Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)

1967-12-23 / nr. 51

7 se poate de politicos, și cu celelalte, am însăilat, încă de pe băncile liceului, întîile în­focate stihuri, hazardîndu-mă chiar și la un roman zaharisit pe care l-am pierdut nu mai țin minte pe unde și am ab­solvit cursurile secundare, u­­rînd toate posturile religioase, iar din cadrul acestora fiin­­du-mi și azi lehamite de mîn­­cărurile de cartofi astfel ca borșurile, supele, cremele și sufleurile, ca și crochetele, go­­goșelele, găluștele și, de re­gulă, mîncăricile, iahniile îm­proșcate cu bulion, tocănițele și tocăturile, salatele țărănești, orientale, à la boemi, cele ita­lienești și poloneze, proven­sale și grecești, ungurești, al­baneze și de alte neamuri, la fel ca și pireurile, chiar și cele gratinate, papanașii și budin­cile, ca să nu mai vreau să îmi aduc în veci aminte de harpa­­cașuri, de lăiței, de fidea, de prazuri ori de compoturi de prune. Dar astea-s amănunte care țin, aș zice, de infrastructura alcătuirii mele ! Pe cît mă taie capul, am so­cotit cultura ce trebuie să mi-o însușesc ca pe un fel de curățenie a sufletului de bu­ruieni parazitare și absurde și de ciuperci nebune. Ca atare, ca student, am luat-o cu învă­țătura de la fungicide, de la insecticide și de la celelalte substanțe care decretează moarte dăunătorilor vegetali, studiind astfel un an, cîine­­cîinește, chimia industrială ! Cu acest prilej, am reținut și am condu­s de la cursuri, de la seminarii și de la lucrările practice de laborator, că, spre exemplu, corpurile simple pot fi și foarte compuse ; că exis­tă metale, dar există și meta­­loide, fără, însă, ca diferența dintre ele să fie absolută ; că, după împrejurări, un corp poa­te să se comporte și ca bază, dar și ca acid, că, bunăoară, dintr-atîta fier cît exista în România ante­ belică, se făceau și foarte multe tinichele etc. etc. Drept asta, nu am mai găsit necesar să urmez și al doilea an de facultate, dînd bir cu fugiții, pe totdeauna, nu cum­va să mă ajungă din urmă vreo pereche de pociți izomeri de tip 4-metil, 2-hidrazinotiazo­­tic, vreo tiosemicaribazonă de-a piperonilidenacetonei, ori de-a benzinidilidenacetonofeno­­­n [UNK], vreun bromhidrat 4-fenilti­­azolii 2, ori cine naiba mai știe ce semi­ carbazoane-alfa­­etoxibenzilidenacetom­enonei și alte asemeni, după părerea mea, tiizenii de rude de-ale a­­cestora cu care mă certasem crunt la niște colocvii și care prinseseră cumplită ură pe mine. Aproape trei ani după aceea, m-am dedicat medicinii uma­ne și am efectuat, pe lîngă cursurile teoretice, o aprecia­bilă practică medicală în cî­­teva spitale de zonă interioară unde se aflau răniți aduși din linia initia a războiului. In toată această perioadă tulbure și crîncenă, m-am edificat totuși, în aproximativă tihnă, asupra unor probleme mai mari sau mai mărunte. Ca atare, țin minte de la răniții pe care i-am îngrijit atunci că, pe front, soldații privesc adesea moartea în față, motiv pentru care aceasta le și închide o­­chii , că, după luptă, armele albe sînt roșii și că, îndeobște, în practica medicală cotidiană, febra malignă înșeală, mai tot­deauna, termometrul! De ase­meni, ca unul care am făcut multă disecție anatomică pe cap, știu, împreună cu alții care s-au ocupat de aceste probleme, că marele simpatic e nervul care comandă surî­­sul. La fel știu, împreună cu J. Testut, cu P. Claudel, cu Pa­­pilian și cu alții că la o fi­gură de om există trei etaje. Cel mai de jos dintre acestea, organ al gustului și al cuvin­­tului, pentru a explica și a comanda, ca agent de ex­primare, precum se voieș­te a fi, este gura . Al doilea etaj, situat în partea mediană și avînd funcții aspiratorii și achizitive, e destinat a fi se­diul simțurilor de investigație pe care se reprezintă auzul, văzul și mirosul . Etajul al tre­ilea, cel mai elevat, e ocupat de atelierele și magaziile de idei și de amintiri, constituind permanența și secretariatul ge­neral al citadelei gîndirii. Bine cuplate prin scări și canale interioare și prin celelalte ab­solut necesare instalații intime și aferente pe care să le dis­ciplineze, toate trei alcătuiesc un tot inexpugnabil, cu con­diția să nu fie suprasolicitate unele în dauna altora și deze­chilibrate astfel de pe verti­cala lor organică. Nu aș putea declara fără greș cu ce solide cunoștințe m-am ales frecventând și ab­solvind, după aceea, facultatea de drept, dar e sigur că și a­­ceasta, deosebit că mi-a furni­zat suficient material brut ca­re ar merita poate să fie pre­lucrat într-o eventuală lucrare, m-a învățat să-i dezidealizez pe o seamă de oameni dintr­­e cei care, pe parcursul istoriei, lesne au tot făcut legi, fără, insă, să le respecte. Sînt, dacă sînt, ceea ce sînt și, în consecință, reîntors defini­tiv între penații mei, după multe ocoluri și peregrinări, pre și pro­profesionale, am a­­dus pe lume, insuflîndu-i viață, mai întîi și-ntîi, unei făpturi cu ochi și cu sprîncene pe ca­re o consider cea mai izbutită creație. Deosebit de asta, însă, în conformitate cu propriul meu gust care, ca la mai ori­cine, e mare domn și pe te­meiul unor, să zic, afinități e­­lective care mi-au dat ghiei, precum și prin natura îndelet­nicirilor • mele ante și post­universitare, ca și din cauză că așa s-a borodit să fie, am citit și eu cu nemiluita și am răscutit o sumedenie de o­­puri, de topuri, de to­muri, de tone și de toane para și extra-beletristice. E ex­plicabil de ce, înghițind atîta hîrtie, am simțit nevoia să mă și dezgurgitez, drept care am scris și am publicat, cum prea bine pot certifica cititorii critica literară, mai multe re­și marcabile lucrări ca, de pildă, cele purtînd cunoscute titluri ca acestea : ,,Bostanii furajeri", „Pămînt cioplit", „Grîu hub­­chit", ,,De departe trandafir, de aproape borș cu știr", „Nă­cazul", „Tinerețe haine scum­pe", „Din nobila țărănie", „Mi­­lioniștri fără portofoliu" etc. etc. despre ale căror hibe am toată certitudinea că or să vorbească suficient alții. In ce mă privește, chiar dacă lectura lor rămâne mai totdeauna datoare închipuirii mele și celei a lectorilor, îmi aduc aminte de ele cu plă­cere și cu duioșie, fiindcă, de bună seamă, există o reiterație în virtutea căreia trăirile copilăriei ne impulsio­nează, măcar cît de cit, sta­rea de maturitate. De asta, evocarea aducerilor aminte e, oricum, un mod de expan­siune a personalității, mai a­­les că nu-i plăcere autenti­că pe lume care să nu vrea să dureze cit mai mult cu putință, și, e posibil, chiar pînă la nesfîrșit. Dealtmin­­teri, spre frontierele ilimitării și spre un viitor cît mai în­depărtat, trebuie să meargă, cu aripile inspirației larg deschise, toate investigațiile oricărui artist spre a fi ast­fel cu adevărat în pas cu ac­tualitatea vremii sale. Cu­ despre amintiri, desigur, că­lătoria anilor ce se tot duc poate așeza peste ele un abur mai mult sau mai puțin es­tompat de nedefinită ceață poetică, însă, nicicînd acest adaos nu le schimbă esența, înlăcrimarea și îndurările, îmbucurarea și fericirile de odinioară conservindu-și, cu onestitate, ca și vinurile vechi, celebre prin noblețe și prin armonie, finețea, buche­tul, tăria și gustul . Pentru că, orice s-ar zice, toate se schimbă pe lume, în afară de veșnica noastră nevoie de copilărie ! Neîndoios, sînt în materie de artă, în sensul bun al cuvîn­­tului, dar și din motive de ordin filantropic, și destule multe, hai să le zic, pezeven­­chilîcuri, o seamă introducîn­­du-și în cărți mai toate nea­murile, pe amici, sau pe cei pe care-i dușmănesc, încurcînd astfel în chip voit și rezol­­vînd fel de fel de simpatii și antipatii peste care toarnă, în anumite doze, superbe gin­gășii ori cruzimi feroce, poezie pură, milă tandră sau ură a­­troce, iubire nobilă sau rău­tate diabolică etc. etc. Nici eu nu-s fără de cusururi, — am, precum m-am mai des­tăinuit, și prieteni de care mă pot plînge, și am și rivali cu care mă pot lăuda, — și s-ar cuveni să mă refer, nu atît la calitățile mele, cît, cu precădere, la neajunsuri și defecte care, indubitabil, pot fi numărate cu miile. Despre toate acestea, multe­ puține, se ocupă însă mai cu califi­care alții. Moldovean din nord, precum îi, mă socot mai în totul prizonier al locu­rilor mele natale, in genere, al terenurilor care că reprezintă geografia consider mrea privilegiată. Așa fiind, por­nesc mai întîi de la mine însumi spre a păși abia după aceea înspre societate. Cu alte cuvinte, e vorba aci de o anume modalitate care îmi îngăduie să trec de la sta­diul introvertit la o atitudine extravertită: — e, cred, o for­mă de exorcism, o eliberare de diverși diavoli, o încer­care de a mă debarasa de ei. La urma urmei, nici nu am nevoie numaidecît de lu­mea exterioară, fiindcă, ori am totul în sinea mea, dacă am, ori salutare ! De aceea, iată - mă aruncind , selectiv și metaforic, asupra a ceea ce a fost cindva, o pri­vire afectivă, sentimentală și variabilă, cu intenția sinceră de a reconstitui modest, în contururi și la dimensiuni, dacă nu certe, în tot cazul probabile și verosimile, niște tablouri din istoria unei a­­nume lumi, dintr-o lume a lumilor mele care s-a săvîr­­șit, ori e pe cale, la vîrsta ei, să se săvirșească cu to­tul, din viața de pînă mai ieri, — alaltăieri, zămislind astfel, din cenușa arderilor ei, o nouă lume a lumii lu­milor mele ! Ion Istrati CONFIDENȚIALE SI CRONICA LITERELOR documente • corespondență inedită Un scriitor uitat : LUCA ION CARAGIALE Mort foarte tînăr, Luca Ion Caragiale (1893—1921) a avut un destin vitreg și în istoria literară. Aproape ignorat ca prozator, deși este autorul unui roman, Nevinovățiile viclene, scris în colaborare cu I. Gherea, fiul mai mic al lui Ion Luca Caragiale este menționat, ici și colo, mai ales ca poet și de obicei în referirile asupra tatălui sau asupra lui Matei (V. E. Lovinescu, Cei trei Caragiale , Ion Luca și Matei, Me­morii, III). In Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îi consacra doar cîteva rînduri, pentru a-l prezenta ca autor de „poezii verbioase“, cita­bile fiind doar cîteva versuri din Triptic madrigalesc (1915), și traducător din Edgar Poe. In volumul al III-lea din Memorii (Portrete și scene din viața literară), E. Lovinescu fusese reținut tot de „lirismul difuz și gongoric al tînăru­­lui“ care trecuse prin cenaclul „Sburătorului“. Recunoscînd că Luca, „deși ar fi putut fi strivit de moștenirea lui Ion, o purta cu destulă sprinteneală pe umerii lui tineri“, Lovi­nescu nu vedea în descendentul marelui prozator decît un „urmaș aisolut“, „acelaș, în fond, instinctul artistic umbla rătăcind în pădurea amănuntelor neconvergente“, de la Ion la Luca. Formula, oricît de ispititoare ar apărea, este în­șelătoare, în antiteza prea violentă pe care se sprijină. In scrierile lui Luca pot fi observate unele anticipări de artă modernă, pe alte direcții decît literatura tatălui, care me­rită toată atenția. In paginile „Vieții românești“, Luca a colaborat, în anii 1920 și 1921, cu versuri (Grădina amintirii, Jeluirea proho­dului toamnei, Stanțe, în nr. 1, 1920 ; Stanțele durerii, nr. 3 1920), cu proză, romanul Nevinovățiile viclene. In același an, nr. 4, 5 și 6, și cîteva încercări critice, în special recenzii la cărți franceze. Despre această colaborare vorbește­ Luca Ion Caragiale în scrisoarea pe care i-o adresa lui Ibrăileanu în aprilie 1920, păstrată în fondul de manuscrise al Biblio­­tecii centrale a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. Tînărul scriitor își exprimă satisfacția de a fi găsit în „Viața ro­mânească“ o „eclesie neexclusivistă”, receptivă la toate cu­rentele literare care se înfruntau într-o epocă așa de agi­tată ca cea imediat următoare celui de ai doilea război mon­dial. In această „eclesie“ își găsesc adăpost și producțiile li­terare ale lui Luca. * Data de pe plic. AL. ANDRIESCU (Sinaia, 10 aprilie 1920)* Mult stimate domnule Ibrăileanu, am primit scri­soarea Dv., și am trebuit să mă bucur de măgulitoa­rele ei explicații. In rîndurile mele precedente nu voiam întru­cît să bănuiesc In U.R. o eclesie exclu­sivista. Vorbeam de „ideile" ei „estetice", gîndindu­­mă că orice asemenea comunitate le are pe ale sale. Curentele se pot respecta, dar nu după nevoia să se priceapă. Nu avem oare proba lui Ronsard și Marot, a lui Spenser și Chaucer ? Dacă însă genul meu baroc e în curentul V.R. sînt de două ori mai mulțumit. In ce privește problema romanului sîntem deplin de acord. In raport cu corecturile propuse am și scris lui I. Gherea ca să-i cer sfatul. Sînt de acord deplin cu tradiția V.R. Și mie mi-ar fi mai mult desagreabil să apar cu diverse producții în același număr de revistă. E clar că atîta vreme cît va apărea romanul orice voi trimite — recenziile pro­babil și „pe marginea cărților“ — dacă e nevoie să apară, va apărea subt inițiale. Pe chestia La Rochefaucauld iată ce s-a întîmplat . Zarifopol și cu mine am discutat ani de zile despre acest fenomen. Dînsul s-a decis din experiențele lui să scrie un essay fără pedanterie. Eu am produs, la rîndul meu o lungă disertație. Un articol ar completa pe celălalt. Natural dacă acesta nu ar conveni V.R., sînt perfect dispus să renunț la articolul meu sau să-l public într-o altă revistă. De restul promis voi căuta să mă achit cît mai conștiincios — „secundum artem". Aș dori mult să știu dacă ați citit părți din traducerea romanului „Pan" de Knut Hamsun, tri­mes d-lui Pătrășcanu. Cred că publicarea va fi de un oareșicare efect. Primiți, vă rog, asigurarea marii mele conside­­rațiuni, Luca-Ion Caragiale Valeria Boiculesi: CÎNTECE DE LUNA Poezia Valeriei Boiculesi a e­­voluat de la transcripția gingă­șiei copilărești și a avînturilor nelămurite, caracteristice vîrstei tinere, la acorduri lirice mai a­­dînci, vizînd un univers plin de mistere, revelator al unei per­cepții personale a lucrurilor. Cîntece de lună, volum recent apărut la Editura Tineretului, marchează evoluția unei sensibi­lități autentice, configurată în­tr-o viziune robustă fără osten­tație, de o delicatețe care, slu­­jindu-se de simbol, evită senti­mentalismul banal dar și pre­țiozitatea. Există, mai ales, în poezia mai recentă a Valeriei Bobculesi, o sinceritate lipsită de contrafaceri, o proprietate de ton, o palpitație caldă și gene­roasă a umanului, care dă sens naturii, vieții, fiecărui gest, fie­cărui gînd. Poeta pendulează între concret și ideal, între tre­cut și viitor, între senzația pli­nătății și conștiința neîmplinirii: „lutul meu văzduh iradiază“ (Eu nu cunosc), „răstignită-am să ră­­mîn,/între văpaie/și-mplinire“ (Imn în zori). Cîntul său „vine de jos, din pămînt“, (Ars poetica) con­stituind expresia unei contopiri cu natura și cu îndemnurile stră­moșilor, a generațiilor măcinate de timp. Vibrația patriotică se împlinește, astfel, cu sentimen­tul unei continuități în înfinire. Conștiința vîrstelor anterioare re­vine, în poezii diferite, alături de aceea a permanentei treceri; ambele se transfigurează în so­licitări ale actului creator sortit să dureze. Dacă s-ar desface de timp,... „s-ar desfrunzi ca du­zii / certitudini / și iluzii / și răspunsuri /și-ntrebări", iar exis­tența nu ar mai fi brăzdată de sensuri : „vai, m-aș rătăci prin clipa / dezbrăcată / de chemări“... (Dacă somnul). Sînt chemările care înnobilează umanul, consti­­tuindu-se într-o zonă a aspira­țiilor permanente, într-o reali­tate așezată dincolo de efemerul domestic, învăluită uneori în ceața misterelor nestrăbătute de gînd, altă dată dogorind pasiune și nobilă dăruire. Ca și la Be­­niuc, (în Mărul de lîngă drum) aflăm și aici dorința ardentă de a satura, prin poezie, zbaterea continuă a omului către frumo­sul și fericirea purificată de poza gratuității grandilocvente. (Stau la-ntîlnirea marilor rîuri...) Există însă, în Echinox (prima secțiune a volumului) și unele bucăți inegale, declarative (în­chinare, Toast ș.a.), cu epitete abstracte, comune (sublim, ome­nesc, dalb veșmînt etc.). Chiar și în asemenea poezii, aflăm însă imagini izbutite, sugeratoare a aceleiași trăiri autentice : „dă-mi pămîntul să-l sărut / ca ре-un măr săi pun pe masă“ (Toast). Unele versuri reprezintă doar conturări, tușe scurte, neinsisten­te, izvorâte parcă din teama de a nu risipi fragilitatea impre­siilor ce se enunță. A doua parte a acestei cărți de poezie, Cîntece de lună, este mai densă și mai unitară. Poezia de notație cedează locul meditației, pastelul devine prilej de comu­nicare a unor emoții pline de sens pentru personalitatea poe­­tei. Caracteristice sînt aici punc­tele de plecare din folclor și poezia erotică. La masa cea mare aduce, în stilul unei orații de nuntă, sentimentul tonic al a­­bundenței, bucuria rodirii. Fata pădurarului aduce, în maniera idilei populare, cîntul frumuseții fizice. Erotica Valeriei Bobcule­­și, înscriindu-se genului, evită locurile comune, apropiindu-ne, în piesele cele mai bune, fiorul contopirii în cosmicitatea senti­mentelor. E firesc ca, și în a­­ceste poezii, să intervină senti­mentul grav al succesiunii, al depărtării generațiilor, al trecerii în neant (De cite ori ?, Roman­ță, Alb) precizînd aceeași am­prentă a unei viziuni proprii. N. B. Desen de CONST. CIOSU

Next