Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)

1977-05-13 / nr. 19

cronica literara Lumina lucidității Poet al luminii și al focului purifica­tor, așa cum îi recomandau volumele Pa­rabola focului, Clopotul nins sau Secțiu­nea de aur, Vasile Nicolescu ne oferă în Lumea diafană (Editura Eminescu) o re­­întilnire cu arta sa rafinată, muzicală in sonoritățile sale, deschisă marilor între­bări și tumulturi interioare. Fruct al în­țelegerii subtile a celorlalte arte, al frec­ventării lor asidue, poezia­ lui Vasile Ni­colescu se constituie, la nivelul imaginii, ca o continuă tranziție de la plastic la muzical, ca o încercare de a aproxima un domeniu prin celălalt, de a descoperi în producțiile sale — uneori adevărate exe­geze la opere de artă, echivalențe ca o va­loare de sugestie. Pentru poet, ninsoarea tîrzie e o „ciacornă a timpului“ sau o „catedrală de pene de îngeri / în cer răs­turnată“, sunetul e „cristal inefabil / prin corzile timpului“, opera lui Brâncuși „Dul­ce vocală a zăpezii / La marginea de gund a lumii !“. Lumina avea în poemele anterioare ale lui Vasile Nicolescu multiple accepții, pri­veghind procesul devenirii, după ce te­nebrele coșmarelor au fost depășite. Pî­­nâ la un punct, ultimul volum ne propune aceeași viziune și poezia titulară, armo­nioasă in ansamblul și articulațiile ei, stă mărturie. Dar „lumea diafană“ nu în­seamnă pentru poet doar o lume a trans­parențelor indecise care lasă să se vadă conturele grațioase, evanescente ale lu­crurilor. „Diafanitatea“ care pare a avea un sens inedit, cu valențe polemice, des­copere un univers alternînd luminile cu umbrele, privit din interior, cu un plus de directitate. Păstrînd distanța necesară, verbul poetului a devenit mai bărbătesc, mai aspru atunci cînd înfierează inerțiile și ascunzișurile abile, cînd vituperează pe dușmanii declarați ai patriei. In tabloul privit de soare se amestecă binele și răul, frumosul și urîtul : „El vede licuriciul ca­re plinge, / scafandrul de sub stinci ma­rine / și-n scorburi, exilate-n sînge, / păsări ucise de jivine / ...El vede pene smulse de furtună, / copii ca discuri au­rite, / războinici înșelați de-o stea ne­bună / și-nfometatele termite“ (Soarele), versurile cuprind experiența unor grele încercări ale artistului în căutarea cuvîn­­tului, palidă „scoic­a luminii“ : „Scafan­­dru-n gura vulcanului înșelător de som­nolent, / sorbit și azvîrlit afară și iarăși sorbit / fără mască de gaze, fără epidermă de azbest / orbecăind, zbătîndu-mă, / ca un arcuș de flăcări / cu pletele electrizate de-ntuneric, / cu memoria stelelor iin vîr­­ful fiecărui deget, / în noaptea convulsi­vă a cenușii, / in pîlnia nopții“ (Scafan­dru). Poezia filozofică a volumului urmă­rește implicațiile acestor alternanțe în plan existențial sau în procesul intim al creației artistice. Fascinația luminii auro­­rale din tabloul bucolic intitulat Dimineții pare a constitui doar superficia lucrurilor — pentru a folosi un termen călinescian, intrucît există un adînc mai puțin acce­sibil : „Doar visul mare cu fulgerele-i as­pre / cade-n adînc sub lacăte de astre“. Meditația asupra artei din Avatar, una din piesele antologice ale volumului, tri­mite la capacitatea poeziei de a recrea elemente din universul material sau spi­ritual, dar și la limitele, la neputința de a fixa momentele cruciale de tranziție : „pot să-mi închipui orice dar nu pot să-mi închipui aceste avataruri­­ care taie res­pirația lucrurilor, nervii, iluzia de-a fi / aceste bruște treceri / de la zi la noapte, / de la noapte la moarte / cînd toate ră­­mîn mai departe / așa cum sînt : cutre­murele cutremure, minunile — minuni, / zarul — zar iar glontele tot glonte“. Enumerarea, repetiția retorică sînt mai frecvente atunci cînd poetul își exprimă solidaritatea cu valorile trecutului și pre­zentului nostru, cu limba „cea fără de moarte“, cînd se adresează pe un ton po­­lemic-incendiar clevetitorilor, celor care au trădat țara. Iată o veritabilă „inscrip­ție“ pentru a celebra Rădăcina : „Poți născoci de toate , și noaptea și lumina / și ielele să-ți bată prin vise tamburina. / Poți născoci miresme, poți suspenda gră­dina, / Poți colora văzduhul, fîntinilor, retina. / Dar nici o alchimie nu-ți naște rădăcina“. Aceeași energie transpare în elogiul adresat tării, limbii, în timp ce versul capătă inflexiuni de blestem arghe­zian în imprecația împotriva Trădătorilor de țară : „In smîrc de viezuri și nepîrcă / amiezile să-și ducă-n circă, / scuipatul cucului să-i curgă / pe ochii cu privirea surdă, / să umble­mpleticit ca mînzul, / să-și caute-n gunoaie prînzul, / să-i nas­că fluturi în ureche, / plîngînd, să rîdă ca de ufreche, / în clei de oase orb să-noate, / ca racul dînd absurd din coa­te“. Am citat pină acum din cel mai cuprin­zător ciclu al volumului, intitulat, proba­bil nu întîmplător pentru tonalitatea ge­nerală, pentru ceea ce reprezintă el în poezia lui Vasile Nicolescu, Soarele. Alte două cicluri, restrinse ca dimensiuni dar nu mai puțin unitare, Oceanul și noaptea. Opt cîntece flamande, au ca punct de ple­care impresii de călătorie. De fapt, partea — să-i zicem — documentară e un sim­plu pretext pentru reflecția trezită de lo­curile văzute, de rezonanța lor istorică și artistică. Poeziile pleacă de la o stare de cultură, organică și adevărată, și pretind lectorului indispensabila ținută intelec­tuală, nu numai strict informativă. Ocea­nul și noaptea cuprinde variațiuni pe te­ma ploii, a umidității, reminiscențe ale impresiilor dintr-o călătorie sud și cen­­tral-americană. In ploaie ecuatorială, a­­bundența umidității, creînd imaginea îno­tului submarin în regnuri care se interfe­rează, trezește nu spaima bacoviană, ci aproape o jubilație sadoveniană : „Parcă înot sub mare dar marea nu m-apasă. / Un munte mă strivește fluid, nepămîntesc. / Și spînzurat o clipă de frînghiile ploii / de-atîta umezeală încep să înfrunzesc“. Falsele peisaje din opt cîntece flamande trezesc reverii literare, Melisande îl stri­gă din fîntîni (Beguinage), visul îi pare a avea un caracter de gravitate și ubicui­tate (Tyll Buh-Oglindă), din Bruges „la morte“ reține, în contrast cu atmosfera o­­rașului, răsăriturile „de mătase“, anun­țate de oruic (Clopotele din Bruges). în alt ciclu, intitulat, cu un termen goy­esc, Capricii, poetul imaginează un bestiariu, dar crochiurile sale capătă direcții cos­mice sau metafizice. Vasile Nicolescu rămîne un poet origi­nal, reînnoindu-se și păstrîndu-și esența, invitînd la meditație asupra artei sale an­gajate cu o nobilă dăruire. Liviu LEONTE mențiuni critice MARIAN PAPAHAGI : Exerciții de lectură Volumul de debut al lui Ma­rian Papahagi, apărut recent la Editura Dacia, este destinat sa impună si nu doar să semnale­ze. Conștient de întregul reper­toriu al riscurilor posibile, de la labilitatea eventualelor criterii de interpretare și pînâ la obsesia lucrurilor nespuse încă, riscuri pe care și le asumă orice între­prindere critică, autorul invocă în sprijinul demersului său doar „sinceritatea și iubirea de lite­ratură", termeni care, în pofida demonetizării lor prin abuz re­­torico-didacticist, îi apar, în simplitatea și concretețea lor, cei mai potriviți să caracterizeze temelia unei „adevărate critici", „valabilă în măsura în care, construindu-se, se descoperă a­­decvată textului în raport cu pro­priul său criteriu de evaluare și investigare". Preocupările diverse ale criti­cului, atras în egală măsură de literatura română ca și de cele­lalte literaturi romanice, mai a­­les italiană și portugheză, din care a și tradus deseori, tră­dează constanta unui interes predilect pentru sensurile „mo­dernismului" întregii literaturi eu­ropene a secolului XX. Fără a revendica prioritatea afirmației, Marian Papahagi aprofundează în aplicațiile din volum o pre­țioasă observație cu privire la „nenumăratele fire" ce leagă a­­vangarda de „romantism și for­mele sale alexandrine de exis­tență : simbolism, parnasianism, decadentism". In acest sens, te­me, motive, simboluri din Cu­vinte potrivite sînt înregistrate ca momente ale unei continuități în planul mitologiei poetice roman­tice ; erotica poeziei barbiene se desconspiră odată cu revela­rea antecedentelor sale romanti­ce . Nichita Stanescu este sur­prins revalorificînd la rîndul său o trăsătură specific romantică, „cea a repropunerii eului liric ca centru al poeziei" ; moșteni­rea leopardiana este previzibilă pentru majoritatea poeților ita­lieni moderni" etc. Aprecieri între contribuțiile cu­prinse în volum pe cele dedi­cate moștenirii literare lăsate de Ion Vinea, prozei lui E. Lovines­­cu, sistematicii poeziei lui Ion Barbu, ca și incursiunile în o­­pera unor reprezentanți de frun­te ai liricii contemporane italie­ne, portugheze și braziliene. In­formația bogată, amplul registru comparatist, profunzimea și echi­librul punctelor de vedere ca­racterizează generos studiile lui Marian Papahagi. Andrei CORBEA ION IOVAN . Dupa amiaza unei clipe Precumpănitoare în Dupa amia­za unei clipe (Editura „Cartea Românească", 1976) de Ion Io­­van, rămîne reflexia, poetul in­­trospectînd cu asiduitate neliniș­tită relația cu­ creație, dialog aflat sub semnul incertitudinii, îndoiala urmează îndrăznelii, as­pirațiile grandilocvente fiind clle temperate. Poetul, „flutu o cămașă albă" și „Pășind un zeu / iscălind gloria „vrea sa ocrotească lumea zilele de verb" —. Siguranța I nină: „Imperiu olimpiană aproape, de unelte" (" nu-mi tulbură cuvîntul / . nimic nu tulbură efortul semnalele sonore vin în tine rotindu-se / și cuiburindu-se ga timpane / netulburînd u­na . . .") se risipește într-o i zie următoare : „. . . nu-i ușa printre atîtea înțelesuri șa de­ par / cartea rotundă” . . . („S­tea rotundă"). Comuniunea și creație tinde să se contur­pină în pragul identificăr „întregul corp respiră prin carte, / vocalele de sînge și litera / coagulează între noi culori vrăjmașe, neîmperecheat („Litera"). Sub aparența cal a descripțiilor triste, cu­­ transilvane pustii și adormite, odăi copleșite de o caniculi încremenite, transpare efortul a surprinde clipa de minune curgerea, repetarea firească banalului : „privirea autonomă / clipește rar unei minuni banale sing­ru ziua duce-n matca ei / pentru iar / și iar decupată —". știrile lui Ion Iovan se înscr perimetrul prozodiei moderne, cu o imagistică ponderată, alune­­cînd uneori în prozaisme („pere­chile de ispășire-a unghii") sau reluări obsesive. Fidel tenacelui „luăm totul de la capăt", ne­vindecat de haina de flacără a rostirii, poetul poate evolua spre abordarea unor motive majore ale discursului liric. Virginia BURDUJA ȘERBAN CIOCULESCU- interpret al lui Caragiale Admirator constant al lui Caragiale, gă­­sindu-i trăsături de geniu, Șerban Ciocu­­lescu nu pune între paranteze lacunele etice ale modelului ; n­u le dă însă nici extindere disproporționată. Recunoaște deci, „nevoit“, că „mijloacele“ utilizate intr-o dispută cu Maiorescu „nu au fost din cele mai elegan­te...“. Temperamental, Caragiale îi apare „iri­tabil și nestatornic“, nu odată în dezacord cu Eminescu, inconsecvent cu alții ; bîrfitorii nu i-au putut reproșa inactivitatea, „deși firea sa era mai înclinată către pierderea de vre­me decît spre lucru...“. __ ______T._ 4.nuiagiai­a, V­ictid IU* I. L. Caragiale e, in genul ei, carte de refe­rință , o lucrare clasică, antrenantă ca un ro­man, de o perfectă probitate științifică în a­­celași timp. Marea diversitate de izvoare pu­tea eșua în descriptivism factologic. Arta bio­grafului, spirit analitic dar și asociativ, e de a extrage din fapte de mărimi felurite linii pentru o construcție expresivă, în ritm alert, revelatoare pentru descifrarea epocii în an­samblu. Căci împreună cu viețile lui Emines­cu și Creangă, purtînd semnătura G. Căli­­nescu, biografia lui Caragiale în viziunea lui Șerban Cioculescu, ridicîndu-se deasupra da­telor strict individuale, leagă particularul de totalitatea unei vremi. Să menționăm din a­­ceasta din urmă capitole cu vibrație balzacia­nă, precum Moștenirea Momuloaiei și Afacerea Caion, care se citesc cu sufletul la gură. între­gind biografia, medalioanele, glosele și exege­zele reunite în Caragialiana ar putea fi topite în substanța primei cărți; de peste patru dece­nii subiectul Caragiale stă neîntrerupt în a­­tenție, confirmînd parcă propoziția lui Sainte- Beuve că „omul e greu de cunoscut“ ... Edi­torul operei scritorului (în continuarea lui Paul Zarifopol) întreprinde investigații per­petue, compară, urmărește ecouri , de la co­respondența clasicului cu­ unii contemporani, de la aspecte sociale specifice ori de la de­tractorii omului de artă, se trece la obser­vații privind sugestia, ironia, pateticul, na­tura, la personaje, la Matei și Luca I. Ca­ragiale, fiii dramaturgului. Așadar, două vo­lume interferențe, crescînd organic din același sol generos. Criticul „deshumează“ și pune mereu in lumină, valorificînd, de pildă, afo­rismele. In comentariul despre poet, citim : „întorsătura de spirit, propriu-zis epigrama­­tică, i-a lipsit lui Caragiale, care avea mai multă dexteritate în calambur, adică în aso­ciere și disociere de sunete“. Natura nu e absentă din scrisul caragialian, exemplifică­rile furnizînd : „Indicații sumare, ca decor“, o natură văzută „sub unghiul sensibilității climatice“ ori natura ca „element de pasti­șă...“. Elemente sociologice, politice, identi­ficări și alte aspecte de istorie literară, reflec­ții de domeniul filozofiei culturii se întrețes în pagini dense, totdeauna incitatoare la lec­tură. Filologul își rezervă plăcerea glosării pe marginea unor termeni ; citabil în acest sens e termenul moft. De remarcat că și Emi­nescu, într-o însemnare manuscrisă nota : „Cea mai comică noțiune românească e mof­tul — antiteză neapărată și în sine atît de ridicolă dintre aparența exterioară și fon­dul intern. Cel mai antitetic și mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e un mof­tangiu...“ Moralist discret, Șerban Ciocules­cu crede, contrar lui Paul Zarifopol și alto­ra, că declarația ocazională (din Grand-Hô­tel, Victoria Română) — „simt enorm și văz monstruos“ — nu oferă cheia „temperamen­tului caragialian“ ; fraza în cauză, frecvent citată, circumscrie un episod autobiografic pasager. Un Creion rezumînd în finalul bio­grafiei opiniile exegetului („dator cu o pri­vire sintetică“) pune, nu numai trei pagini, diagnosticul real al complicatului Caragiale: „Prin ereditate și formație, Caragiale este un observator direct și un auditiv, care sinteti­zează prin gest și vorbire structura tipic so­cială a personajelor, înainte de a redacta, e urmărit de cuvinte și gesturi caracteristice, mimate și rostite de dînsul cu un dar neîn­trecut al invitației (...). Spontaneitatea ge­niului verbal mistificator, proteismul histrio­nic, interpretat de sentimentali ca un semn de romantism, se anulează prin puterea su­verană a voinței, care-și impune cu severi­tate disciplina (...). Religia sa superioară este credința în frumos, elaborat cu evlavie și permanent prin seriozitatea muncii artistice (...). Prin constrîngere, meșterul de școală clasică a dat dialogurile sale chintesențiate, fără un cuvînt de prisos și cu expresivitatea în funcție de adevăr sufletesc, iar nu de cu­lori și ritmuri romantice...“. în opera emeritului critic și istoric literar care este academicianul Șerban Cioculescu, contribuțiile caragialiene au semnificația unei confesiuni deghizate. Caragialian el însuși în unele privințe, sociabil, anecdotist strălucit din aceeași familie de spirite, interpret de­gajat, nu odată voios cîrtitor, autorul Vieții și al Caragialianei înaintează laborios, ase­menea lui Ion Luca, zidește solid, dă curs farmecului rostirii. Publicînd în variante re­vizuite cele două volume, acum reunite, Edi­tura „Eminescu“ a făcut un act de cultură. Const. CIOPRAGA Dan HATMANU : „Armăsarul roșu“ Văzul Poemul meu doarme acum — Somnul lui este deschis către marea de gheață­­, desigur mă răsfață auzul și văzul Și pot scrie o poezie în timp ce la polul nord Sînt oameni uciși de spectacolul iernii ! Opriți-mă, ar trebui să-mi întindeți o mină Să mă pot ridica pină la 1877. Acolo-n copilărie unde satul era continent Așezat pe sloiuri de gheață migratoare Și războiul era pentru­ o floare numită România . A trecut mult timp de cînd Călătorind ca floarea înfiptă In sloiul de gheață Albe, șuvițe, părul crescu La tîmplele poetului care se pierdu Și el cînd floarea-nflorea. Vine ninsoarea Și se așază firesc în univers Cum vin porumbeii în piețele Din țara copilăriei. însemnul Am mai scris despre Fruntea-mpietrită a muntelui Care ne-a-nsemnat cînd trecurăm Și ne-a lăsat somnul liniștit. Sau se așază umbrele nopții Aici unde fusese soare Sau înnoptarea eternă Va lumina muntele pe totdeauna. Uiți că un poem este viață și-i crucificare. Numai cine-i departe știe că fiecare cuvînt Este ardere din prea dureroasă despărțire Și nici o altă lacrimă n-ar putea fi Mai multă iubire. Totuși cînd te apleci peste propria-ți umbră Cu îndoiala in inimă și cu speranța întoarcerii Aminte­ndu-ți cum că poemul este la fel. Auzul Astfel trecut-am printr-o nesfîrșită încercare de la un anotimp la celălalt Fără să fi uitat o clipă plecarea Și fără să fi fost singuri o clipă. Poate-i prea tîrziu pentru cîte-s încă Ia așteptare dar cine-i acel care aude glasul Și privirea și-o lasă pe spectacolul iernii Și nu-și caută în auz cîntecul propriu. Nemurirea-i de-o zi, de-o clipă ? * Poemul meu doarme acum Somnul lui este deschis către marea de­­ gheață Noi ne închipuim cum ar fi fost De-am fi fost înșine la Plevna soldați. Iți amintești de mine cel din fotografia aceea ? Atunci ți-am trimis scrisoarea cu pecete De pe continentul copilăriei mele Din satul tatei și al bunicii . Alături de casa ei erau mormintele Așezate pe sloiuri de gheață migratoare. Ion HURJUI în „Cîntarea României“

Next