Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-11-10 / nr. 45
P remers într-aceasta de Bălcescu și de întreg șirul de martiri la care medita adesea, lui Eminescu i s-a dat o existență tot atît de impresionantă ca și opera sa, susceptibilă de o infinitate de interpretări ca și aceea. Evidențele simple arată că poetul avea în cel mai înalt grad o virtute indispensabilă oricărui ins pe care marile sale însușiri native îl recomandă misiunii de exponent și de reformator. E vorba de ceea ce se cheamă consecvență, concordanță neșovăielnică între gînd și faptă, între viață și operă, pe care vicisitudinile ce a trebuit să înfrunte Eminescu ne-o fac tot mai vizibilă cu trecerea anilor și mai încărcată de înțelesuri. Impresionantă este nesupunerea lui față de condiția ce i s-a dat omenirii. Simțin îndemnul de a ne gîndi pururi la Eminescu, fiindcă pilda existenței și operei lui ne răzbună în chip sublim de sensul umilitor al servituților legate de condiția umană. întrevedem în hieroglifa existenței omenești în genere, ale cărei latențe ne vine să bănuim că depășesc incomensurabil verticalitatea biologică și consecințele ei de pînă acum. Intr-o ordine a supremelor povățuiri, unde bine, adevăr și frumos fac una, verticalitatea existenței și operei eminesciene epuizează înțelepciunea trăitorilor acestui pămînt, a celor de pe alte meridiane, a speciei. Coloana infinită a lui Brâncuși e în această privință un pendant la ceea ce a relevat Eminescu. Insă așa fiind, e greu de înțeles cum o asemenea existență monolitică ar putea fi evaluată după măsurile obișnuite de apreciere, detaliindu-i-se însușirile în necomunicare unele cu altele. Să ne restrîngem la un exemplu. O linie a portretului final (Masca lui Eminescu) din cunoscuta biografie călinesciană a fost trasă astfel : „Și cînd un graeculus ca I. L. Caragiale, cu linii subțiri și nestatornice de maliție, încerca să atragă pe poet în jocul alunecător și întortocheat al sofisticii, piciorul său sufletesc solid se împleticea iritat, obișnuit să se așeze lat și neted în hora sublimă a principiilor [...] Inteligența îi era limpede, îndreptată numaidecît la țintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adînci. In schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcînd din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereștri“. Formularea sună memorabil, însă e aici o înțelegere a lucrurilor greu de împărtășit. Nu din prejudecata că un geniu al fanteziei trebuie să aibă neapărat o inteligență peste „cea mijlocie ca o apă curgătoare“, ci din pricină că problema e pusă inadecvat. Inteligența unui mare poet liric, în genere, și a lui Eminescu îndeosebi, nu poate avea structura și funcțiile maliției caragialiene, nici ale minții omului de acțiune, care pășește fără să se împiedice printre obiectele Terrei, și, mai în scurt, nici ale unui fel de inteligență ce are a se fructifica în alte îndeletniciri decît poezia. Inteligența unui poet de natura lui Eminescu face una cu fantezia lui departe străbătătoare, care-și reprezenta stihiar priveliștile vieții lăuntrice și ale lumii, în absolutul lor posibil, și o făcea prin intermediul unor viziuni ce s-au perimat mult mai puțin decît obiectivarea oricărui alt tip de inteligență. In atingerea cu raza incomensurabilă a reprezentărilor lui Eminescu, de altfel, — spre a vedea și reversul imaginii călinesciene despre in biografie interioară Sensul existenței eminesciene George MUNTEANU religență, — gîndul „alunecător și întortocheat“ al lui Caragiale „se împleticea“, desigur, nu mai puțin „iritat“ decît pasul gîndirii poetului cînd nimerea între sofisme. Aceasta, din pricină că aripile marelui comic aveau trebuință de aerul dens pămîntean, pe cînd inteligenței eminesciene — prin excelență vizionare — îi pria întru totul și eterul cosmic. Mai potrivit ni se pare, de aceea, modul lui Ibrăileanu de a înțelege lucrurile : „Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația completă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omenirii și vîrstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil — nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunoștinți ca un învățat și abstractor de idei ca un metafizician“. Fără a avea posibilitatea să anticipăm cît de cît detailat, aici, ceea ce va fi spus într-o carte despre Biografia interioară a poetului, să ne întrebăm o clipă cum ar putea fi scrutată din perspectiva de azi inteligența eminesciană ? Ințelegînd-o, firește, ca temelie structurală a personalității poetului. Și înțelegînd-o astfel nu doar pentru că întreaga orientare a gîndirii contemporane ne dă asemenea sugestie, dar și din pricină că — în afara portretizărilor ad-hoc — oricine știe că Eminescu era unul dintre cei mai culți și mai intelectivi poeți ai secolului trecut. Și în această privință, ca în atîtea altele, Eminescu nu putea fi un spontan în accepția comună, iar aceasta i-a derutat pe mulți; însușirile sale disociative, remarcabile prin ele însele, erau totuși mai subordonate decît se întîmplă de obicei dispoziției asociative, perspectivei integratoare, sintetizatoare. Eminescu știa aceasta, așa cum nu ignora nimic din ale sale, și a arătat-o printr-o însemnare aparent impersonală : „Oamenii învățați dar fără talent propriu, adică purtătorii ființei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o ușă de intrare și cu una de ieșire. Ideile streine intră printr-o ușă, trec prin întunericul salei și ies pe cealaltă, indiferente, singure și reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreți de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci și și indiferente — dar ce societate, ce petrecere găsesc. In lumina cea mai vie ele-și găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută — concesii, și ideile cele mari, quintesența vieții sale sufletești se uită la ele, dacă și cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Și cum ies ele din această sală iluminată ? Multe, întîi inamice, ies înfrățite, toate cunoscîndu-se, toate știind clar în ce relațiune stau sau pot sta — și astfel se comunică și auditoriului, și el se simte în fața unei lumi armonice, care-1 atrage“ (Ms. 2287). Neluată în seamă, însemnarea aceasta cuprinde totuși o foarte sugestivă și modernă circumscriere a particularităților inteligenței sintetizatoare, în accepția pe care au putut s-o dobîndească la Eminescu însuși. Gîndind la întreg felul său de a fi, am putea conchide că ne aflăm în prezența uneia din acele împrejurări rarisime cînd natura convoacă parcă toate mijloacele trebuitoare pentru a se autocunoaște nemijlocit, iar mai apoi face totul spre a le spulbera în cele patru vînturi, speriată de ceea ce începuse să i se reveleze. „Dintr-o zi culeg atîta, parc-aș fi trăit o mie“ — sună un vers eminescian, emblematic, s-ar zice, pentru pornirea dintîi cu care natura i-a plămădit ființa. Alte versuri, dintre mai multele ce trădează presentimentul că va fi fulgerat de Apollo, sînt augurele pentru pornirea de-a doua : „Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască / Demiurg se mișcă-n mine, vrînd să mă ademenească / îmi oferă bucuria și să fiu cu voi de-o seamă / Numai să-mi orbească mintea și să nu spun cum îl cheamă“. Intre polii acestor două porniri se cristalizează existența eminesciană, personalitatea, opera poetului nostru național, cu aura lor de măreție antică și de tragism, cu presimțirea parcă iminentă, deși mereu amînată, ce ne inculcă, a unui răspuns decisiv, mîntuitor. Cine a numit aceasta cu tocita vorbă „pesimism“ ? Rezumînd condiția umană dintotdeauna, inteligența eminesciană disperă de orice, numai de ea însuși nu, chiar cînd afirmă că și de sine disperă. Maternitate II i contemporane DIALECTICA NATIONAL-INTERNATIONAL IN CULTURĂ Națiunea — factor de progres în civilizația modernă. Cultura reprezintă acea sferă de lucrare a spiritului uman în care formele istorice de comunitate umană și îndeosebi națiunea își manifestă cu deosebită pregnanță conștiința de sine și originalitatea. O națiune, ca și un individ, trebuie să rămînă identică cu sine în toate faptele de civilizație pe care le instituie și în procesul tuturor mutațiilor interne pe care le suportă. Cultura este îndeosebi marca de noblețe a unei națiuni căci prin cultură își realizează ea potentele creatoare. Dacă naționalul este pentru cultura modernă un moment de geneză, în afara căruia este de neconceput, internaționalul reprezintă, așa cum vom vedea, un constituent intrinsec și un nivel maxim de realizare. Dar înainte de a descifra dialectica specifică a raportului național internațional în cultură, ar trebui să ne reamintim unele teze marxist-leniniste mai generale cu privire la națiune și la raportul național internațional. Rezultat al unui complex proces istoric progresiv, al unei epoci de intensă dezvoltare a civilizației omenești, națiunea reprezintă ea însăși un factor de progres și civilizație. In timp ce procesul de formare a națiunilor și statelor naționale nu este terminat, iar numeroase popoare abia s-au apropiat de idealul unei dezvoltări naționale independente, de sine stătătoare, asistăm la critici și atacuri împotriva națiunii, considerată ca o formă istorică de comunitate umană depășită, în conflict cu progresul tehnico-științific și economic contemporan. Există o unitate armonioasă, organică, între sarcinile naționale și internaționale ale clasei muncitoare. Prin caracterul și țelurile sale fundamentale, clasa muncitoare este internațională dar întreaga sa activitate este națională nu numai pentru că se desfășoară intr-un cadru național, ci pentru că este, putem spune, clasa prin excelență națională, în sensul că reprezintă, obiectiv și subiectiv, forța socială cea mai înaintată, mai dinamică și revoluționară din fiecare națiune , este clasa socială prin intermediul căreia națiunea ajunge pentru prima dată la o adevărată conștiință de sine (sub raport istoric și socialcultural). Revoluția socialistă mondială nu se desfășoară nici înafară, nici împotriva națiunilor ci, dimpotrivă, la nivelul și în cadrul diferitelor țări, prin participarea marii majorități a națiunii, sub conducerea clasei muncitoare și a partidelor marxist-leniniste. Din acest mod de a pune problema că nu putem contrapune factorii interni și cei externi ai mișcării revoluționare și nici să le subapreciem importanța și semnificația. Să nu uităm un principiu elementar dar fundamental al dialecticii marxiste : forța motrice principală a dezvoltării oricărui sistem o constituia contradicțiile interne. Imperativele economice, politice, etice și culturale ale progresului în civilizația modernă, cer nu dispariția națiunilor, ci formarea unor națiuni noi și constituirea națiunilor socialiste, în procesul edificării și perfecționării societății socialiste. Lenin a arătat că națiunea va constitui cadrul social necesar al dezvoltării societății, chiar după victoria deplină a socialismului pe plan mondial, dar ea va suferi prefaceri radicale în procesul perfecționării vieții sociale, a dezvoltării democrației socialiste, însuși acest fapt determină o schimbare radicală a tabloului lumii contemporane din punct de vedere al relați(continuare în pag 11) AI. TANASE V_____________ cronica Ф 9