Cronica, 1971 (Anul 6, nr. 1-53)
1971-05-29 / nr. 22
invocație Domnului și stăpinului meu domo neadormirea inimii-n somn, cuvintul ploii in ram, așteptarea pagină din geam , focul nears în sărutul dinții, drumul sfîrșit in călcîi. Și ochiul albastru in hău, gestul cu umbletul greu. Retragerea-n umbră a iertării, neputința de stea a mirării , noaptea cu colții de lup alunecindu-i nebună pe trup. Domnului și stăpinului soare, uși descuiate-n candoare, melancolică intrare in toamnă, durerea de-ai fi mereu doamnă , neștiința plecării in moarte, sufletul ce nu se împarte ; refuzul durerii in singe, blestemul ce nu știe a plînge. spune-mi o rugăciune Spune-mi o rugăciune la capătul nopții. Visele s-adoarmă pe patul iertării. Să pot crede că te mai întorci. Lovește luna marginile mării. E seară pe locul repaus. Să te aștepte ziua, nu mai poate. E tirziu. Se surpă depărtarea și-n ceasul uitărilor bate. Spune-mi o rugăciune. Pe linia vieții arde norocul de vrajă mirat. Nu eram eu femeia de flăcări și tu cel mai trist împărat ? Cum să-mi învălui tăcerea în strigăt și vorba să-mi fugă un hău ? Că nu știi ce umăr mi-e pasăre pe care e scris zborul tău. cuvintele Cuvintul din clipa aceasta va trăda pe cel din clipa tirzie. Se nasc discuții grele-ntre cuvinte, nici unuia nu-i place să fie doar floare sau rod de mătrăgună, sau neintimplare, sau arcușul rupt. Vrea fiecare să dureze-n lume un circuit de vorbe neîntrerupt. Cuvinte copii, cuvinte fecioare ! Să meargă-n pas cu universul. Sunt populare străzile cu vorbe din clipă-n clipă-ți schimbă mersul. Sunt locuite nopțile cu strigăte, se vor năluci, se vor și sfinți . O singură adiere de lumină naște cuvinte grave și cuminți , adulmecă tot aerul, tot solul, ne-ndeamnă la iubire și la ură. Ș-apoi ne-adună suflet lingă suflet să învățăm a liniștii măsură. Și pretutindeni e-o trădare de cuvinte , ispită de-a te destrăma oriunde. Căci înaintea-mbrățișării sfinte Cuvintu-adoră alt cuvînt și-ascunde rma uitării și râmasu-n loc. Și dupa-ntoarcere tirzie în natură umblă cuvintul numele să-l cînte, intr-o alcătuire biblică și pură. ANA MAȘLEA (Urmare din pag. 1) articulațiile conlucrării acestor critici de pe poziții atît de divers opuse. Propunerea de a opta pentru unul sau altul și a renunța la ceilalți, cînd nu este urmarea unei reacții de afinitate estetică, e contrară înțelegerii destinelor literaturii. Și cu toate acestea am avut de întîmpinat și contestări și atitudini exclusiviste și partizanate ce prelungesc dincolo de epoca lor aversiuni ce azi nu-și mai au rostul. Pomenesc aici antipatia ce-l însoțește și dincolo de moarte pe Iorga, ajutată plenar de prejudecățile curente în legătură cu opera lui, antipatie și prejudecăți care se constituie în obstacole din cele mai serioase atunci cînd e vorba de reevaluarea scrierilor lui dincolo de orice prejudecăți și resentimente. In perspectiva noastră asupra operei lui Ibrăileanu imixtiunile pătimașelor comentarii de epocă n-au desigur ce căuta. Existențele celor doi critici care au dominat zenitul literar după 1900 nu sunt incompatibile de vreme ce amîndoi iubeau literatura română și n-au făcut nimic altceva decît să lucreze în sensul creării unei conștiințe de sine a ei. In slujba acestui țel Ibrăileanu aducea o perspectivă, îndrăznim să spunem, abisală. Pentru literatura unui popor era reelzultatul emanației acelui nucleu ascuns și greu definibil care diferențiază un popor de altul. El vedea literatura cu ochii lui romantic și nu întîmplător admira pe Eminescu în care a găsit încuviințarea secretă a multora din ideile sale privitoare la specificul național. Nebuloasa romantismului i-a atenuat și corectat predispoziția scientistă. Scriitorii cei mai mari sunt și cei mai naționali, ne spune el. Poate fi Shakespeare francez, se întreba criticul odată ? Există peceți al căror herb au o explicație adîncă : ele nu se aplică din afară ci vin din adine, dinăuntru. Prețuia din această pricină pe Eminescu, pe Creangă, pe Sadoveanu. A cultivat din aceleași motiv scriitori din clasa cea mai reprezentativă, după el, pentru specificul național , pe scriitorii de origină rurală. Era un program, ca atîtea alte programe, cu aproximațiile lui inerente. Nu orice scriitor rural e și un scriitor mare, după cum nici un scriitor urban nu este un scriitor modern. Ca pandant Lovinescu promova și el scriitori de o extracție de cele mai multe ori opusă celei Vieții românești. Extremisme la fel de necesare amîndouă, dacă nu ignorăm dialectica faptelor ce se încrucișau atunci încercînd să coexiste. In ce consta de fapt diferența ? Lovinescu acționa în numele unui urgent program de sincronizare cu literatura apuseană. Criteriul său era întrucitva exterior pentru că formulele de import nu aduceau totodată și o calitate literară nouă. El propunea o conștientă impulsionare dezvoltării, o ieșire în întîmapinarea viitorului. Programul său are ceva din politica pașoptiștilor și nu întîmplător el se desparte de Maiorescu, în judecata acestuia față de pașoptiști, corectîndu-i. Maiorescu condamna gestul lor de grăbit împrumut, gest care primește însă adeziunea lui Lovinescu. In schimb, Ibrăileanu este partizanul unei dezvoltări firești, organice. El nu impune literaturii un program de sincronizare cu occidentul, ci un program de sincronizare cu propria sa ființă. El nu caută identități cu ceea ce era în afara literaturii române ci cu ceea ce era în interiorul ei. Accelerarea mersului ei el nu găsește motivată decît după ce acest proces de autoconstituire s-a conturat integral, după ce notele definitorii s-au cristalizat și nu va participa la campania de sincronizare decît atunci cînd va considera că una din speciile pe care trebuie să le adoptăm, romanul,e aptă să capteze într-o cutime, neobișnuită la alte specii, o dimensiune spirituală specifică. S-a zis că Ibrăileanu a cedat pozițiilor lui Lovinescu, că s-a apropiat în cele din urmă de el. Ibrăileanu urmărea mersul literaturii și numai comandamente de dezvoltare literare în spiritul propriului său program l-au adus pe poziții asemănătoare în problema romanului. In fapt el e mai aproape de Maiorescu care structural era un conservator, adept al dezvoltărilor fără salturi și surprize. Ibrăileanu se întîlnește cu Maiorescu în ceea ce are acesta mai propriu, mai profund caracterizant. Lovinescu se desparte de Maiorescu tocmai în acest punct esențial minat de concepția pe care Maiorescu o condamnase la pașoptiști. Criticul care preia scriitorii lansați de Junimea scriind despre ei pagini fundamentale este Ibrăileanu și nu Lovinescu. Despre acesta s-a putut spune, la un moment dat, că n-avea nici o idee despre literatura română dinainte de 1900. Maiorescu va înțelege și aproba pe Sadoveanu și Goga, scriitori fundamentali pentru panteonul literar al Vieții românești, aceiași scriitori rău primiți de Lovinescu care va scrie despre ei pagini de o obtuzitate pe care adesea o uităm. In fond, ceea ce afirmă despre Sadoveanu Lovinescu nu se deosebește decît prin surdină de ceea ce a scris H. Sanielevici despre același Sadoveanu. Malițioasa observație pe care o lansa G. Călinescu la adresa lui Lovinescu nu era lipsită de adevăr . Lovinescu dădea impresia că literatura română se naște o dată cu scriitorii de la Sburătorul și chiar replicile sale la afirmațiile lui N. Davidescu și B. Fundoianu, care negau literaturii române autonomia, n-au putut schimba impresia .In acest sens, Lovinescu nu întreprinsese nimic sistematic, ceea ce nu era cazul lui Ibrăileanu. In paginile critice ale acestuia vom întâlni prima interpretare a literaturii române din chiar interiorul ei, prima scară de valori raportări strict interne, priși unele pagini critice memorabile în care literatura română e văzută în propriile sale determinări, fără complexele care o socoteau mereu inferioară celei occidentale. Ibrăileanu are conștiința că, literatura română există și analizează scrierile lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Alecsandri, Russo eliberat de prejudecăți înrobitoare. Pe urmele sale va merge G. Călinescu și Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent va rămîne îndatorată acestui mare spirit precursor. Critica sa consolidează scriitorii Junimii și adaugă cîteva nume noi printre care pe cel a lui Sadoveanu. A intui structurel intimă a unei literaturi e cea mai mare glorie pentru un critic. Semnificativ este că Ibrăileanu nu admira la Taine distincțiile deterministe ale acestuia foare plăcute lui Gherea, ci Istoria literaturii engleze operă capitală pentru definirea specificului saxon prin literatură anglo- Așa cum zicea G. Călinescu nu putem ști cât de mari erau pentru Lovinescu, Caragiale, Creangă deoarece opinii fundamentale despre aceștia nu vom găsi în opera lui. Recapitularea pe care o face pentru a-l dezvinovăți Eugen Simion ne arată doar că Lovinescu avea opinii și aici, dar că ele adesea nu sunt identice cu cele consacrate de timp și în stabilirea cărora rolul lui Ibrăileanu a fost dintre cele mai însemnate. E mai credibil că Lovinescu nu era convins de superioritatea literară a acestor înaintași, că nu credea în actualitatea lor, el criticul ce nu înțelege actualitatea literară a lui Homer după părerea că orice operă datează și devine caducă prin aservirea involuntară față de timpul care a produs-o. Putem, deci, să cădem de acord asupra complexului de inferioritate pe care literatura română îl stîrnea criticului cînd o compara cu alte literaturi. Teoria imperioasei sincronizări nu se putea naște decît dintr-o atare credință. Criticul Sburătorului nu avea ca Ibrăileanu certitudinea că prin Eminescu, Caragiale, Creangă,Sadoveanu literatura română începe să-și devină suficientă sieși sub unghiul aglutinării elementelor ei de temelie. Incertitudinea primului îl zvîrlea către înnoire, certitudinea celui de al doilea avea ca firesc rezultat o atitudine de rezistență la nou. Către acea epocă de aur a literaturii române, nimicată de Eminescu, Lovinescu se va îndrepta decis către sfîrșitul carierei. Ciclul de studii junimiste echivalează cu o descoperire și cu o stabilizare. Cel ce se considera maiorescian din începuturi avea acum o ultimă și definitivă revelație a maiorescianismului. Traiectoria evoluției sale spirituale e mai sinuoasă decît a lui Ibrăileanu. Acesta era încă din faza de început structurat pentru totdeauna. S-au schimbat doar elemente de suprafață. Nimic esențial nu s-a modificat în structura intimă a criticului. Ibrăileanu n-a știut însă să se ilustreze pe sine. E o pierdere pentru noi. Există oameni de mare talent care se ignoră sau care cedează unei cenzuri interioare prea mari ori unei ciudate modestii pe care numai cei de reală excepție, o au. Aceștia au și neșansa de a nu se ilustra pînă la capăt. Ibrăileanu era un vizionar și un mare constructor de la care ne-au rămas doar cîteva fundații și cîteva indicații de posibile opere. Lovinescu i-a fost superior în acțiunea de a se crea pe sine pentru posteritate. Este și ceea ce încurcă pe mulți de cîte ori se face o comparație. Care din ei a fost mai mare o întrebare inutilă. Marile valori nu concurează decît cu ele însele. .Lovinescu e mai aproape de noi și mai comensurabil. Anacronic încă din timpul vieții, abisal în concepție, subtil și imprevizibil, Ibrăileanu ne privește atemporal din lumina zeilor eminescieni și a țărilor de dincolo de negură. DINCOLO DE RIVALITĂȚI POȘTA REDACȚIEI Isidor C. Nu ați comis nici o greșeală scriindu-ne, nici cu prina, nici cu a doua ocazie. Reproșul pe care mi-l faceți, de a nu fi fost suficient de categoric, este îndreptățit ; vă răspundeam atunci că poeziile trimise nu sînt nici bune nici rele, propoziție intr-adevăr contradictorie. Căci o poezie sau e rea sau e bună, ba chiar mai mult, dacă nu e foarte bună e foarte rea. In acel răspuns spuneam numai că poeziile trimise de dvs., nu sînt foarte bune, părere pe care între timp nu am avut nici un motiv să mi-o schimb. S. T.V. Roman Faceți o confuzie de nume, dar nu aceasta e important, ci faptul că scrieți unele versuri remarcabile : „Cînd și cînd / cad zarzăre coapte bufnind... / Aeru-n jur e mai dulce. / Cad / în răstimpuri / zarzăre coapte / și spargăcele stelelor risipite în iarbă.“ Nu am deci decît a regreta că vă complăceți în lungimi naiv-sentimentale care diluează poezia pînă la nivelul unor piese din „Oracolele“ care circulau cîndva printre romanțioase fete de liceu : ,„Frunze-ntrebări tremură-n geam / Multe-ntrebări... Multe ... Frunze multe tremură“ ș.a.m.d. Nu pretind că lirica, și cu atît mai puțin cea feminină, ar trebui să excludă afectele , dar sentimentele nu înseamnă sentimentalism. Veți înțelege că aceste obiecțiuni ale mele se fac în zona în care discuția despre poezie e posibilă — zonă a relativului și a subiectivității. Căci acolo unde nu e poezie nu e posibilă nici o discuție despre poezie. Precizez aceasta pentru că dvs. îmi scrieți că veți vedea în opinia mea o sentință hotărîtoare , dar tocmai pentru că ne aflăm pe acest teren, o judecată absolută nu se poate face, cred eu, de către nimeni. Rada Aveți totuși un cititor devotat : acela sînt eu. M. T. Blaj Din pricina paradoxalei dvs. grafii n-am putut savura decît următoarea dulce perlă, pe care țin s-o ofer cititorilor acestei rubrici, ca o mică recompensă pentru atîtea amărăciuni: „Ascult în noapte / Ascult în noapte / Vociferările anonime / A unor indivizi / Ce nu mă lasă să dorm. / Și pleoapele obosite / De spaima nopții / Nu se închid“. Socotesc, cu satisfacția celui care a ostenit, că efortul benedictin de a descifra acest text n-a fost zadarnic. Mai trimiteți. A. V. Dumitrescu Pentru vîrsta dvs., poeziile trimise sunt promițătoare. Cu privește îndrumările pe care mi le cereți, nu vă pot sfătui decît să citiți cit mai multă poezie, Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, poezie actuală mai ales. Puteți trimite ori de cite ori considerați că ați făcut un progres. Luis Ultimele poezii îmi întăresc presupunerea că aveți talent ; alegeți-vă deci un pseudonim mai convenabil și înarmați-vă cu răbdare. Aceasta este tot atît de necesară ca și talentul. Dumitru Milcoveanu Scrisoarea dvs., din urmă m-a mihnit nespus , nu pentru injuriile ce mi le aduceți, ci pentru faptul că părerea mea despre niște poezii, părere exprimată numai la cererea și cu consimțămîntul corespondenților, poate produce asemenea reacții otrăvite. Chiar admițînd că opinia în speță ar fi fost radical eronat , vă dați, sper, seama că este cel puțin sinceră și dezinteresată , de ce atunci această răbufnire de ură ? Mi-ar face plăcere să nu mai primesc nimic de la dvs. , dar dacă totuși voi mai primi, fiți sigur că invectivele și injuriile ■— ridicole prin mobilul lor — nu pot avea nici un fel de influență, nici măcar una negativă, asupra îndeplinirii acestei modeste și, de ce să n-o supunem, uneori penibile datorii. MIHAI URSACHI Antologia „poștei redacției“ rîs pentru o fată tristă Toată noaptea visul tău Se bătuse orb de ferestre Ca un fluture ciudat și suav împrăștiind pe ulițele pustii păpuși de lut. M-au înghițit cu mers șovăitor și plăpînd Frunze dulci Să cad precum cenușa Pe o noapte obosită de iulie. Urmele ca niște ochi umezi și proaspeți Să poarte visul pentru o fată tristă Din fereastră în fereastră arsele lămpi. MARIA HOLMEIA cronica • 7