Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)
1975-01-10 / nr. 2
PERSONALITATE-SINTEZĂ (Continuare din pag. 1) modernă. Ca revelator prin cuvînt al legăturilor noastre cu țara, adică cu pămîntul, el rămine precum vîrful Omul, cota cea mai înaltă a verbului românesc, o prezență vie și un mit. Istoria poeziei cuprinde două ere : înainte și după Eminescu. Unitatea de măsură a valorilor rămîne pentru noi Eminescu, așa cum e Dante pentru italieni, Shakespeare pentru englezi, Goethe pentru germani. Pentru o cultură care, fără să fi trecut printr-o disciplină clasică, își construia acum un veac profilul modern, ivirea intelectualului creator Eminescu a reprezentat un noroc excepțional, căci acest cărturar deschis spre cultura universală a priceput și valorificat, ca puțini alții, în epocă, resursele geniului național. El a înțeles că mitologia autohtonă, istoria și folclorul ne reprezintă ca națiune diferențiată ; din alte culturi a asimilat ceea ce putea potența o idee, un amănunt, neuitînd niciodată prioritatea fondului nostru. Etnografia — observa gînditorul — se oprește la interpretarea unor „lucruri exterioare", relative la „descendență, migrațiune, datini", neglijînd „substratul psihologic", impulsurile ce țin de spațiul fizic, de ereditate, adică trăsăturile care „trebuie să se fi înmagazinat în spiritul poporului și în limba lui într-o formă oarecare". A descifra în spiritualitatea contemporană semnele misterioase ale trecutului (runele de care va vorbi Blaga) a constituit pentru Eminescu un program. Și Sadoveanu și Blaga, care-i merg pe urme, puteau subscrie în totul ideea de o frapantă esențialitate : „Toată istoria unui popor — în orice privire — e înmagazinată în prezentul lui" (Timpul, V, 1880, nr. 101). Prin aspirația ardentă spre desăvîrșire, poetul a contribuit paralel cu Maiorescu — dar cu alte mijloace - la impunerea unui climat de emulație, discreditînd mediocritatea și epigonismul, punînd bazele unui edificiu destinat să reziste vremii. Deși torturat de fiorul metafizic al trecerii, a opus relativității existenței tentația absolutului, ridicarea spre etern și dezmărgenire prin intermediul artei. Pe de altă parte contemplativul romantic era dublat de un cenzor lucid, cu un foarte fin simț al valorilor. Pe Hasdeu l-a admirat pentru studiile privind substratul thracodacic, dar nu s-a sfiit să declare că meritul de a fi alcătuit o culegere de texte din secolul al XVI-lea, „în orice caz nu e atît de mare, încît să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefață" (Timpul, III, 1878, nr. 204). Heliade Rădulescu a avut merite pe care unii le-au negat („între care d. Ion Ghica bunăoară") iar alții „le-au ridicat în ceruri". Dar care e „dreapta măsură a lucrării lui însemnate" ? Gazetarul de la Timpul se pronunță în modul cel mai adecvat : „Ca literat și politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, (Heliade) au fost promotorul desigur cel mai arzător al tuturor mișcărilor generoase și au avut, ca nealtul, o influență determinantă asupra caracterului culturei române". (Timpul, VI, 1881, nr. 134 și 255). Cu toate că atins de stări depresive, rațiunea cugetătorului — în una din ultimele sale apariții — se ridica împotriva pesimismului „la modă", denunțîndu-l ca profund nociv : „Literatura și artele sînt chemate dar să sarifice inteligențele de această boală psihologică a scepticismului" (Fintina Blanduziei, 1888, nr. 1). în planul mai larg al eticii și al relațiilor sociale, Eminescu e un moralist cu atenție distribuitivă, la care monologul satiric are accente memorabile. Lumea îi apare ca un teatru, pe a cărui scenă se perindă, într-o succesiune mozaicală, tipuri burgheze rebarbative, de unde sarcasmul dur, definitiv, tăios ca o spadă. Față de spectacolul social hibrid, evaziunea în vis se dovedește un antidot al insatisfacțiilor de tot felul. Fantezia evoluînd liberă, Eminescu, om al naturii, e în elementul său, dînd poeziei amintirii o tonalitate inimitabilă. Pe fundalul unei lumi ideale — cu care, romantici sau nu, ne simțim solidari în perpetuitate — se proiectează poetul monumental, conștiință scăpărătoare a epocii sale. Ce trăsături explică amploarea crescîndă a farmecului eminescian ? Să fi avut un rol drama care i-a curmat atît de timpuriu existența fizică ? E la mijloc oare farmecul desăvîrșitei sincerități ? E oare fascinația purității sufletești ? în orice caz, atracția nu aparține numai cuvîntului, frazei, adică artei. Miile de pagini despre fenomenul Eminescu, sînt încă pline de necunoscute. Eminescu e marele nostru subiect deschis... Piatra funerară de la Bellu Despre Eminescu SSS- și scris Eminescu, rămin încă de întreprins documentari biografice, bibliografice și minuțioase anchete arhivistice și de teren, necesare înțelegerii personaații și explicării operei lui creatoare, parcurgînd timpul relațiilor, aria experiențelor și a intențiilor scriitorului, prin date de viață, de cultură, de elaborare, care trec ca forme ale cunoașterii deliberate sau subconștiente, alteori ca reminiscențe, în ghemul gîndurilor lui, în șantierul lui artistic, în creația-i literară. Și aceasta cu atît mai mult cu cît cultura românească pînă în momentul de față este lipsită de biografia științific saturată de documente a lui Eminescu. I O ediție Caragiale? In Drepturile Omului, an. I, nr. 208, de marți 22 oct. 1885, apăru la rubrica Informații o știre, nu se știe cum ajunsă de la Iași, unde Eminescu se reîntorsese de curînd de la Odesa, după tratamentul în ghidul lacului Cuialnițchi , reaparițiune „Se vorbește de reaparițiunea d-lui Mihail Eminescu în ziaristica română. D-lui va scrie într-un organ conservator ce va apare în curînd. Cu toate acestea lucrul nu este pe deplin hotărît“. Iluzie ? Presupunere ? Dorință din restrînsul cerc al apropiaților cîți îi mai rămăseseră nefericitului poet în amărîții ultimi ani de viață? La data aceea, funcționar la Biblioteca centrală din Iași, răvășit recidivele bolii, Eminescu n-ar fi putut redacta articole de autoritate în vreun monitor politic. In numita publicație, a doua zi, la 23 oct. 1885, la caseta Bibliografie, se vestește apariția și punerea în vînzare (cu 4 lei) a ediției a doua de Poesii a lui Eminescu, anunțată tot de Drepturile Omului, la 1 iunie, că i se începuse imprimarea sub îngrijirile lui Titu Maiorescu și — nemairelevat de nici o altă informație — „a d-lui I. L. Caragiale“. N rul 96 includea știrea în chipul următor : „Epuisîndu-se întîia ediție din Poesiile lui Mihail Eminescu, s-a început tipărirea ediției a doua sub îngrijirea d-lui T. L. Maiorescu și a d-lui I. L. Caragiale. Pînă acuma s-a tipărit prima coală în imprimeria Socec și Teclu“. Contribuția lui Caragiale la truda reeditării poeziilor marelui lui prieten nu corespunde realității și rămine incredibilă chiar și ca intenție. II Tinea Vartic își amintește de un bilet scris de mîna lui Gh. T. Kirileanu („De la cucoana Tincuța, femeia cu care trăia I. Creangă, unde Eminescu se ducea adesea de mînca și petrecea jucînd concina cu Creangă“) se citesc cîteva suveniruri de la Ținea Vartic, care, prin autenticitate, sînt de reținut biografic cu cîteva retușuri. Iată-le : „Eminescu cînta frumos cîntece populare și avea un glas dulce de-ți dădeai și cămașa să-l asculți. Eminescu locuia cu Pompiliu într-o odaie fără foc și se vîrau sub o saltea și tremurau de frig amândoi. Mai ales ii plăcea să cînte „Frunză verde Baraboi / Durduleană hăi Prima și a treia frază reconfirmă amintirile intimilor lui Eminescu despre interesul cu care el culegea folclor și șartul cu care, cînd și cînd, poetul intona cîntece populare. Cea de a doua relatare a Tincâi Vartic se referă la toamna lui 1875, un an după întoarcerea lui Eminescu de la Berlin și cînd fusese numit director al Bibliotecii centrale din Iași. A locuit Împreună cu Pompiliu aproape doi ani. Este mai greu de presupus că relatarea ar fi databilă la începutul primăverii 1884 cînd, revenit de la Ober-Döbling în Iași, Eminescu locui puțin timp cu bunul prieten Pompiliu Miron, după care se mută în șura hotelului „Bacalu“ din Piața Unirii. III După 15 ani Tot între hîrtiile folcloristului Gh. Theodorescu- Kirileanu (Piatra Neamț) se păstrează o însemnare anonimă. Cum demonstrează enumerarea exactă celor ce participaserâ la tristul ceremonial din 1/ a iunie 1889, notarea provine de la cineva care luase parte la înhumarea poetului, cineva din preajma lui Titu Maiorescu, care, se cunoaște, s-a ocupat cu pioșenie de înmormântarea lui și de ridicarea unei stele funerare la căpătîiul celui dispărut, iată însemnarea : MORMINTUL LUI EMINESCU „Astăzi 15 iunie 1904, se împlinesc 15 ani de la încetarea din viață a lui Mihail Lninescu. Marele nostru poet a murit in institutul Dr-lui Șuțu, iar înmormintarea s-a făcut sâmbată 17 iunie 1889. Serviciul s-a celebrat in Biserica Sf. Gheorghe nou, de unde cortegiul funebru a pornit pe dinaintea Universitati la Cimitirul Șerban Vodă (Bellu), însoțit de c. Catargiu, pe atunci prezident al Consiliului, care ținea să onoreze memoria strălucitului redactor al ziarului „Timpul“, de Mihail Kogălniceanu, de cunoscuții amici literari T. Maiorescu, T. Rosetti, N. Mandrea, dar mai ales de un foarte mare număr de studenți și școlari. Nimeni din familia sa nu era de față, precum nimeni din familie nu s-a îngrijit de mormintul și monumentul lui. Cine se duce astăzi la Cimitirul Bellu poate găsi mormîntul lui Eminescu apucind pe prima alee din dreapta porții de intrare. Mormîntul este bine îngrijit, un monument de piatră în stil sever, executat de răposatul sculptor Georgescu după desenul d-lui Andre Lecomte de Nouy". Finalul notei autografe precizează — ceea ce se știa mai puțin — că piatra tombală a lui Eminescu fusese proiectată de elevul lui Violet le Duc, arhitectul A. Lecomte de Nouy, cel cu restaurările ,,occidentalizante“ de la Curtea de Argeș și din Iași. De pe grafica lui, ce retușează fotografia poetului din tabloul „Junimii“, fotografie ce în miniatură se reproduce și în primele ediții de poezii, îngrijite de Maiorescu și apărute la Socec, sculptorul Ion Georgescu, caracterizat favorabil de criticul Convorbirilor literare în însemnări zilnice, a executat mulajul basoreliefului Nemuritorului, aplicat pe frontonul modestului monument de la Bellu. Tiparul de ghips se află expus în Muzeul de artă plastică din Cîmpulung-Muscel. Augustin Z. N. POP ROMANUL LUI EMINESCU (Continuare din pag 1) Deoarece în primele pagini se face o aluzie la Tasso, probabil că Eminescu a avut în vedere pe eroul dramei lui Goethe, geniul osândit la captivitate și solitudine ca poet de curte. Alte trăsături ne fac să ne gândim la Werther și la Goetz von Berlichingen, la cavalerism și totodată la un prematur mai du siècle. Natural, povestirea lui Eminescu, absolut originală, se inspiră din realități naționale și fapte istorice, chiar unii eroi ar putea fi reali, cum ar rezulta dintr-o tăietură de ziar copiată în ms. 2254, p 16, unde se vorbește de un patriot și de o tînără cu numele de Poesis. Autorul face cunoștință la București cu un tînăr de o frumusețe luciferică, adept al unei filosofii practice active, condamnînd tirania războiul în favoarea păcii eterne. Un astfel de erou revolșitat, vizionar, însetat de idealuri absolute ar putea deveni un adevărat Tasso, eroul la care se gîndea, cînd tînărul Toma Nour, pleacă fără veste. De abia cînd ajunge într-o închisoare germană conform unei înțelegeri Toma Nour expediază cartea vieții sale, romanul pe care, intervine desigur clasicul truc, autorul nu face decît să-l „transcrie“ Ce date conține manuscrisul ? Fiu al unui pietrar ardelean, Toma a cunoscut la Cluj un tînăr neliniștit, capul tuturor exceselor studențești, deși făptură delicată, pe pictorul loan. Imprietenindu-se cu el, loan îi prezintă pe amica sa Sofia, fata unui violoncelist sărac. Sofia moare curînd, Toma face însă cunoștință cu sora ei, Poesis, o actriță de roluri secundare, deși de talent. Dezamăgire ! Poesis fusese metresa unui conte și era frecventată de doi dandy ai tîrgului, o adevărată Marguerite Gautier. In această parte romanul e violent sentimental, cu multe efuziuni lirice puse și în versuri, precum poezia înger de pază. A doua parte, fără a renunța la tonul patetic, are un conținut obiectiv. Sîntem în anul revoluționar 1848. Aflînd că Ioan s-a înrolat ca tribun, Toma se alătură cauzei iobagilor români sub steagul lui Avram Iancu. Urmează scene eroice, cavalerești. Toma salvează onoarea unei fete atacată de honvezi și se răzbună înfingînd un pumnal în capul unuia din cei doi dandy. Pe Mureș vine — ca mai tîrziu într-un roman de Sadoveanu — o moară. Trădată de un morar sas, ceata lui loan e pe punctul de a fi nimicită și un bătrîn e nevoit să taie capul lui loan, rănit de moarte, spre a nu cădea prizonier. Trădătorul e pedepsit, dîndu-se foc morii plutitoare. Revenit la Cluj după revoluție ,mai generos, Toma are de gînd să ierte pe Poesis, dar află că aceasta murise, lăsîndu-i o scrisoare prin care-i lămurea că fusese nevoită să se vîndă spre a-și întreține tatăl. Noul Armand Duval trece prin momente de disperare și melancolie, voind chiar să se sinucidă, pînă ce, scepticismul rea,ducîndu-l în fire, își ia lumea în cap. Romanul se încheie aici. Eminescu a fost însă tentat să adauge o a treia parte în care urmărea peripețiile lui Toma Nour, după ce plecase din Transilvania. Dintr-un fragment vedem că, judecat la Petersburg, Toma Nour a fost deportat în Siberia boreală, unde era lăsat să patineze liber și să viseze la palatele submarine assianești ale „regelui Nord“. Viziunile regăsite în poezia lui Eminescu, sînt fără îndoială livrești. Eminescu citise romanul d-nei Göttin Elisabeth ou les exiles de Siberie și mica narațiune a lui P. L. Le Roy. Vrednică de însemnare întîmplare a patru corăbieri rusești care au fost strîmtorați de iarnă în ostrovul Spilberg in anul 1713 publicată ca adaos la romanul popular Alexandria. Eminescu dezvolta epic predispoziția sa lirică, romantică, pentru ținuturile exotice. Nu mai puțin, în partea a doua a romanului el dă însă dovadă de însușiri veritabile de romancier, zugrăvind el singur în literatura română, obiectiv, un episod din revoluția de la 1848 din Transilvania. Romanul lui Eminescu ,oricît de juvenil, prefigurează literatura românească de mai tîrziu a lui Sadoveanu și Rebreanu. cronica • 7