Cotidianul, martie 2003 (Anul 13, nr. 48-73)
2003-03-17 / nr. 61
UTERE, ARTE, IDEI Supliment de cultură al ziarului Serie nouă, Nr. 11 (267) Anul VII, 17 martie 2003,8 pagini tremurcarea Eminescu Dunăzi, tot deambulând prin Salonul de carte și presă de la Muzeul Național de Istorie, printre surâsuri, dedicații, mâini, șoapte, bârfe și microfoane, m-am ciocnit de un cuplu tăcut, necunoscut, dar viguros, impozant. Tată și fiu. Sau, dacă mă gândesc mai bine, cred că bunic și nepot, de vreme ce tânărul era student, iar domnul cărunt bătea la 65 de ani Schimbăm delicatețuri și impresii de târg, după care, intrigat de figura inteligentă, dar arhitlezabuzată a tânărului, îl întreb de sănătate. „E trist , foarte trist și foarte sceptic, domnule Mihăilescu“, îmi întoarce cu acid necunoscutul domn mirarea Păi de ce? „Păi cine le-a turnat in cap numai Cioran, Caragiale și fatalismul românesc?!? Cine le-a tot spus că nu mai e nici o speranță in țara asta, de numără cu toții zilele până ar pleca definitiv de-aici?!? De Eminescu nu vorbește nimeni, nimai despre Caragiale...“ Aproape în aceiași termeni am mai fost apostrofat anul trecut tot de un domn mai în vârstă, la o reuniune de la Muzeul Țăranului Român („Dvs., ca și alții ca dvs., le-ați turnat plumb în aripi tinerilor...“), reamintindu-mise cu tristețe și resemnare că „dvs. ați scris o carte despre Eminescu! Acuma de ce scrieți numai despre Caragiale?...“ Pe de altă parte, m-am simțit dator să mă înclin cu vinovăție dinaintea unei recente afirmații făcute de Dan Puric (în interviul din 22, nr. din 4-10 martie crt.) referitor la „culoarul de luptă al românilor“ și ia necesitatea de a ne scutura mentalul de buruienișul sufocant pe care-l exfoliază fixația indestinării întru nimicnicie, mania acelui „n-a fost să fie“ al lui Cioran. Nu suntem doar o colonie „cu reflexe de vasal“ - exclamă artistul. „Suntem un popor care are și diferit. Problema este că nu se crede, nu s-a creat temperatura și conștientizarea astei șanse întârzie. Cel mai mare atentat asupra mentalității românești este, parade al, intelectualitatea din România, care se circumscrie in valea plângerii...“ Despre, cu alte cuvinte, nevoi noi infuzii de gândire pozitivă am mai scris. Reiau ideea acum, în context eminescial a o săptămână după un număr axat pe Caragiale. M-a bucurat foarte mult entuismul cu care s-a întors Claudia Tița de la Ipotești, fiindcă eu unul am avut experiențe um nu se poate mai triste și grotești, înainte de 1989, prin părțile acelea de Moldovă unde pe malul Lacului eminescian se întinseseră cearceafuri cu navete de bere, neumărate tăvi cu mititei, alivenci etc., unde se recita cu lacrimi Doina printre sughițuri îmiate de vodcă și unde ideea de Memorial Eminescu se înscria perfect în sistemul tradiționalelor sașe ale propagandei de partid. O singură, mare, surpriză, alesel răvășitoare, a avut loc la Ipotești, prin 1987-88, cred, când Ion Caramitru a recitat sub rol liber, într-un amurg aspru, Glossa și Oda și câte altele. Numai și numai cine a trăit datura prin toată ființa lui știe ce minune, ce nebunie va să zică rostirea implacabilă Glossei eminesciene peste o mână de intelectuali paralizați de frică și extaz. In ianuarie trecut am mai înecat o pledoarie în LAâd pentru facsimilarea Caietelor eminesciene, omul cel mare cu cart murit Noica (v. între altele „Constantin Noica despre Mihai Eminescu“, înregistrare laa Pogor din toamna lui 1977, reluată pe casetă audio la Radiodifuziune). Nici o replică, ici o mișcare de atunci! Am întrebat pe ușa din dos și ni s-a spus că s-ar fi facsimilat câteva, dar exclusiv pentru uz intern, pentru eventualii cititori ai Bibliotecii Academiei, ni locuri pentru a fi puse in vânzare către marele public, așa cum visa, în dulcile-i utopii patice, bietul Noica. Revenim, dar tot cu scepticism :âtă vreme Biblioteca Academiei Române va fi păstorită de aceeași redută a relerințe pe nume Gabriel Ștrempel, de aceeași reacționară încăpățânare față de ta ce ține de computerizarea unei adevărate biblioteci academice în era informatizării, de aceeași suspiciune umorală și răzbunătoare pe tot ce „amenință“ a fi valorificat editorial din tezaurul Bibliotecii unde vajnicul director se simte unicul stăpân totul va fi striăt în deșert Dan C. Mihăilescu D