Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-11-10 / nr. 45

P remers într-aceasta de Băl­­cescu și de întreg șirul de martiri la care medita a­­desea, lui Eminescu i s-a dat o existență tot atît de im­presionantă ca și opera sa, sus­ceptibilă de o infinitate de in­terpretări ca și aceea. Eviden­țele simple arată că poetul avea în cel mai înalt grad o virtute indispensabilă oricărui ins pe care marile sale însușiri native îl recomandă misiunii de expo­nent și de reformator. E vorba de ceea ce se cheamă consec­vență, concordanță neșovăielnică între gînd și faptă, între viață și operă, pe care vicisitudinile ce a trebuit să înfrunte Emi­nescu ne-o fac tot mai vizibilă cu trecerea anilor și mai încăr­cată de înțelesuri. Impresionantă este nesupune­rea lui față de condiția ce i s-a dat omenirii. Simțin îndemnul de a ne gîndi pururi la Emines­cu, fiindcă pilda existenței și o­­perei lui ne răzbună în chip sublim de sensul umilitor al ser­­vituților legate de condi­ția umană. întrevedem în hieroglifa existenței omenești în genere, ale cărei latențe ne vi­ne să bănuim că depășesc inco­mensurabil verticalitatea biologi­că și consecințele ei de pînă a­­cum. Intr-o ordine a supremelor povățuiri, unde bine, adevăr și frumos fac una, verticalitatea e­­xistenței și operei eminesciene epuizează înțelepciunea trăitori­lor acestui pămînt, a celor de pe alte meridiane, a speciei. Coloa­na infinită a lui Brâncuși e în această privință un pendant la ceea ce a relevat Eminescu. Insă așa fiind, e greu de în­țeles cum o asemenea existență monolitică ar putea fi evaluată după măsurile obișnuite de apre­ciere, detaliindu-i-se însușirile în necomunicare unele cu altele. Să ne restrîngem la un exem­plu. O linie a portretului final (Masca lui Eminescu) din cu­noscuta biografie călinesciană a fost trasă astfel : „Și cînd un graeculus ca I. L. Caragiale, cu linii subțiri și nestatornice de maliție, încerca să atragă pe poet în jocul alunecător și în­tortocheat al sofisticii, piciorul său sufletesc solid se împleti­cea iritat, obișnuit să se așeze lat și neted în hora sublimă a principiilor [...] Inteligența îi era limpede, îndreptată numaidecît la țintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adînci. In schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcînd din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereș­tri“. Formularea sună memora­bil, însă e aici o înțelegere a lucrurilor greu de împărtășit. Nu din prejudecata că un geniu al fanteziei trebuie să aibă neapă­rat o inteligență peste „cea mij­locie ca o apă curgătoare“, ci din pricină că problema e pusă inadecvat. Inteligența unui ma­re poet liric, în genere, și a lui Eminescu îndeosebi, nu poate avea structura și funcțiile mali­ției caragialiene, nici ale minții omului de acțiune, care pășește fără să se împiedice printre o­­biectele Terrei, și, mai în scurt, nici ale unui fel de inteligență ce are a se fructifica în alte în­deletniciri decît poezia. Inteli­gența unui poet de natura lui Eminescu face una cu fantezia lui departe străbătătoare, care-și reprezenta stihiar priveliștile vie­ții lăuntrice și ale lumii, în ab­solutul lor posibil, și o făcea prin intermediul unor viziuni ce s-au perimat mult mai puțin de­cît obiectivarea oricărui alt tip de inteligență. In atingerea cu raza incomensurabilă a repre­zentărilor lui Eminescu, de alt­fel, — spre a vedea și reversul imaginii călinesciene despre in­ biografie interioară Sensul existenței­­ eminesciene George MUNTEANU religență, — gîndul „alunecător și întortocheat“ al lui Caragiale „se împleticea“, desigur, nu mai puțin „iritat“ decît pasul gîndi­­rii poetului cînd nimerea între sofisme. Aceasta, din pricină că aripile marelui comic aveau tre­buință de aerul dens pămîntean, pe cînd inteligenței eminescie­ne — prin excelență vizionare — îi pria întru totul și eterul cosmic. Mai potrivit ni se pare, de a­­ceea, modul lui Ibrăileanu de a înțelege lucrurile : „Eminescu a fost un organism complet. A a­­vut totul, toată gama senzații­lor, imaginația completă, inteli­gența înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omenirii și vîrstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil — nou în fața univer­sului, el a fost în același timp înarmat de cunoștinți ca un în­vățat și abstractor de idei ca un metafizician“. Fără a avea posibilitatea să anticipăm cît de cît detailat, a­­ici, ceea ce va fi spus într-o carte despre Biografia interioară a poetului, să ne întrebăm o cli­pă cum ar putea fi scrutată din perspectiva de azi inteligența e­­minesciană ? Ințelegînd-o, fireș­te, ca temelie structurală a per­sonalității poetului. Și înțelegîn­­d-o astfel nu doar pentru că întreaga orientare a gîndirii con­temporane ne dă asemenea su­gestie, dar și din pricină că — în afara portretizărilor ad-hoc — oricine știe că Eminescu era unul dintre cei mai culți și mai intelectivi poeți ai secolului tre­cut. Și în această privință, ca în a­­tîtea altele, Eminescu nu putea fi un spontan în accepția comu­nă, iar aceasta i-a derutat pe mulți; însușirile sale disociative, remarcabile prin ele însele, erau totuși mai subordonate decît se întîmplă de obicei dispoziției a­­sociative, perspectivei integratoa­re, sintetizatoare. Eminescu știa aceasta, așa cum nu ignora ni­mic din ale sale, și a arătat-o printr-o însemnare aparent im­personală : „Oamenii învățați dar fără talent propriu, adică purtătorii ființei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o ușă de intrare și cu una de ieșire. Ideile streine intră prin­tr-o ușă, trec prin întunericul salei și ies pe cealaltă, indife­rente, singure și reci. Capul u­­nui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreți de oglinzi. De-afară vin ideile într-a­­devăr reci și și indiferen­te — dar ce societate, ce petrecere găsesc. In lumina cea mai vie ele-și găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contra­riază, dispută — concesii, și ideile cele mari, quintesența vieții sa­le sufletești se uită la ele, da­că și cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Și cum ies ele din această sală iluminată ? Multe, întîi inamice, ies înfră­țite, toate cunoscîndu-se, toate știind clar în ce relațiune stau sau pot sta — și astfel se co­munică și auditoriului, și el se simte în fața unei lumi armo­nice, care-1 atrage“ (Ms. 2287). Neluată în seamă, însemnarea aceasta cuprinde totuși o foarte sugestivă și modernă circumscri­ere a particularităților inteligen­ței sintetizatoare, în accepția pe care au putut s-o dobîndească la Eminescu însuși. Gîndind la întreg felul său de a fi, am pu­tea conchide că ne aflăm în pre­zența uneia din acele împrejurări rarisime cînd natura convoacă parcă toate mijloacele trebuitoa­re pentru a se autocunoaște ne­mijlocit, iar mai apoi face totul spre a le spulbera în cele patru vînturi, speriată de ceea ce în­cepuse să i se reveleze. „Dintr-o zi culeg atîta, parc-aș fi trăit o mie“ — sună un vers eminesci­an, emblematic, s-ar zice, pentru pornirea dintîi cu care natura i-a plămădit ființa. Alte ver­suri, dintre mai multele ce tră­dează presentimentul că va fi fulgerat de Apollo, sînt augu­rele pentru pornirea de-a doua : „Totu-i mască pentru mine, în­sumi eu îmi par o mască / De­miurg se mișcă-n mine, vrînd să mă ademenească / îmi oferă bu­curia și să fiu cu voi de-o sea­mă / Numai să-mi orbească min­tea și să nu spun cum îl chea­mă“. Intre polii acestor două por­niri se cristalizează existența e­­minesciană, personalitatea, ope­ra poetului nostru național, cu aura lor de măreție antică și de tragism, cu presimțirea parcă i­­minentă, deși mereu amînată, ce ne inculcă, a unui răspuns de­cisiv, mîntuitor. Cine a numit aceasta cu tocita vorbă „pesi­mism“ ? Rezumînd condiția u­­mană dintotdeauna, inteligența eminesciană disperă de orice, nu­mai de ea însuși nu, chiar cînd afirmă că și de sine disperă. Maternitate II i contemporane DIALECTICA NATIONAL-INTERNATIONAL IN CULTURĂ Națiunea — factor de progres în civilizația modernă. Cultura reprezintă acea sferă de lucrare a spiritului uman în care formele istorice de comunitate umană și îndeosebi națiunea își manifestă cu deosebită pregnanță conștiința de sine și originalitatea. O națiune, ca și un individ, tre­buie să rămînă identică cu sine în toate faptele de civi­lizație pe care le instituie și în procesul tuturor mutațiilor interne pe care le suportă. Cultura este îndeosebi marca de noblețe a unei națiuni căci prin cultură își realizează ea potentele creatoare. Dacă naționalul este pentru cultura modernă un moment de geneză, în afara căruia este de neconceput, internaționalul reprezintă, așa cum vom vedea, un constituent intrinsec și un nivel m­axim de realizare. Dar înainte de a descifra dialectica specifică a raportu­lui național­ internațional în cultură, ar trebui să ne rea­mintim unele teze marxist-leniniste mai generale cu pri­vire la națiune și la raportul național­ internațional. Rezultat al unui complex proces istoric progresiv, al unei epoci de intensă dezvoltare a civilizației omenești, națiunea reprezintă ea însăși un factor de progres și civi­lizație. In timp ce procesul de formare a națiunilor și sta­telor naționale nu este terminat, iar numeroase popoare abia s-au apropiat de idealul unei dezvoltări naționale in­dependente, de sine stătătoare, asistăm la critici și atacuri împotriva națiunii, considerată ca o formă istorică de comunitate umană depășită, în conflict cu progresul teh­­nico-științific și economic contemporan. Există o unitate armonioasă, organică, între sarcinile naționale și internaționale ale clasei muncitoare. Prin caracterul și țelurile sale fundamentale, clasa muncitoare este­ internațională dar întreaga sa activitate este națio­nală nu numai pentru că se desfășoară intr-un cadru na­țional, ci pentru că este, putem spune, clasa prin exce­lență națională, în sensul că reprezintă, obiectiv și subiec­­tiv, forța socială cea mai înaintată, mai dinamică și revo­luționară din fiecare națiune , este clasa socială prin in­termediul căreia națiunea ajunge pentru prima dată la o adevărată conștiință de sine (sub raport istoric și social­­cultural). Revoluția socialistă mondială nu se desfășoară nici în­­afară, nici împotriva națiunilor ci, dimpotrivă, la nivelul și în cadrul diferitelor țări, prin participarea marii majo­rități a națiunii, sub conducerea clasei muncitoare și a partidelor marxist-leniniste. Din acest mod de a pune pro­blema că nu putem contrapune factorii interni și cei ex­terni ai mișcării revoluționare și nici să le subapreciem importanța și semnificația. Să nu uităm un principiu ele­mentar dar fundamental al dialecticii marxiste : forța motrice principală a dezvoltării oricărui sistem o consti­tuia contradicțiile interne. Imperativele economice, politice, etice și culturale ale progresului în civilizația modernă, cer nu dispariția na­țiunilor, ci formarea unor națiuni noi și constituirea nați­unilor socialiste, în procesul edificării și perfecționării societății socialiste. Lenin a arătat că națiunea va consti­tui cadrul social necesar al dezvoltării societății, chiar după victoria deplină a socialismului pe plan mondial, dar ea va suferi prefaceri radicale în procesul perfecțio­nării vieții sociale, a dezvoltării democrației socialiste, în­suși acest fapt determină o schimbare radicală a tablo­ului lumii contemporane din punct de vedere al relați­(continuare în pag 11) AI. TANASE­ V_____________ cronica Ф 9

Next