Cotidianul, ianuarie 2004 (Anul 14, nr. 1-24)

2004-01-19 / nr. 13

Blender Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL Lecturi prin vecini Joi 15 ianuarie, Librăria Cărturești de pe Magheru. Ploaie, zloată, îm­bulzeală teribilă, un ceaun enorm în care se fierbe vinul cu mere al lui Mir­­cea Dinescu. Lan­sarea primului nu­măr al Dilemei vechi. Trei vorbiri „oficiale“ (Andrei Pleșu, Mircea Di­nescu, Mircea Vasi­­lescu), imposibil de auzit în tumultul de veci al mulțimii. Regăsiri, stupuri, pupături, ricanări, urări de an nou, Mircea Cărtărescu încruntat și distant, Victor Babiuc afabil și curios de tot ce se întâmplă, Adrian Sârbu mucalit, Mașa Dinescu suav­ resemnată, Ca­­trinel Pleșu în dispoziție luptătoare, Geo Șerban cu vorbe bune pentru LA&I, Adrian Cioroianu cu ochii în șapte direcții, Mioara și Petre Roman flancându-i cu prietenie pe Andrei Pleșu, C. Rogozanu care ne face cunoștință cu Luminița Marcu și mirarea ei (mie-mi spui?), că de unde li se trage lor faima de ființe culturale fioroase? Alexandru Călinescu, mirat de unde a apărut zvonul cu Nicolae Manolescu amba­sador la Paris, Andrei Oișteanu, I. B. Lefter și Simona Popescu, Ioana Pârvulescu, Cristina Modreanu și Florin Tom­a, dar și Cozmin Gușă, plus, firește, oa­menii Casei, Mircea Vasilescu, Magdalena Boiangiu, Cezar Paul-Bădescu, Iaromira Popovici (cu mama și Eugen Istodor), Simona Sora, Alex Leo Șerban, Dan Stanciu, Matei Martin, ce mai, lume, covrigi, ceaiuri și vinuri cât cuprinde. Din presă văd c-a fost și Teodor Stolojan. Fapt semnificativ: patronul Mircea Dinescu nu ne-a mai aneantizat auditiv cu Mambo Siria, ci ne­­a delectat cu saxofonul cât se poate de american al înaltului Iordache, omul nostru din pagina șapte, în primul număr, în afară de scrisoarea devasta­toare a lui Andrei Pleșu către Augustin Buzura, auto­rul cărții despre îngeri își reia colaborarea săptămâ­nală, cu un articol din care cităm in extenso: „Mai în glumă, mai în serios, am atins, pare-se, un strat abisal al sufletului național. Noi nu avem dileme. Suntem o dilemă în ebulațiune. Un conglomerat de dileme. Ne­am obișnuit să funcționăm pe bază de imposibil. Știm să nu optăm. Ce altceva e «românul imparțial» decât cineva care refuză să iasă din dilemele cu care se confruntă, degustând echilibrul precar al relativis­mului? Se poate să fii ortodox și latin? Uite că se poate! Se poate să fii balcanic și parizian? Se poate! Dar proeuropean și antieuropean? Merge! Dar amator de Wagner și de Cozmâncă? Da, vă rog! Dar șmecher și fraier? Dar sărac și fudul? Dar genial și codaș, mis­tic și chefliu, estic și vestic, neaoș și planetar? Da, da, de trei ori da! Din aceste dileme nu vrem să ieșim. Când ai dinainte două soluții la fel de imposibile, soluția nu e neapărat paralizia logică: înțelepciunea strămoșească propune îmbrățișarea simultană a ambelor! Suntem poporul lui «și­­ și»: nu ne temem să conciliem irecon­ciliabilul, nu ne lăsăm intimidați de incompatibilitate și de absurd. Dilema ne place. Ne seamănă. Nu ne intere­sează s-o rezolvăm, de vreme ce e atât de amuzantă, de stimulatoare, de originală. Am putea fi, suntem pepinie­ra de dileme a Europei. Iar de ne vom integra, pre mulți o să «dilemim și noi»...“. (D.C.M.) DILEMA. ■ ! La dileme vechi, tot noi! 2 scribul@alexandria.cc ht texte e-guvernare polițienească P un pariu că nu știți ce înseamnă Legea 161/19.04.2003. Dar dacă vă spun că e legea aceea care zice că un idiot care fură o parolă de E-mail riscă o pedeapsă cu închisoarea cât de două ori pentru viol, parcă începeți să vă aduceți aminte. Acum vreo lună ziarele și site­­urile de știri au preluat o informație internațională care spunea că România, în dorința de a-și schimba imaginea de cuib de haxori surăcioși, a votat o lege aspră rău, mai aspră decât cam peste tot în lume. Normal, banda noastră de parlamentari s-a gândit că, aici, excesul de­ zel nu poate fi decât salutar: scăpăm de câțiva script-kiddies* de doi lei, oferim neveste proaspete deținuților serioși din pușcărie (cei cu viol, omor, tâlhărie și alte asemenea mofturi relativ mai puțin grave), și dăm lustru proaspăt imaginii de putere informatică a Românieii, în speranța nebună că William Gates o să-și facă pomană și o să arunce câțiva bănuți și la noi în cană. Era nevoie de această lege; de fapt, această lege e tot ce ne mai lipsea. Printr-un act formal și nedrept avem impresia că trecem peste noapte de la statutul de Africă albă la cel de stat numărul 51 al SUA. Complexul „musca la arat“ al României nu piere cu una, cu două­­ dacă asculți știrile de la tv chiar ai impresia că România contează, chiar dacă n-a auzit nimeni de ea nici măcar în Bulgaria. Dar divaghez. Legea de mai sus e citată de mai multe ziare și agenții, atât pe mediul „copac mort“ cât și pe Internet, dar nimeni nu-i citează numele sau numărul. La ceva atât de important, e bizar. Singura explicație e că ziariștii respectivi au preluat o știre ca papagalii fără să fi citit originalul, ceea ce merge doar pe chat-uri, ca să epatezi audiența, dar nu în exercitarea profesiunii. Așadar am căutat-o scârbit pe Internet. Am încercat „criminalitate informatică“ și alte expresii de bun simț­­ zero. Singurul indiciu e că a apărut în prima parte a anului 2003. După trei sferturi de oră, o găsesc. Nu-i de mirare că nimeni nu știe nimic. Legea se cheamă, țineți-vă bine, „Legea nr. 161 din 2003.04.19 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției“. La început am crezut că am greșit, căci ce naiba să aibă sala cu prefectura? Dar nu, chiar ea e. Dacă aveți răbdare să vă uitați puțin peste ea, și la urma urmei cică cetățeanul e obligat să cunoască legea, veți constata că e o varză à la Cluj care se întinde pe circa 120 pagini A4 în Word, în font de 12. Structural, e o varză, un „produs“ de mântuială care a­­mestecă merele cu perele și morcovii. La Cartea I, Titlul III, vă recomand Capitolul III - infracțiuni și contravenții. Aici legislatorul se întrece pe sine. „Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.“ Adică dacă primiți din greșeală un E-mail care nu vă este adresat, ștergeți-i rapid că vă saltă. „Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conține date informatice care nu sunt publice.“ Adică mai bine vă ecranați casa cu foiță de plumb, că nu se știe niciodată. „Transferul neautorizat de date dintr­­un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.“ Asta m-a dat pe spate! O să pun un fișier text pe computerul meu care să zică așa: „NU autorizez cookie-uri de la nici un server de Web!“ După care îi dau pe toți în ju­decată pentru fiecare cookie primit. Dau în judecată Micro­soft pentru faptul că laptop-ul meu se leagă NEAUTO­RIZAT la microsoft.com de fiecare dată când deschid conexiunea la Internet și trimite tot felul de date - 12 ani de răcoare pentru Gates. „Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricționarea accesului la aceste date constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.“ Ce înseamnă „grav“? 15 ani? Cincisprezece ANI? Ați înnebunit?? Dacă omor pe cineva cu mașina la beție (Doamne ferește!) cred că primesc mai puțin. Aș aprecia dacă domnul Varujan Pambuccian ne-ar explica din ce legislație s-au inspirat colegii domniei sale. Cuba? Arabia Saudită? Oricum, stăm mai bine decât chinezii. Acolo îi împușcă pe stadioane de față cu familia. E un amărât fără imaginație și puține cunoștințe, care-și face faptele de arme cu script-uri (programe) scrise de alții. Florin Dumitrescu televedem­­ Iconostasul cu vedete c-ar fi s-o vedem pe Andreea Marin în lacrimi? Ce-ar fi să-l vedem pe Virgil Ianțu alintându-se ca un copil? Ce­­ar fi să-l vedem pe Mircea Radu cântând serenade, cot la cot cu îndrăgostiții? Pur și simplu, am vedea același tip de televiziune ca și occidentalii, cei de la care s-au importat formatele s­imo-urilor cu pricina. Pur și simplu am vedea emisiunile adevărate, respectând originalul în spirit, nu doar așa, de... format. Pur și simplu am vedea televiziune adevărată, demnă de a fi văzută. Am vedea niște vedete cu adevărat populare, niște oameni mai umani decât restul omenirii, conform statutului aparte cu care s-au pricopsit. Mai simpatici, mai calzi, hiperbolizând se poate spune chiar­ mai apropiați de telespectator, în pofida ecranului, decât vecinul de canapea! Căci asta e definiția vedetei TV, acolo unde ea a fost inventată, nu un manechin inaccesibil și rece, în fața căruia să te emoționezi numai pentru că există și atât; nu o paparudă care habar n-are să zâmbească natural atunci când poartă o discuție simplă și umană cu un simplu­­om­ simplu... și care de fapt abia își disimulează scârba de a discuta cu plebeii... Ne-am adaptat repede la conceptul de star system, importat cu tot ce presupune el, de la tam-tamul mediatic aferent până la salarizarea vedetei (măcar asta confruntabilă cu standardele occidentale). Am cumpărat kilograme de decoruri tipizate și kilometri de paiete standardizate. Am ajuns chiar la kitsch-uri de tipul promo-ului la „Din dragoste“, cu versuri din romanța „Nu e om să nu fi scris o poezie...“ recitate peste All You Need Is Love a Beatles-ilor, și asta parodic mixată cu Marsilieza... doar pentru că așa cere formatul! Și totuși funcționează. „Surprinșii-surprinșii“ plâng în preajma Andreei Marin, ca în plină transă mistică. Pentru că Andreea Marin este nu numai „aia frumoasă“, este aia „fru­moasă de la televizor“. Este ca și cum ar vedea că icoana la care s-au rugat se învrednicește să le răspundă personal! E de ajuns ca prințesa cu dantele înfoiate și zâmbet disprețuitor să le adre­seze o ocheadă și „surpriza­ surpriza“ e gata! Experiența epifa­­niei pe care ți-o oferă proximitatea Andreei Marin pare a fi mai puternică decât întâlnirea neașteptată cu părinții necunoscuți veniți din Noua Zeelandă... Copiii îl iubesc pe Virgil Ianțu ca pe un teddy bear. Nu tre­buie neapărat ca ursulețul de pluș să râdă, să facă tumbe, să îi răspundă copilului la mângâieri, toate astea le face fantezia co­pilului. Minunea copilăriei suplinește implicarea vedetei. A fă­cut Ianțu cu ochiul, la o întrebare deocheată îndreptată m­ai mult către părinți? E de ajuns. Copiii oricum o vor lua ca pe o invitație trăsnită de a spune lucruri așijderea. Ianțu trebuie doar să își facă periodic manichiura și să privească duios. Copiii îl iubesc și așa... Noi generații sunt inițiate să vadă dincolo de ecran o lume mai reală decât realitatea. Noi telespectatori sunt deprinși să creadă că vedetele respiră eter și se hrănesc cu ambrozie. Noi trecători pe stradă sunt pregătiți să răspundă pompos, lemnos și semidoct în condiții de interviu inopinat. Și totuși... Și totuși au apărut și vedetele „cu față umană“, care muncesc din greu pentru a-și perfecționa prestația, care manifestă interes față de modelarea materialului uman, care, lipsite de proteguire și sponsori, izbândesc în fanariot locul au­diovizual românesc. Și astfel aduc o tușă de autenticitate uma­nă în lumea aparenței și a falsității. Și, totodată, există vedete care dispar, penalizate pentru in­consistență chiar și de indulgentul public românesc... . 19 ianuarie 2004 LITERE, ARTE, IDEI

Next