibil de genul horror, dar nu tot ce e de groază e kitsch (vezi maestrul Stephen King). Brussolo speculează un imaginar extrem, deși se bazează pe o mulțime de elemente clasice, ca să nu spunem banale (cadavre vii, mlaștini monștrifere etc.), pe care le împrospătează însă cu o fină observație psihologică (spaima sub lupă, elogiul instinctelor), cu cinism, cu sublim, cu mizerabil, cu umor macabru - dar un macabru amuzant, într-un fel, închipuiți-vă ce individ sadic vi s-a insinuat în bibliotecă! Admirabilă e acribia cu care autorul își construiește mica și inconfundabila felie de terifiant. Brussolo nu are simțul eșecului - asta se remarcă dintru început. Nu demarează - după rețeta clasică a groazei - lin, suav, cu un microunivers pașnic în care, la un moment dat, se produce marea dereglare. Nu, el începe în forță, își plasează personajele într-un context deja lugubru (un război pentru care s-au inventat arme în urma cărora nu rămân răniți), ce i-ar tăia craca de sub picioare unui­ scriitor cu duh modest, în fata necesității de a tensiona progresiv firul ulterior al acțiunii. Insă Serge Brussolo înseamnă performanță. Războiul din Krucifix este în principal acea bezmetică ambulanță cu trei sanitari care varsează peste mocirla de sânge­­noroi-mare, ticsită de cutiuțe funerare pentru cenușa bucăților de soldați pescuite de ici-colo și prăjite bine în incineratorul portabil. Grotesc și fetid sunt eufemisme pentru asemenea scene (și pentru dialogurile ce le însoțesc), cărora însă, uneori, autorul le pilește colțurile într-un mod neplăcut, insistând să le comenteze ca și când n-ar fi destul de elocvente prin sine însele.­­De altfel, S.R. calcă strâmb­­­e adevărat, extrem de rar­­ și pe felia psihologică; de exemplu, în mijlocul atâtor grozăvii ce par să otrăvească și cel mai mic element de decor, personajul principal afirmă,­ la­ un moment dat, cu nonșalanță: “Am bătut in retragere, fără să-mi pese că voi fi singur în puterea întunericului”!) în centrul acestui tablou, laitmotivul sadic al regulamentului militar (nu trebuie lăsată nici o bucățică de soldat neincinerată) sugerează că umanul se abrutizează pe măsură ce, în jur, brutul se umanizează. Apropo de acribie, dacă alți autori scot ochii cititorului cu tot soiul de monștri din Loch Ness sau djini din Tibet, Brussolo umblă și la detalii, pe care le transpune într-o dinamică originală; nu-ți îngheață șira spinării, dar îți dă mâncăriei: “Scaunele se deplasau cu pași mici, copăceii alergau pe tavan... Peste o oră, scândurelele parchetului se vor dezlipi și vor începe să mișune ca un cuib de șerpi”. Horror cu diminutive! Un fir roșu în complotul lui S.B. este ambiguitatea, nu ambiguitatea­­defect din textele slabe, ci acea tehnică dificilă și complexă prin care se spune ceva, se sugerează altceva, dar, citind, stai în cumpănă dacă nu cumva e invers: în speță, seva mutantă a florei din insula Tamata e de vină pentru o serie de... să le spunem, eufemistic, ciudățenii. Numai că S.B. aruncă din zare vorba despre un blestem, despre un fel de magie malefică... și în definitiv, de ce fierul toporului alunecă de pe trunchiul arborelui pe piciorul lui Said? De vină e seva vâscoasă, desigur. Desigur? Totul țipă în această carte, dar ia încercați să fiți atenți la șoapte... Și se prea poate ca, dacă după experiența cu Păsările vă uitați circumspect la fiecare vrabie, după Krucifix să priviți cu totul altfel cel mai mic fir de vegetație din jur. Ona Frantz Serge Brussolo Serge Brussolo, Krucifix, Editura Nemira, 1996, traducere de Nicolae Constantinescu, 208 pag., 5500 lei REDACȚIA: Dan C. Mihăilescu (editor) Tania Radu, Mioara Caragea, Elena Popescu C. I. Ciubotariu (prezentare artistică) Luminița Pîrjolea (tehnoredactare) Relații la tel. 637.77.95. Fax: 637. 78.40 și 312.37.64 Cotidianul ^SUPLIMENT CULTURAL Cronica literară Bătălia proiectelor Nu s-ar zice că traversăm un anotimp istoric din cale-afară de senin, de vreme ce într-un timp relativ scurt au apărut două volume de eseuri a căror temă principală este moartea. Cărțile crude, de Mircea Mihăieș, Editura Amarcord, care se ocupă de jurnalele­­ sinucigașilor, și, recent, la Editura Dacia “Știința morții”, înfățișări ale morții in­ literatura română (196 pag., 2856 lei) de Irina Petraș. Cea dintâi căuta în marea literatură confesivă a secolului invariantele psihologice și stilistice ale obsesiei morții. Cartea Irinei Petraș se mulțumește cu un perimetru mai restrâns: câțiva clasici români (între care e strecurat, la sfârșit, și A. E. Baconsky) și felul în care se raportează literatura lor la motivul literar al morții. Irina Petraș lasă la vedere de la bun început o indecizie fundamentală, sedusă de tema ca atare, de traseele meditației în jurul ei și de bibliografia extrem de bogată și patetic­­ ’’milenaristă” publicată în ultimii ani în Occident despre moarte, ea se teme să rămână în planul eseului și se refugiază pe terenul, mult mai ferm, al istoriei literare, al interpretării de text.­ Disponibilitățile eseistice rămân deci numai enunțate în textul introductiv, cu un ton parcă prea ridicat, prea personal, câtă vreme el nu are nici un fel de urmare în corpul propriu-zis al volumului. “Aș fi vrut să scriu o carte despre moarte. Paginile ce­­ urmează sunt impregnate până la destrămare de această dorință”, sună prima frază din Știința morții. Cu gândul la o “antologie a morții - literatură, pictură, sculptură, muzică, puse împreună «în pagină», un soi de abecedar deschis din care să-și poată buchisi fiecare propria moarte”, Irina Petraș nu scrie însă decât un cuminte inventar de idei contemporane despre moarte, pe care le aplică apoi - uneori inspirat, alteori mecanic, câteodată foarte “de sus” - lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Camil Petrescu, Cioran, Bacovia etc. “Fișele” sale de lectură acoperă un număr mare de autori, cei mai mulți din spațiul francez: Edgar Morin, Philippe Aries, Jean Baudrillard, Pascal Bruckner, Marcel Moreau, Max Weber, Emmanuel Lévinas, Jankélevitch, Jean Delumeau, Georges Barbarin ș.a., cărora li se adaugă câteva firave citări de autori români care au abordat, teoretic sau filosofic, problema morții: Ion Biberi, Eugen Ionescu (o referință ca și neexploatată, deși s-ar fi impus masiv de la sine) D. Cantemir și Marin Preda Două par cărțile care au marcat lecturile din literatura română ale Irinei Petraș, Philippe Aries, L’Homme devant la Mort, și Pascal Bruckner, La melancolie démocratique. Cea dintâi îi furnizează o tipologie a atitudinilor față de moarte, pe care autoarea o aplică destul de consecvent în cele mai bune pagini ale cărții, cea de-a doua - o interpretare generală a relației omului contemporan cu moartea, asupra căreia merită să insistăm. Philippe Aries distinge cinci modele ale atitudinii în fața morții: moartea domesticită, detectabilă în acele “ceremonii ale apartenenței și solidarității” care însoțesc, în cele mai multe civilizații, moartea individului; moartea de sine, cea asumată la modul individual; “moartea mea”, cu alte cuvinte; “la mort longue et proche”, cu expresia Doamnei De La Fayette; “moartea ta”, a celuilalt, adică, în fine, moartea inversată, moartea pe dos, cea neacceptată deci, care este și emblema atitudinii moderne față de moarte. Considerațiile despre aceasta din urmă fac să se întâlnească teoriile lui Aries cu eseul lui Bruckner, o diatrivă amară împotriva derivei morale și filosofice a societăților contemporane. Pentru Bunckner, secolul XX este un “secol al resemnării”. Eseu politic și filosofic. La mélancolie démocratique vorbește despre “costurile încetării războiului rece”, între care “orizontul posomorât” desenat imediat ce Occidentul și-a pierdut “dușmanul” (imperiul de la Răsărit) în negarea căruia își găsise rostul de a fi. Acest tip special de “reacționarism”, căruia Irina Petraș nu pare să-i detecteze componenta ironică, fin disimulată, e selectat în Știința morții ca un reper de identificare. “Orice îm­bunătățire atrage după sine revenirea răului tocmai îm­blânzit sub o înfățișare mai sălbatică încă (...) Omului de astăzi i se pun la îndemână toate înlesinirile pentru a se construi pe sine - urmarea, lenea, neangajarea, superficialitatea, ignoranța, deruta, violența sunt în continuă creștere. Lumea văzută la televizor nu e mai familiară, mai apropiată, cum ar părea la o primă vedere. Ea e o simplă ficțiune și incită arareori exploratori moderni. Ecranul face ecran între individ și cosmos”. Neliniștile autoarei sunt exprimate în haloul de rezonanță al acestor lecturi teoretice cu care se deschide volumul și care indică, într-o oarecare măsură, și grilele întrebuințate în aplicațiile din spațiul literaturii române.. Ceea ce miră este, până la urmă, chiar sumarul, care se oprește la câțiva autori mari, dintre care unii sunt prea puțin susceptibili de o analiză din acest unghi. Un Goga citit prin... Pirandello, de pildă, nu promite mare lucru și nu oferă concret decât încercarea de a impune ideea “sentimentului matriotic” (un lirism născut din conservarea calității de fiu, din raportarea neîntreruptă la ipostaza de “fiu-gândit-de-o-mamă”). Autori, dimpotrivă, extrem de ofertanți din punctul de vedere al temei sunt lăsați de o parte (Eugen Ionescu, cum am spus) sau tratați extrem de superficial (Cioran). Cele mai bune texte sunt cele care discută pe clasicii de manual: Caragiale, Creangă, Macedonski, Eminescu, Sadoveanu (ultimii doi în mult mai mică măsură), Bacovia și Camil Petrescu. Eseul care-l compară pe Caragiale cu Creangă rămâne piesa de rezistență. Condensat, el alătură idei ingenioase, formulate fericit, amintind uneori cascada de sentențe memorabile a cărții lui Mircea Iorgulescu Marea trăncăneală (pe care n-o citează!). Dacă la Caragiale moartea e simplu tic verbal (“să mor, țațo”), Creangă pur și simplu nu vorbește despre moarte pentru că, asemeni celor care ilustrează paradigma “morții domesticite”, el “știe” că va muri. Comparația merge mai departe, sesizând funcția diferită a enumerării: la Caragiale, omul e copleșit de obiecte pe care le enumera abulic, în timp ce la Creangă enumerarea e voluptuoasă, marcând inserarea solidă a omului în rânduiala lumii. Bun material de analiză îi furnizează Irinei Petraș și nuvelistica lui Caragiale, în O făclie de Paști, descoperă incapacitatea personajelor de a-și scruta și stăpâni lăuntrul, față de Creangă, la care armonia întregului individual nu e tulburată major niciodată, încercarea de a distinge elementele postromantice la Eminescu aplicând grila lui Philippe Aries rămâne neconvingătoare, diluată de o lectură prea aproape de text și plină de truisme. In cazul lui Macedonski însă, aplicația reușește din plin: “Macedonski nu receptează moartea nici natural - reîntoarcere în circuitul cosmic, integrare în cicluri eterne - nici cultural. Nici un mit nu poate ameliora nedreptatea morții. Moartea e sălbăticită în pur spirit modern”. Formula definirii prin comparație e larg întrebuințată. Camil Petrescu, de pildă, face obiectul unei analize a raporturilor personajului cu moartea prin comparație cu personajul la Max Blecher, Anton Hurban, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu. Bacovia este apoi comparat cu... Marin Sorescu, pe urmele unei intuiții a lui Mircea Scarlat ș.a.m.d. In Știința morții găsim mai puțin decât ar fi fost de bănuit, dar, într-un anume sens, ceva mai mult decât pare să fi dorit autoarea. Două cărți încă nescrise își dispută aici proiectele: un eseu despre moarte, cu considerații strict personale și asumate ca atare, cu bibliografia aferentă,­­ și un volum de relecturi din literatura română, eventual pe traseul tematic decupat aici, dar cu indispensabile adânciri și cu cooptarea altor nume importante. Aptitudinile analitice ale Irinei Petraș, sensibilitatea cu care mânuiește suportul teoretic, îm­­brățișat de regulă prin identificare și nu de dragul experimentului metodologic în sine, erau (și sunt) premize suficiente pentru mai mult. Tania Radu 22 aprilie 1996 • LITERE, ARTE, IDEI3

Next