Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)
1967-12-23 / nr. 51
7 se poate de politicos, și cu celelalte, am însăilat, încă de pe băncile liceului, întîile înfocate stihuri, hazardîndu-mă chiar și la un roman zaharisit pe care l-am pierdut nu mai țin minte pe unde și am absolvit cursurile secundare, urînd toate posturile religioase, iar din cadrul acestora fiindu-mi și azi lehamite de mîncărurile de cartofi astfel ca borșurile, supele, cremele și sufleurile, ca și crochetele, gogoșelele, găluștele și, de regulă, mîncăricile, iahniile împroșcate cu bulion, tocănițele și tocăturile, salatele țărănești, orientale, à la boemi, cele italienești și poloneze, provensale și grecești, ungurești, albaneze și de alte neamuri, la fel ca și pireurile, chiar și cele gratinate, papanașii și budincile, ca să nu mai vreau să îmi aduc în veci aminte de harpacașuri, de lăiței, de fidea, de prazuri ori de compoturi de prune. Dar astea-s amănunte care țin, aș zice, de infrastructura alcătuirii mele ! Pe cît mă taie capul, am socotit cultura ce trebuie să mi-o însușesc ca pe un fel de curățenie a sufletului de buruieni parazitare și absurde și de ciuperci nebune. Ca atare, ca student, am luat-o cu învățătura de la fungicide, de la insecticide și de la celelalte substanțe care decretează moarte dăunătorilor vegetali, studiind astfel un an, cîinecîinește, chimia industrială ! Cu acest prilej, am reținut și am condus de la cursuri, de la seminarii și de la lucrările practice de laborator, că, spre exemplu, corpurile simple pot fi și foarte compuse ; că există metale, dar există și metaloide, fără, însă, ca diferența dintre ele să fie absolută ; că, după împrejurări, un corp poate să se comporte și ca bază, dar și ca acid, că, bunăoară, dintr-atîta fier cît exista în România ante belică, se făceau și foarte multe tinichele etc. etc. Drept asta, nu am mai găsit necesar să urmez și al doilea an de facultate, dînd bir cu fugiții, pe totdeauna, nu cumva să mă ajungă din urmă vreo pereche de pociți izomeri de tip 4-metil, 2-hidrazinotiazotic, vreo tiosemicaribazonă de-a piperonilidenacetonei, ori de-a benzinidilidenacetonofenon [UNK], vreun bromhidrat 4-feniltiazolii 2, ori cine naiba mai știe ce semi carbazoane-alfaetoxibenzilidenacetomenonei și alte asemeni, după părerea mea, tiizenii de rude de-ale acestora cu care mă certasem crunt la niște colocvii și care prinseseră cumplită ură pe mine. Aproape trei ani după aceea, m-am dedicat medicinii umane și am efectuat, pe lîngă cursurile teoretice, o apreciabilă practică medicală în cîteva spitale de zonă interioară unde se aflau răniți aduși din linia initia a războiului. In toată această perioadă tulbure și crîncenă, m-am edificat totuși, în aproximativă tihnă, asupra unor probleme mai mari sau mai mărunte. Ca atare, țin minte de la răniții pe care i-am îngrijit atunci că, pe front, soldații privesc adesea moartea în față, motiv pentru care aceasta le și închide ochii , că, după luptă, armele albe sînt roșii și că, îndeobște, în practica medicală cotidiană, febra malignă înșeală, mai totdeauna, termometrul! De asemeni, ca unul care am făcut multă disecție anatomică pe cap, știu, împreună cu alții care s-au ocupat de aceste probleme, că marele simpatic e nervul care comandă surîsul. La fel știu, împreună cu J. Testut, cu P. Claudel, cu Papilian și cu alții că la o figură de om există trei etaje. Cel mai de jos dintre acestea, organ al gustului și al cuvintului, pentru a explica și a comanda, ca agent de exprimare, precum se voiește a fi, este gura . Al doilea etaj, situat în partea mediană și avînd funcții aspiratorii și achizitive, e destinat a fi sediul simțurilor de investigație pe care se reprezintă auzul, văzul și mirosul . Etajul al treilea, cel mai elevat, e ocupat de atelierele și magaziile de idei și de amintiri, constituind permanența și secretariatul general al citadelei gîndirii. Bine cuplate prin scări și canale interioare și prin celelalte absolut necesare instalații intime și aferente pe care să le disciplineze, toate trei alcătuiesc un tot inexpugnabil, cu condiția să nu fie suprasolicitate unele în dauna altora și dezechilibrate astfel de pe verticala lor organică. Nu aș putea declara fără greș cu ce solide cunoștințe m-am ales frecventând și absolvind, după aceea, facultatea de drept, dar e sigur că și aceasta, deosebit că mi-a furnizat suficient material brut care ar merita poate să fie prelucrat într-o eventuală lucrare, m-a învățat să-i dezidealizez pe o seamă de oameni dintre cei care, pe parcursul istoriei, lesne au tot făcut legi, fără, insă, să le respecte. Sînt, dacă sînt, ceea ce sînt și, în consecință, reîntors definitiv între penații mei, după multe ocoluri și peregrinări, pre și proprofesionale, am adus pe lume, insuflîndu-i viață, mai întîi și-ntîi, unei făpturi cu ochi și cu sprîncene pe care o consider cea mai izbutită creație. Deosebit de asta, însă, în conformitate cu propriul meu gust care, ca la mai oricine, e mare domn și pe temeiul unor, să zic, afinități elective care mi-au dat ghiei, precum și prin natura îndeletnicirilor • mele ante și postuniversitare, ca și din cauză că așa s-a borodit să fie, am citit și eu cu nemiluita și am răscutit o sumedenie de opuri, de topuri, de tomuri, de tone și de toane para și extra-beletristice. E explicabil de ce, înghițind atîta hîrtie, am simțit nevoia să mă și dezgurgitez, drept care am scris și am publicat, cum prea bine pot certifica cititorii critica literară, mai multe reși marcabile lucrări ca, de pildă, cele purtînd cunoscute titluri ca acestea : ,,Bostanii furajeri", „Pămînt cioplit", „Grîu hubchit", ,,De departe trandafir, de aproape borș cu știr", „Năcazul", „Tinerețe haine scumpe", „Din nobila țărănie", „Milioniștri fără portofoliu" etc. etc. despre ale căror hibe am toată certitudinea că or să vorbească suficient alții. In ce mă privește, chiar dacă lectura lor rămâne mai totdeauna datoare închipuirii mele și celei a lectorilor, îmi aduc aminte de ele cu plăcere și cu duioșie, fiindcă, de bună seamă, există o reiterație în virtutea căreia trăirile copilăriei ne impulsionează, măcar cît de cit, starea de maturitate. De asta, evocarea aducerilor aminte e, oricum, un mod de expansiune a personalității, mai ales că nu-i plăcere autentică pe lume care să nu vrea să dureze cit mai mult cu putință, și, e posibil, chiar pînă la nesfîrșit. Dealtminteri, spre frontierele ilimitării și spre un viitor cît mai îndepărtat, trebuie să meargă, cu aripile inspirației larg deschise, toate investigațiile oricărui artist spre a fi astfel cu adevărat în pas cu actualitatea vremii sale. Cu despre amintiri, desigur, călătoria anilor ce se tot duc poate așeza peste ele un abur mai mult sau mai puțin estompat de nedefinită ceață poetică, însă, nicicînd acest adaos nu le schimbă esența, înlăcrimarea și îndurările, îmbucurarea și fericirile de odinioară conservindu-și, cu onestitate, ca și vinurile vechi, celebre prin noblețe și prin armonie, finețea, buchetul, tăria și gustul . Pentru că, orice s-ar zice, toate se schimbă pe lume, în afară de veșnica noastră nevoie de copilărie ! Neîndoios, sînt în materie de artă, în sensul bun al cuvîntului, dar și din motive de ordin filantropic, și destule multe, hai să le zic, pezevenchilîcuri, o seamă introducîndu-și în cărți mai toate neamurile, pe amici, sau pe cei pe care-i dușmănesc, încurcînd astfel în chip voit și rezolvînd fel de fel de simpatii și antipatii peste care toarnă, în anumite doze, superbe gingășii ori cruzimi feroce, poezie pură, milă tandră sau ură atroce, iubire nobilă sau răutate diabolică etc. etc. Nici eu nu-s fără de cusururi, — am, precum m-am mai destăinuit, și prieteni de care mă pot plînge, și am și rivali cu care mă pot lăuda, — și s-ar cuveni să mă refer, nu atît la calitățile mele, cît, cu precădere, la neajunsuri și defecte care, indubitabil, pot fi numărate cu miile. Despre toate acestea, multe puține, se ocupă însă mai cu calificare alții. Moldovean din nord, precum îi, mă socot mai în totul prizonier al locurilor mele natale, in genere, al terenurilor care că reprezintă geografia consider mrea privilegiată. Așa fiind, pornesc mai întîi de la mine însumi spre a păși abia după aceea înspre societate. Cu alte cuvinte, e vorba aci de o anume modalitate care îmi îngăduie să trec de la stadiul introvertit la o atitudine extravertită: — e, cred, o formă de exorcism, o eliberare de diverși diavoli, o încercare de a mă debarasa de ei. La urma urmei, nici nu am nevoie numaidecît de lumea exterioară, fiindcă, ori am totul în sinea mea, dacă am, ori salutare ! De aceea, iată - mă aruncind , selectiv și metaforic, asupra a ceea ce a fost cindva, o privire afectivă, sentimentală și variabilă, cu intenția sinceră de a reconstitui modest, în contururi și la dimensiuni, dacă nu certe, în tot cazul probabile și verosimile, niște tablouri din istoria unei anume lumi, dintr-o lume a lumilor mele care s-a săvîrșit, ori e pe cale, la vîrsta ei, să se săvirșească cu totul, din viața de pînă mai ieri, — alaltăieri, zămislind astfel, din cenușa arderilor ei, o nouă lume a lumii lumilor mele ! Ion Istrati CONFIDENȚIALE SI CRONICA LITERELOR documente • corespondență inedită Un scriitor uitat : LUCA ION CARAGIALE Mort foarte tînăr, Luca Ion Caragiale (1893—1921) a avut un destin vitreg și în istoria literară. Aproape ignorat ca prozator, deși este autorul unui roman, Nevinovățiile viclene, scris în colaborare cu I. Gherea, fiul mai mic al lui Ion Luca Caragiale este menționat, ici și colo, mai ales ca poet și de obicei în referirile asupra tatălui sau asupra lui Matei (V. E. Lovinescu, Cei trei Caragiale , Ion Luca și Matei, Memorii, III). In Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îi consacra doar cîteva rînduri, pentru a-l prezenta ca autor de „poezii verbioase“, citabile fiind doar cîteva versuri din Triptic madrigalesc (1915), și traducător din Edgar Poe. In volumul al III-lea din Memorii (Portrete și scene din viața literară), E. Lovinescu fusese reținut tot de „lirismul difuz și gongoric al tînărului“ care trecuse prin cenaclul „Sburătorului“. Recunoscînd că Luca, „deși ar fi putut fi strivit de moștenirea lui Ion, o purta cu destulă sprinteneală pe umerii lui tineri“, Lovinescu nu vedea în descendentul marelui prozator decît un „urmaș aisolut“, „acelaș, în fond, instinctul artistic umbla rătăcind în pădurea amănuntelor neconvergente“, de la Ion la Luca. Formula, oricît de ispititoare ar apărea, este înșelătoare, în antiteza prea violentă pe care se sprijină. In scrierile lui Luca pot fi observate unele anticipări de artă modernă, pe alte direcții decît literatura tatălui, care merită toată atenția. In paginile „Vieții românești“, Luca a colaborat, în anii 1920 și 1921, cu versuri (Grădina amintirii, Jeluirea prohodului toamnei, Stanțe, în nr. 1, 1920 ; Stanțele durerii, nr. 3 1920), cu proză, romanul Nevinovățiile viclene. In același an, nr. 4, 5 și 6, și cîteva încercări critice, în special recenzii la cărți franceze. Despre această colaborare vorbește Luca Ion Caragiale în scrisoarea pe care i-o adresa lui Ibrăileanu în aprilie 1920, păstrată în fondul de manuscrise al Bibliotecii centrale a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. Tînărul scriitor își exprimă satisfacția de a fi găsit în „Viața românească“ o „eclesie neexclusivistă”, receptivă la toate curentele literare care se înfruntau într-o epocă așa de agitată ca cea imediat următoare celui de ai doilea război mondial. In această „eclesie“ își găsesc adăpost și producțiile literare ale lui Luca. * Data de pe plic. AL. ANDRIESCU (Sinaia, 10 aprilie 1920)* Mult stimate domnule Ibrăileanu, am primit scrisoarea Dv., și am trebuit să mă bucur de măgulitoarele ei explicații. In rîndurile mele precedente nu voiam întrucît să bănuiesc In U.R. o eclesie exclusivista. Vorbeam de „ideile" ei „estetice", gîndindumă că orice asemenea comunitate le are pe ale sale. Curentele se pot respecta, dar nu după nevoia să se priceapă. Nu avem oare proba lui Ronsard și Marot, a lui Spenser și Chaucer ? Dacă însă genul meu baroc e în curentul V.R. sînt de două ori mai mulțumit. In ce privește problema romanului sîntem deplin de acord. In raport cu corecturile propuse am și scris lui I. Gherea ca să-i cer sfatul. Sînt de acord deplin cu tradiția V.R. Și mie mi-ar fi mai mult desagreabil să apar cu diverse producții în același număr de revistă. E clar că atîta vreme cît va apărea romanul orice voi trimite — recenziile probabil și „pe marginea cărților“ — dacă e nevoie să apară, va apărea subt inițiale. Pe chestia La Rochefaucauld iată ce s-a întîmplat . Zarifopol și cu mine am discutat ani de zile despre acest fenomen. Dînsul s-a decis din experiențele lui să scrie un essay fără pedanterie. Eu am produs, la rîndul meu o lungă disertație. Un articol ar completa pe celălalt. Natural dacă acesta nu ar conveni V.R., sînt perfect dispus să renunț la articolul meu sau să-l public într-o altă revistă. De restul promis voi căuta să mă achit cît mai conștiincios — „secundum artem". Aș dori mult să știu dacă ați citit părți din traducerea romanului „Pan" de Knut Hamsun, trimes d-lui Pătrășcanu. Cred că publicarea va fi de un oareșicare efect. Primiți, vă rog, asigurarea marii mele considerațiuni, Luca-Ion Caragiale Valeria Boiculesi: CÎNTECE DE LUNA Poezia Valeriei Boiculesi a evoluat de la transcripția gingășiei copilărești și a avînturilor nelămurite, caracteristice vîrstei tinere, la acorduri lirice mai adînci, vizînd un univers plin de mistere, revelator al unei percepții personale a lucrurilor. Cîntece de lună, volum recent apărut la Editura Tineretului, marchează evoluția unei sensibilități autentice, configurată într-o viziune robustă fără ostentație, de o delicatețe care, slujindu-se de simbol, evită sentimentalismul banal dar și prețiozitatea. Există, mai ales, în poezia mai recentă a Valeriei Bobculesi, o sinceritate lipsită de contrafaceri, o proprietate de ton, o palpitație caldă și generoasă a umanului, care dă sens naturii, vieții, fiecărui gest, fiecărui gînd. Poeta pendulează între concret și ideal, între trecut și viitor, între senzația plinătății și conștiința neîmplinirii: „lutul meu văzduh iradiază“ (Eu nu cunosc), „răstignită-am să rămîn,/între văpaie/și-mplinire“ (Imn în zori). Cîntul său „vine de jos, din pămînt“, (Ars poetica) constituind expresia unei contopiri cu natura și cu îndemnurile strămoșilor, a generațiilor măcinate de timp. Vibrația patriotică se împlinește, astfel, cu sentimentul unei continuități în înfinire. Conștiința vîrstelor anterioare revine, în poezii diferite, alături de aceea a permanentei treceri; ambele se transfigurează în solicitări ale actului creator sortit să dureze. Dacă s-ar desface de timp,... „s-ar desfrunzi ca duzii / certitudini / și iluzii / și răspunsuri /și-ntrebări", iar existența nu ar mai fi brăzdată de sensuri : „vai, m-aș rătăci prin clipa / dezbrăcată / de chemări“... (Dacă somnul). Sînt chemările care înnobilează umanul, constituindu-se într-o zonă a aspirațiilor permanente, într-o realitate așezată dincolo de efemerul domestic, învăluită uneori în ceața misterelor nestrăbătute de gînd, altă dată dogorind pasiune și nobilă dăruire. Ca și la Beniuc, (în Mărul de lîngă drum) aflăm și aici dorința ardentă de a satura, prin poezie, zbaterea continuă a omului către frumosul și fericirea purificată de poza gratuității grandilocvente. (Stau la-ntîlnirea marilor rîuri...) Există însă, în Echinox (prima secțiune a volumului) și unele bucăți inegale, declarative (închinare, Toast ș.a.), cu epitete abstracte, comune (sublim, omenesc, dalb veșmînt etc.). Chiar și în asemenea poezii, aflăm însă imagini izbutite, sugeratoare a aceleiași trăiri autentice : „dă-mi pămîntul să-l sărut / ca ре-un măr săi pun pe masă“ (Toast). Unele versuri reprezintă doar conturări, tușe scurte, neinsistente, izvorâte parcă din teama de a nu risipi fragilitatea impresiilor ce se enunță. A doua parte a acestei cărți de poezie, Cîntece de lună, este mai densă și mai unitară. Poezia de notație cedează locul meditației, pastelul devine prilej de comunicare a unor emoții pline de sens pentru personalitatea poetei. Caracteristice sînt aici punctele de plecare din folclor și poezia erotică. La masa cea mare aduce, în stilul unei orații de nuntă, sentimentul tonic al abundenței, bucuria rodirii. Fata pădurarului aduce, în maniera idilei populare, cîntul frumuseții fizice. Erotica Valeriei Bobculeși, înscriindu-se genului, evită locurile comune, apropiindu-ne, în piesele cele mai bune, fiorul contopirii în cosmicitatea sentimentelor. E firesc ca, și în aceste poezii, să intervină sentimentul grav al succesiunii, al depărtării generațiilor, al trecerii în neant (De cite ori ?, Romanță, Alb) precizînd aceeași amprentă a unei viziuni proprii. N. B. Desen de CONST. CIOSU