Cotidianul, februarie 2003 (Anul 13, nr. 24-47)

2003-02-03 / nr. 25

* * UTERE, ARTE, IPEI Supliment de cultură al ziarului Cotidianul Serie nouă, Nr. 5 (261) Anul VIII, 3 februarie 2003,8 pagini S­incer să fiu, n-am prea înțeles de ce atâta lume bună a ironizat sau minimalizat chestia cu „Anul Caragiale“. Chiar dacă știm prea bine că ne omoară pacostea festivismului găunos, a frazeologiei sterile, pompierismul, populismul, pe scurt improvizația în toate cele, parcă-i mai util să vedem ce avem decât să bovarizăm „cehovian“ ori să ricanăm acid cu gândul la ce-ar fi fost să fie. In fond, tot e bine că nu ni s-a decretat „Anul Năstase“ („Anul Iliescu“ îl trăim oricum de 13 ani!). Zău așa, am stat zilele trecute și am numărat steagurile. Mă rog, n-au ieșitără ele cu zecile „un cap“, ci vreo cinci, șase, dar ele măcar au fost slujite cu credință. Editorial, evenimentul s-a produs acum câteva săptămâni, când a apărut­­ în ceea ce jargonul breslei numește „Pleiada lui Simion“ (Le. seria „Opere fundamentale“ de la Univers Anul Caragiale poate să înceapă Enciclopedic) - Corespondent, volumul IV din Operele caragialiene. Iată visul lui Maș­a Bucur împlinit de Stancu Ilin, colegul și rivalul întru Caragi, de la Institutul „G. Călinescu“. (Am avut ocazia, în urmă cu la 15 ani, să văd acasă la Marin Bucur exemplarul său d­­­n Corespondența editată de Șerban Cioculescu: mai că nu la pagină iată o „albăstreală“, o schimbare de datare, o lecțiun corectată, o trimitere lămuritoare ș.a.m.d.) La 60 de ani de la volumul 7 din Operele caragialiene editate de Ciocu­­cu și Zarifopol, avem în sfârșit o ediție cât se poate (la ora­di­ață) de completă! Să nu uităm: corespondența berlineză a lui Cragiale este parte integrantă nu doar din psiho-biografia autorului, ci pur și simplu a operei sale literare. Iar dacă I. L. Cara­giale nu a avut parte de minunea ineditului corpus epistolar Eminescu - Veronica Micle, de mai an, asta nu micș­orează câtuși de puțin splendorile de hedonism, hism­­onism și cinism jovial pe care nababul stilistic din Caragiale se exhibă cu tandră boierie printre rândurile gulerate cu bere ale corespondenței exilului. Apropo de exilul berlinez, dacă editorial evenimentul a fost ediția cea nouă a Corespondenței, d.p.d.v. filmic Anul Caragiale ne-a oferit două revelații suculente. Una scurtă, dar întru totul promițătoare: filmul documentar „Franzela exilului“ (Caragiale la Berlin), realizat de Alexandru Solomon (comentat de Irina Coroiu acum două numere în LA&I), despre care am vorbit și o voi mai face. Cealaltă, „â la longue“, copleșitoare prin anvergura surprizelor și mustul șocant al asocierilor cu ziua de acum a României, seria de momente caragialiene realizate la TVR de Cornel Mihalache, tot anul trecut, sub genericul „Curat Caragiale, parol“, cu finanțare de la Ministerul Culturii. Sunt în total 11 ore de perle caragialiene, una mai provocatoare (fie-n bine, fie-n râu) decât alta, și pe care măcar TVR 2 ar face foarte, facaoarte bine să le reprogrameze (că tot e gratis) de-a lungul a 11 săptămâni, tocmind și un grup de universitari, specialiști și gazetari să le privească , analizeze, în vederea unei dezbateri. Una pe care, de-o pildă, LA&! ar publica-o cu feroce jubilațiune! Ba încă, mai mult, prin conlucrare, scenele lui Cornel Mihalache ar putea fi programate în tandem cu Proezia eminesciană de la Pro TV, ca fiind cele mai incitante documente filmice din istoria televiziunii despre Eminescu-Caragiale, „fața și reversul medaliei naționale“... nu-i așa? Dacă filmul și cartea și-au avut fiecare partea la nastratinescul festin, prilejuit de comemorarea UNESCO, partea leului pe teatru a revenit Teatrului Național „I. L. Caragiale“ din București, cu suita deschisă prin montajul realizat de Liviu Dorneanu cu Mofturi la Iunion, continuată cu D’ale carnavalului și O noapte furtunoasă în regia lui Gelu Colceag, respectiv Felix Alexa și care se va finaliza acum, în februarie, prin montarea Scrisorii pierdute in regia lui Grigore Gonța. Vom trăi și­ o vom vedea. In orice caz, cum am mai spus în acest colț de pagină, la Naționalul bucureștean s-a produs acum „devirusarea lui Caragiale“, simultan cu explozia unei noi generații de „emploi“-uri în domeniu. Nu am nici o umbră de îndoială că Dan Puric și Marius Florea Vizante, Șerban Ionescu și Corina Danilă, Marius Rizea, Vlad Ivanov și colegii lor se vor impune în conștiința tinerilor spectatori de astăzi precum au facut-o la vremea lor generația lui Giugaru, Birlic și Carmen Stănescu, a lui Caragiu, Ciulei, Rebengiuc și Marin Moraru. In sfârșit, conștient că mi-au rămas pe dinafară multe puncte de pe harta caragialiană a anului, nu pot să închei fără a menționa spectacolul lui Mihai Măniuțiu cu Conu Leonida de la Odeon, o strălucitoare și aiuritoare performanță scenică (mai ales din unghiul scenografiei lui Constantin Ciubotaru­), dar... fără nici o legătură cu datele și spiritul textului. De menționat foarte utila antologie critică I. L. Caragiale față cu reacțiunea criticii, publicată în trei volume de George Genoiu la Fundația „Rampa și ecranul“. (încă nu am ajuns să iau „la puricat“ pamfletul antioligarhic al aceluiași, Titircă, Inimă-Bună, Palavre și adulter la domeniile Manila). Ca și cărțile publicate în acest an de Dorina Grăsoiu și Constantin Trandafir. Ca și atractivul, harosul și miezosul Calendar Caragiale editat la Curtea Veche de Călin Mihăilescu, Rodica Zafiu și Liviu Papadima, pe care ar trebui să-l învățăm cu toții pe de rost. Ce mai­ închei cu vorba lui (probabil) Delavrancea la ceas de „alcopd­olism“: „Ești du’ce, ne’ea Iancule...“ Dan C. Mihăilescu

Next