Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)

1975-01-10 / nr. 2

PERSONALITATE-SINTEZĂ (Continuare din pag. 1) modernă. Ca revelator prin cuvînt al legăturilor noastre cu țara, adică cu pămîntul, el rămine precum vîrful Omul, cota cea mai înaltă a verbu­lui românesc, o prezență vie și un mit. Istoria poeziei cuprinde două ere : înainte și după Eminescu. U­­nitatea de măsură a valorilor ră­­mîne pentru noi Eminescu, așa cum e Dante pentru italieni, Shakespeare pentru englezi, Goethe pentru ger­mani. Pentru o cultură care, fără să fi trecut printr-o disciplină clasică, își construia acum un veac profilul modern, ivirea intelectualului creator Eminescu a reprezentat un noroc ex­cepțional, căci acest cărturar des­chis spre cultura universală a pri­ceput și valorificat, ca puțini alții, în epocă, resursele geniului națio­nal. El a înțeles că mitologia au­tohtonă, istoria și folclorul ne re­prezintă ca națiune diferențiată ; din alte culturi a asimilat ceea ce putea potența o idee, un amănunt, neuitînd niciodată prioritatea fon­dului nostru. Etnografia — obser­va gînditorul — se oprește la inter­pretarea unor „lucruri exterioare", relative la „descendență, migrațiu­­ne, datini", neglijînd „substratul psi­hologic", impulsurile ce țin de spa­țiul fizic, de ereditate, adică tră­săturile care „trebuie să se fi în­magazinat în spiritul poporului și în limba lui într-o formă oarecare". A descifra în spiritualitatea con­temporană semnele misterioase ale trecutului (runele de care va vorbi Blaga) a constituit pentru Eminescu un program. Și Sadoveanu și Blaga, care-i merg pe urme, puteau sub­scrie în totul ideea de o frapantă esențialitate : „Toată istoria unui popor — în orice privire — e în­magazinată în prezentul lui" (Timpul, V, 1880, nr. 101). Prin aspirația ar­dentă spre desăvîrșire, poetul a contribuit paralel cu Maiorescu — dar cu alte mijloace - la impunerea unui climat de emulație, discredi­­tînd mediocritatea și epigonismul, punînd bazele unui edificiu desti­nat să reziste vremii. Deși torturat de fiorul metafizic al trecerii, a opus relativității existenței tentația abso­lutului, ridicarea spre etern și dez­­mărgenire prin intermediul artei. Pe de altă parte contemplativul ro­ma­ntic era dublat de un cenzor lu­cid, cu un foarte fin simț al valo­rilor. Pe Hasdeu l-a admirat pen­tru studiile privind substratul thraco­dacic, dar nu s-a sfiit să declare că meritul de a fi alcătuit o cule­gere de texte din secolul al XVI-lea, „în orice caz nu e atît de mare, în­­cît să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefa­ță" (Timpul, III, 1878, nr. 204). He­­liade Rădulescu a avut merite pe care unii le-au negat („între care d. Ion Ghica bunăoară") iar alții „le-au ridicat în ceruri". Dar care e „dreapta măsură a lucrării lui în­semnate" ? Gazetarul de la Timpul se pronunță în modul cel mai adec­vat : „Ca literat și politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, (Heliade) au fost promotorul desigur cel mai arzător al tuturor mișcărilor generoase și au avut, ca nealtul, o influență determinantă asupra ca­racterului culturei române". (Timpul, VI, 1881, nr. 134 și 255). Cu toate că atins de stări depresive, rațiunea cugetătorului — în una din ultimele sale apariții — se ridica împotriva pesimismului „la modă", denunțîn­­du-l ca profund nociv : „Literatura și artele sînt chemate dar să sari­­fice inteligențele de această boală psihologică a scepticismului" (Fin­­tina Blanduziei, 1888, nr. 1). în planul mai larg a­l eticii și al rela­țiilor sociale, Eminescu e un mora­list cu atenție distribuitivă, la care monologul satiric are accente me­morabile. Lumea îi apare ca un teatru, pe a cărui scenă se perin­dă, într-o succesiune mozaicală, ti­puri burgheze rebarbative, de un­de sarcasmul dur, definitiv, tăios ca o spadă. Față de spectacolul so­cial hibrid, evaziunea în vis se do­vedește un antidot al insatisfacțiilor de tot felul. Fantezia evoluînd libe­ră, Eminescu, om al naturii, e în elementul său, dînd poeziei amin­tirii o tonalitate inimitabilă. Pe fun­dalul unei lumi ideale — cu care, romantici sau nu, ne simțim solidari în perpetuitate — se proiectează poetul monumental, conștiință scă­părătoare a epocii sale. Ce trăsă­turi explică amploarea crescîndă a farmecului eminescian ? Să fi avut un rol drama care i-a curmat atît de timpuriu existența fizică ? E la mij­loc oare farmecul desăvîrșitei since­rități ? E oare fascinația purității sufletești ? în orice caz, atracția nu aparține numai cuvîntului, frazei, a­­dică artei. Miile de pagini despre fenomenul Eminescu, sînt încă pli­ne de necunoscute. Eminescu e ma­rele nostru subiect deschis... Piatra funerară de la Bellu Despre Eminescu SSS- și scris Eminescu, rămin încă de întreprins documen­­tari biografice, bibliografice și minuțioase anchete arhivistice și de teren, necesare înțelegerii persona­­­ații și explicării operei lui creatoare, parcurgînd timpul relațiilor, aria experiențelor și a intențiilor scriitorului, prin date de viață, de cultură, de ela­borare, care trec ca forme ale cunoașterii deliberate sau subconștiente, alteori ca reminiscențe, în ghemul gîndurilor lui, în șantierul lui artistic, în creația-i literară. Și aceasta cu atît mai mult cu cît cultura românească pînă în momentul de față este lipsită de biografia științific saturată de documente a lui Eminescu. I O ediție Caragiale? In Drepturile Omului, an. I, nr. 208, de marți 22 oct. 1885, apăru la rubrica Informații o știre, nu se știe cum ajunsă de la Iași, unde Eminescu se reîn­torsese de curînd de la Odesa, după tratamentul în ghid­ul lacului Cuialnițchi , reaparițiune „Se vorbește de reaparițiunea d-lui Mihail Eminescu în ziaristica română. D-lui va scrie într-un organ conservator ce va apare în cu­rînd. Cu toate acestea lucrul nu este pe deplin hotărît“. Iluzie ? Presupunere ? Dorință din restrînsul cerc al apropiaților cîți îi mai rămăseseră nefericitului poet în amărîții ultimi ani de viață? La data aceea, funcționar la Biblioteca centrală din Iași, răvășit recidivele bolii, Eminescu n-ar fi putut redacta articole de autoritate în vreun mo­nitor politic. In numita publicație, a doua zi, la 23 oct. 1885, la caseta Bibliografie, se vestește apariția și punerea în vînzare (cu 4 lei) a ediției a doua de Poesii a lui Eminescu, anunțată tot de Drepturile Omului, la 1 iunie, că i se începuse imprimarea sub îngrijirile lui Titu Maiorescu și — nemairelevat de nici o altă informație — „a d-lui I. L. Caragiale“. N­ rul 96 includea știrea în chipul următor : „Epuisîndu-se întîia ediție din Poesiile lui Mihail Eminescu, s-a început tipărirea edi­ției a doua sub­ îngrijirea d-lui T. L. Maio­rescu și a d-lui I. L. Caragiale. Pînă acuma s-a tipărit prima coală în im­primeria Socec și Teclu“. Contribuția lui Caragiale la truda reeditării poezii­lor marelui lui prieten nu corespunde realității și rămine incredibilă chiar și ca intenție. II Tinea Vartic își amintește de un bilet scris de mîna lui Gh. T. Kirileanu („De la cucoana Tincuța, femeia cu care trăia I. Creangă, unde Eminescu se ducea adesea de mînca și petrecea jucînd concina cu Creangă“) se citesc cî­teva suveniruri de la Ținea Vartic, care, prin au­tenticitate, sînt de reținut biografic cu cîteva retu­șuri. Iată-le : „Eminescu cînta frumos cîntece populare și avea un glas dulce de-ți dădeai și cămașa să-l asculți. Eminescu locuia cu Pompiliu într-o odaie fără foc și se vîrau sub o saltea și tremurau de frig amândoi. Mai ales ii plăcea să cînte „Frunză verde Baraboi / Durduleană hăi Prima și a treia frază reconfirmă amintirile intimilor lui Eminescu despre interesul cu care el culegea folclor și șartul cu care, cînd și cînd, poe­tul intona cîntece populare. Cea de a doua relatare a Tincâi Vartic se re­feră la toamna lui 1875, un an după întoarcerea lui Eminescu de la Berlin și cînd fusese numit director al Bibliotecii centrale din Iași. A locuit Împreună cu Pompiliu aproape doi ani. Este mai greu de presupus că relatarea ar fi databilă la începutul primăverii 1884 cînd, revenit de la Ober-Döbling în Iași, Eminescu locui puțin timp cu bunu­l prieten Pompiliu Miron, după care se mută în șura hotelului „Bacalu“ din Piața Unirii. III După 15 ani Tot între hîrtiile folcloristului Gh. Theodorescu- Kirileanu (Piatra Neamț) se păstrează o însemnare anonimă. Cum demonstrează enumerarea exactă celor ce participaserâ la tristul ceremonial din 1/ a iunie 1889, notarea provine de la cineva care luase parte la înhumarea poetului, cineva din preajma lui Titu Maiorescu, care, se cunoaște, s-a ocupat cu pioșenie de înmormântarea lui și de ridicarea unei stele funerare la căpătîiul celui dispărut, iată însemnarea : MORMINTUL LUI EMINESCU „Astăzi 15 iunie 1904, se împlinesc 15 ani de la încetarea din viață a lui Mihail Lni­nescu. Marele nostru poet a murit in institu­tul Dr-lui Șuțu, iar înmormintarea s-a făcut sâmbată 17 iunie 1889. Serviciul s-a celebrat in Biserica Sf. Gheorghe nou, de unde cortegiul funebru a pornit pe dinaintea Universitati la Cimitirul Șerban Vodă (Bellu), însoțit de c. Catargiu, pe atunci prezident al Consiliului, ca­re ținea să onoreze memoria strălucitului re­dactor al ziarului „Timpul“, de Mihail Kogăl­­niceanu, de cunoscuții amici literari T. Maio­rescu, T. R­osetti, N. Mandrea, dar mai ales de un foarte mare număr de studenți și șco­lari. Nimeni din familia sa nu era de față, precum nimeni din familie nu s-a îngrijit de m­ormin­­tul și monumentul lui. Cine se duce astăzi la Cimitirul Bellu poate găsi mormîntul lui Eminescu apucind pe pri­ma alee din dreapta porții de intrare. Mor­mîntul este bine îngrijit, un monument de piatră în stil sever, executat de răposatul sculptor Georgescu după desenul d-lui Andre Lecomte de Nouy". Finalul notei autografe precizează — ceea ce se știa mai puțin — că piatra tombală a lui Eminescu fusese proiectată de elevul lui Violet le Duc, arhi­tectul A. Lecomte de Nouy, cel cu restaurările ,,oc­­cidentalizante“ de la Curtea de Argeș și din Iași. De pe grafica lui, ce retușează fotografia poetului din tabloul „Junimii“, fotografie ce în miniatură se reproduce și în primele ediții de poezii, îngrijite de Maiorescu și apărute la Socec, sculptorul Ion Geor­gescu, caracterizat favorabil de criticul Convorbiri­lor literare în însemnări zilnice, a executat mulajul basoreliefului Nemuritorului, aplicat pe frontonul mo­destului monument de la Bellu. Tiparul de ghips se află expus în Muzeul de artă plastică din Cîmpulung-Muscel. Augustin Z. N. POP ROMANUL LUI EMINESCU (Continuare din pag 1) Deoarece în primele pagini se face o aluzie la Tasso, pro­babil că Eminescu a avut în vedere pe eroul dramei lui Goethe, geniul osândit la captivitate și solitudine ca poet de curte. Alte trăsături ne fac să ne gândim la Werther și la Goetz von Berlichingen, la cavalerism și totodată la un pre­matur mai du siècle. Natural, povestirea lui Eminescu, absolut originală, se in­spiră din realități naționale și fapte istorice, chiar unii eroi ar putea fi reali, cum ar rezulta dintr-o tăietură de ziar copiată în ms. 2254, p 16, unde se vorbește de un patriot și de o tînără cu numele de Poesis. Autorul face cunoștință la București cu un tî­­năr de o frumusețe luciferică, adept al u­­nei filosofii practice active, condamnînd tirania războiul în favoarea păcii eterne. Un astfel de erou revol­și­tat, vizionar, însetat de idealuri absolute ar putea deveni un adevărat Tasso, eroul la care se gîndea, cînd tînărul Toma Nour, pleacă fără veste. De abia cînd ajunge într-o închisoare germană conform unei înțelegeri Toma Nour ex­pediază cartea vieții sale, romanul pe care, intervine de­sigur clasicul truc, autorul nu face decît să-l „transcrie“ Ce date conține manuscrisul ? Fiu al unui pietrar arde­lean, Toma a cunoscut la Cluj un tînăr neliniștit, capul tuturor exceselor studențești, deși făptură delicată, pe pic­torul loan. Imprietenindu-se cu el, loan îi prezintă pe a­­mica sa Sofia, fata unui violoncelist sărac. Sofia moare cu­­rînd, Toma face însă cunoștință cu sora ei, Poesis, o ac­triță de roluri secundare, deși de talent. Dezamăgire ! Poe­sis fusese metresa unui conte și era frecventată de doi dandy ai tîrgului, o adevărată Marguerite Gautier. In aceas­tă parte romanul e violent sentimental, cu multe efuziuni lirice puse și în versuri, precum poezia înger de pază. A doua parte, fără a renunța la tonul patetic, are un conți­nut obiectiv. Sîntem în anul revoluționar 1848. Aflînd că Ioan s-a înrolat ca tribun, Toma se alătură cauzei iobagi­lor români sub steagul lui Avram Iancu. Urmează scene eroice, cavalerești. Toma salvează onoarea unei fete atacată de honvezi și se răzbună înfingînd un pumnal în capul unuia din cei doi dandy. Pe Mureș vine —­ ca mai tîrziu într-un roman de Sadoveanu — o moară. Trădată de un morar sas, ceata lui loan e pe punctul de a fi nimicită și un bătrîn e nevoit să taie capul lui loan, rănit de moarte, spre a nu cădea prizonier. Trădătorul e pedepsit, dîndu-se foc morii plutitoare. Revenit la Cluj după revoluție ,mai generos, Toma are de gînd să ierte pe Poesis, dar află că aceasta murise, lăsîndu-i o scrisoare prin care-i lămurea că fusese nevoită să se vîndă spre a-și întreține tatăl. Noul Armand Duval trece prin momente de disperare și melan­colie, voind chiar să se sinucidă, pînă ce, scepticismul rea­­,ducîndu-l în fire, își ia lumea în cap. Romanul se încheie aici. Eminescu a fost însă tentat să adauge o a treia parte în care urmărea peripețiile lui To­ma Nour, după ce plecase din Transilvania. Dintr-un frag­ment vedem că, judecat la Petersburg, Toma Nour a fost deportat în Siberia boreală, unde era lăsat să patineze li­ber și să viseze la palatele submarine assianești ale „rege­lui Nord“. Viziunile regăsite în poezia lui Eminescu, sînt fără îndoială livrești. Eminescu citise romanul d-nei Göttin Elisabeth ou les exiles de Siberie și mica narațiune a lui P. L. Le Roy. Vrednică de însemnare întîmplare a patru corăbieri rusești care au fost strîmtorați de iarnă în ostro­vul Spilberg in anul 1713 publicată ca adaos la romanul popular Alexandria. Eminescu dezvolta epic predispoziția sa lirică, romantică, pentru ținuturile exotice. Nu mai puțin, în partea a doua a romanului el dă însă dovadă de însușiri veritabile de romancier, zugrăvind el singur în literatura română, obiectiv, un episod din revoluția de la 1848 din Transilvania. Romanul lui Eminescu ,oricît de juvenil, pre­figurează literatura românească de mai tîrziu a lui Sado­veanu și Rebreanu. cronica • 7

Next