Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)
1977-05-13 / nr. 19
cronica literara Lumina lucidității Poet al luminii și al focului purificator, așa cum îi recomandau volumele Parabola focului, Clopotul nins sau Secțiunea de aur, Vasile Nicolescu ne oferă în Lumea diafană (Editura Eminescu) o reîntilnire cu arta sa rafinată, muzicală in sonoritățile sale, deschisă marilor întrebări și tumulturi interioare. Fruct al înțelegerii subtile a celorlalte arte, al frecventării lor asidue, poezia lui Vasile Nicolescu se constituie, la nivelul imaginii, ca o continuă tranziție de la plastic la muzical, ca o încercare de a aproxima un domeniu prin celălalt, de a descoperi în producțiile sale — uneori adevărate exegeze la opere de artă, echivalențe ca o valoare de sugestie. Pentru poet, ninsoarea tîrzie e o „ciacornă a timpului“ sau o „catedrală de pene de îngeri / în cer răsturnată“, sunetul e „cristal inefabil / prin corzile timpului“, opera lui Brâncuși „Dulce vocală a zăpezii / La marginea de gund a lumii !“. Lumina avea în poemele anterioare ale lui Vasile Nicolescu multiple accepții, priveghind procesul devenirii, după ce tenebrele coșmarelor au fost depășite. Pînâ la un punct, ultimul volum ne propune aceeași viziune și poezia titulară, armonioasă in ansamblul și articulațiile ei, stă mărturie. Dar „lumea diafană“ nu înseamnă pentru poet doar o lume a transparențelor indecise care lasă să se vadă conturele grațioase, evanescente ale lucrurilor. „Diafanitatea“ care pare a avea un sens inedit, cu valențe polemice, descopere un univers alternînd luminile cu umbrele, privit din interior, cu un plus de directitate. Păstrînd distanța necesară, verbul poetului a devenit mai bărbătesc, mai aspru atunci cînd înfierează inerțiile și ascunzișurile abile, cînd vituperează pe dușmanii declarați ai patriei. In tabloul privit de soare se amestecă binele și răul, frumosul și urîtul : „El vede licuriciul care plinge, / scafandrul de sub stinci marine / și-n scorburi, exilate-n sînge, / păsări ucise de jivine / ...El vede pene smulse de furtună, / copii ca discuri aurite, / războinici înșelați de-o stea nebună / și-nfometatele termite“ (Soarele), versurile cuprind experiența unor grele încercări ale artistului în căutarea cuvîntului, palidă „scoica luminii“ : „Scafandru-n gura vulcanului înșelător de somnolent, / sorbit și azvîrlit afară și iarăși sorbit / fără mască de gaze, fără epidermă de azbest / orbecăind, zbătîndu-mă, / ca un arcuș de flăcări / cu pletele electrizate de-ntuneric, / cu memoria stelelor iin vîrful fiecărui deget, / în noaptea convulsivă a cenușii, / in pîlnia nopții“ (Scafandru). Poezia filozofică a volumului urmărește implicațiile acestor alternanțe în plan existențial sau în procesul intim al creației artistice. Fascinația luminii aurorale din tabloul bucolic intitulat Dimineții pare a constitui doar superficia lucrurilor — pentru a folosi un termen călinescian, intrucît există un adînc mai puțin accesibil : „Doar visul mare cu fulgerele-i aspre / cade-n adînc sub lacăte de astre“. Meditația asupra artei din Avatar, una din piesele antologice ale volumului, trimite la capacitatea poeziei de a recrea elemente din universul material sau spiritual, dar și la limitele, la neputința de a fixa momentele cruciale de tranziție : „pot să-mi închipui orice dar nu pot să-mi închipui aceste avataruri care taie respirația lucrurilor, nervii, iluzia de-a fi / aceste bruște treceri / de la zi la noapte, / de la noapte la moarte / cînd toate rămîn mai departe / așa cum sînt : cutremurele cutremure, minunile — minuni, / zarul — zar iar glontele tot glonte“. Enumerarea, repetiția retorică sînt mai frecvente atunci cînd poetul își exprimă solidaritatea cu valorile trecutului și prezentului nostru, cu limba „cea fără de moarte“, cînd se adresează pe un ton polemic-incendiar clevetitorilor, celor care au trădat țara. Iată o veritabilă „inscripție“ pentru a celebra Rădăcina : „Poți născoci de toate , și noaptea și lumina / și ielele să-ți bată prin vise tamburina. / Poți născoci miresme, poți suspenda grădina, / Poți colora văzduhul, fîntinilor, retina. / Dar nici o alchimie nu-ți naște rădăcina“. Aceeași energie transpare în elogiul adresat tării, limbii, în timp ce versul capătă inflexiuni de blestem arghezian în imprecația împotriva Trădătorilor de țară : „In smîrc de viezuri și nepîrcă / amiezile să-și ducă-n circă, / scuipatul cucului să-i curgă / pe ochii cu privirea surdă, / să umblempleticit ca mînzul, / să-și caute-n gunoaie prînzul, / să-i nască fluturi în ureche, / plîngînd, să rîdă ca de ufreche, / în clei de oase orb să-noate, / ca racul dînd absurd din coate“. Am citat pină acum din cel mai cuprinzător ciclu al volumului, intitulat, probabil nu întîmplător pentru tonalitatea generală, pentru ceea ce reprezintă el în poezia lui Vasile Nicolescu, Soarele. Alte două cicluri, restrinse ca dimensiuni dar nu mai puțin unitare, Oceanul și noaptea. Opt cîntece flamande, au ca punct de plecare impresii de călătorie. De fapt, partea — să-i zicem — documentară e un simplu pretext pentru reflecția trezită de locurile văzute, de rezonanța lor istorică și artistică. Poeziile pleacă de la o stare de cultură, organică și adevărată, și pretind lectorului indispensabila ținută intelectuală, nu numai strict informativă. Oceanul și noaptea cuprinde variațiuni pe tema ploii, a umidității, reminiscențe ale impresiilor dintr-o călătorie sud și central-americană. In ploaie ecuatorială, abundența umidității, creînd imaginea înotului submarin în regnuri care se interferează, trezește nu spaima bacoviană, ci aproape o jubilație sadoveniană : „Parcă înot sub mare dar marea nu m-apasă. / Un munte mă strivește fluid, nepămîntesc. / Și spînzurat o clipă de frînghiile ploii / de-atîta umezeală încep să înfrunzesc“. Falsele peisaje din opt cîntece flamande trezesc reverii literare, Melisande îl strigă din fîntîni (Beguinage), visul îi pare a avea un caracter de gravitate și ubicuitate (Tyll Buh-Oglindă), din Bruges „la morte“ reține, în contrast cu atmosfera orașului, răsăriturile „de mătase“, anunțate de oruic (Clopotele din Bruges). în alt ciclu, intitulat, cu un termen goyesc, Capricii, poetul imaginează un bestiariu, dar crochiurile sale capătă direcții cosmice sau metafizice. Vasile Nicolescu rămîne un poet original, reînnoindu-se și păstrîndu-și esența, invitînd la meditație asupra artei sale angajate cu o nobilă dăruire. Liviu LEONTE mențiuni critice MARIAN PAPAHAGI : Exerciții de lectură Volumul de debut al lui Marian Papahagi, apărut recent la Editura Dacia, este destinat sa impună si nu doar să semnaleze. Conștient de întregul repertoriu al riscurilor posibile, de la labilitatea eventualelor criterii de interpretare și pînâ la obsesia lucrurilor nespuse încă, riscuri pe care și le asumă orice întreprindere critică, autorul invocă în sprijinul demersului său doar „sinceritatea și iubirea de literatură", termeni care, în pofida demonetizării lor prin abuz retorico-didacticist, îi apar, în simplitatea și concretețea lor, cei mai potriviți să caracterizeze temelia unei „adevărate critici", „valabilă în măsura în care, construindu-se, se descoperă adecvată textului în raport cu propriul său criteriu de evaluare și investigare". Preocupările diverse ale criticului, atras în egală măsură de literatura română ca și de celelalte literaturi romanice, mai ales italiană și portugheză, din care a și tradus deseori, trădează constanta unui interes predilect pentru sensurile „modernismului" întregii literaturi europene a secolului XX. Fără a revendica prioritatea afirmației, Marian Papahagi aprofundează în aplicațiile din volum o prețioasă observație cu privire la „nenumăratele fire" ce leagă avangarda de „romantism și formele sale alexandrine de existență : simbolism, parnasianism, decadentism". In acest sens, teme, motive, simboluri din Cuvinte potrivite sînt înregistrate ca momente ale unei continuități în planul mitologiei poetice romantice ; erotica poeziei barbiene se desconspiră odată cu revelarea antecedentelor sale romantice . Nichita Stanescu este surprins revalorificînd la rîndul său o trăsătură specific romantică, „cea a repropunerii eului liric ca centru al poeziei" ; moștenirea leopardiana este previzibilă pentru majoritatea poeților italieni moderni" etc. Aprecieri între contribuțiile cuprinse în volum pe cele dedicate moștenirii literare lăsate de Ion Vinea, prozei lui E. Lovinescu, sistematicii poeziei lui Ion Barbu, ca și incursiunile în opera unor reprezentanți de frunte ai liricii contemporane italiene, portugheze și braziliene. Informația bogată, amplul registru comparatist, profunzimea și echilibrul punctelor de vedere caracterizează generos studiile lui Marian Papahagi. Andrei CORBEA ION IOVAN . Dupa amiaza unei clipe Precumpănitoare în Dupa amiaza unei clipe (Editura „Cartea Românească", 1976) de Ion Iovan, rămîne reflexia, poetul introspectînd cu asiduitate neliniștită relația cu creație, dialog aflat sub semnul incertitudinii, îndoiala urmează îndrăznelii, aspirațiile grandilocvente fiind clle temperate. Poetul, „flutu o cămașă albă" și „Pășind un zeu / iscălind gloria „vrea sa ocrotească lumea zilele de verb" —. Siguranța I nină: „Imperiu olimpiană aproape, de unelte" (" nu-mi tulbură cuvîntul / . nimic nu tulbură efortul semnalele sonore vin în tine rotindu-se / și cuiburindu-se ga timpane / netulburînd una . . .") se risipește într-o i zie următoare : „. . . nu-i ușa printre atîtea înțelesuri șa de par / cartea rotundă” . . . („Stea rotundă"). Comuniunea și creație tinde să se conturpină în pragul identificăr „întregul corp respiră prin carte, / vocalele de sînge și litera / coagulează între noi culori vrăjmașe, neîmperecheat („Litera"). Sub aparența cal a descripțiilor triste, cu transilvane pustii și adormite, odăi copleșite de o caniculi încremenite, transpare efortul a surprinde clipa de minune curgerea, repetarea firească banalului : „privirea autonomă / clipește rar unei minuni banale singru ziua duce-n matca ei / pentru iar / și iar decupată —". știrile lui Ion Iovan se înscr perimetrul prozodiei moderne, cu o imagistică ponderată, alunecînd uneori în prozaisme („perechile de ispășire-a unghii") sau reluări obsesive. Fidel tenacelui „luăm totul de la capăt", nevindecat de haina de flacără a rostirii, poetul poate evolua spre abordarea unor motive majore ale discursului liric. Virginia BURDUJA ȘERBAN CIOCULESCU- interpret al lui Caragiale Admirator constant al lui Caragiale, găsindu-i trăsături de geniu, Șerban Cioculescu nu pune între paranteze lacunele etice ale modelului ; nu le dă însă nici extindere disproporționată. Recunoaște deci, „nevoit“, că „mijloacele“ utilizate intr-o dispută cu Maiorescu „nu au fost din cele mai elegante...“. Temperamental, Caragiale îi apare „iritabil și nestatornic“, nu odată în dezacord cu Eminescu, inconsecvent cu alții ; bîrfitorii nu i-au putut reproșa inactivitatea, „deși firea sa era mai înclinată către pierderea de vreme decît spre lucru...“. __ ______T._ 4.nuiagiaia, Victid IU* I. L. Caragiale e, in genul ei, carte de referință , o lucrare clasică, antrenantă ca un roman, de o perfectă probitate științifică în același timp. Marea diversitate de izvoare putea eșua în descriptivism factologic. Arta biografului, spirit analitic dar și asociativ, e de a extrage din fapte de mărimi felurite linii pentru o construcție expresivă, în ritm alert, revelatoare pentru descifrarea epocii în ansamblu. Căci împreună cu viețile lui Eminescu și Creangă, purtînd semnătura G. Călinescu, biografia lui Caragiale în viziunea lui Șerban Cioculescu, ridicîndu-se deasupra datelor strict individuale, leagă particularul de totalitatea unei vremi. Să menționăm din aceasta din urmă capitole cu vibrație balzaciană, precum Moștenirea Momuloaiei și Afacerea Caion, care se citesc cu sufletul la gură. întregind biografia, medalioanele, glosele și exegezele reunite în Caragialiana ar putea fi topite în substanța primei cărți; de peste patru decenii subiectul Caragiale stă neîntrerupt în atenție, confirmînd parcă propoziția lui Sainte- Beuve că „omul e greu de cunoscut“ ... Editorul operei scritorului (în continuarea lui Paul Zarifopol) întreprinde investigații perpetue, compară, urmărește ecouri , de la corespondența clasicului cu unii contemporani, de la aspecte sociale specifice ori de la detractorii omului de artă, se trece la observații privind sugestia, ironia, pateticul, natura, la personaje, la Matei și Luca I. Caragiale, fiii dramaturgului. Așadar, două volume interferențe, crescînd organic din același sol generos. Criticul „deshumează“ și pune mereu in lumină, valorificînd, de pildă, aforismele. In comentariul despre poet, citim : „întorsătura de spirit, propriu-zis epigramatică, i-a lipsit lui Caragiale, care avea mai multă dexteritate în calambur, adică în asociere și disociere de sunete“. Natura nu e absentă din scrisul caragialian, exemplificările furnizînd : „Indicații sumare, ca decor“, o natură văzută „sub unghiul sensibilității climatice“ ori natura ca „element de pastișă...“. Elemente sociologice, politice, identificări și alte aspecte de istorie literară, reflecții de domeniul filozofiei culturii se întrețes în pagini dense, totdeauna incitatoare la lectură. Filologul își rezervă plăcerea glosării pe marginea unor termeni ; citabil în acest sens e termenul moft. De remarcat că și Eminescu, într-o însemnare manuscrisă nota : „Cea mai comică noțiune românească e moftul — antiteză neapărată și în sine atît de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern. Cel mai antitetic și mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e un moftangiu...“ Moralist discret, Șerban Cioculescu crede, contrar lui Paul Zarifopol și altora, că declarația ocazională (din Grand-Hôtel, Victoria Română) — „simt enorm și văz monstruos“ — nu oferă cheia „temperamentului caragialian“ ; fraza în cauză, frecvent citată, circumscrie un episod autobiografic pasager. Un Creion rezumînd în finalul biografiei opiniile exegetului („dator cu o privire sintetică“) pune, nu numai trei pagini, diagnosticul real al complicatului Caragiale: „Prin ereditate și formație, Caragiale este un observator direct și un auditiv, care sintetizează prin gest și vorbire structura tipic socială a personajelor, înainte de a redacta, e urmărit de cuvinte și gesturi caracteristice, mimate și rostite de dînsul cu un dar neîntrecut al invitației (...). Spontaneitatea geniului verbal mistificator, proteismul histrionic, interpretat de sentimentali ca un semn de romantism, se anulează prin puterea suverană a voinței, care-și impune cu severitate disciplina (...). Religia sa superioară este credința în frumos, elaborat cu evlavie și permanent prin seriozitatea muncii artistice (...). Prin constrîngere, meșterul de școală clasică a dat dialogurile sale chintesențiate, fără un cuvînt de prisos și cu expresivitatea în funcție de adevăr sufletesc, iar nu de culori și ritmuri romantice...“. în opera emeritului critic și istoric literar care este academicianul Șerban Cioculescu, contribuțiile caragialiene au semnificația unei confesiuni deghizate. Caragialian el însuși în unele privințe, sociabil, anecdotist strălucit din aceeași familie de spirite, interpret degajat, nu odată voios cîrtitor, autorul Vieții și al Caragialianei înaintează laborios, asemenea lui Ion Luca, zidește solid, dă curs farmecului rostirii. Publicînd în variante revizuite cele două volume, acum reunite, Editura „Eminescu“ a făcut un act de cultură. Const. CIOPRAGA Dan HATMANU : „Armăsarul roșu“ Văzul Poemul meu doarme acum — Somnul lui este deschis către marea de gheață, desigur mă răsfață auzul și văzul Și pot scrie o poezie în timp ce la polul nord Sînt oameni uciși de spectacolul iernii ! Opriți-mă, ar trebui să-mi întindeți o mină Să mă pot ridica pină la 1877. Acolo-n copilărie unde satul era continent Așezat pe sloiuri de gheață migratoare Și războiul era pentru o floare numită România . A trecut mult timp de cînd Călătorind ca floarea înfiptă In sloiul de gheață Albe, șuvițe, părul crescu La tîmplele poetului care se pierdu Și el cînd floarea-nflorea. Vine ninsoarea Și se așază firesc în univers Cum vin porumbeii în piețele Din țara copilăriei. însemnul Am mai scris despre Fruntea-mpietrită a muntelui Care ne-a-nsemnat cînd trecurăm Și ne-a lăsat somnul liniștit. Sau se așază umbrele nopții Aici unde fusese soare Sau înnoptarea eternă Va lumina muntele pe totdeauna. Uiți că un poem este viață și-i crucificare. Numai cine-i departe știe că fiecare cuvînt Este ardere din prea dureroasă despărțire Și nici o altă lacrimă n-ar putea fi Mai multă iubire. Totuși cînd te apleci peste propria-ți umbră Cu îndoiala in inimă și cu speranța întoarcerii Amintendu-ți cum că poemul este la fel. Auzul Astfel trecut-am printr-o nesfîrșită încercare de la un anotimp la celălalt Fără să fi uitat o clipă plecarea Și fără să fi fost singuri o clipă. Poate-i prea tîrziu pentru cîte-s încă Ia așteptare dar cine-i acel care aude glasul Și privirea și-o lasă pe spectacolul iernii Și nu-și caută în auz cîntecul propriu. Nemurirea-i de-o zi, de-o clipă ? * Poemul meu doarme acum Somnul lui este deschis către marea de gheață Noi ne închipuim cum ar fi fost De-am fi fost înșine la Plevna soldați. Iți amintești de mine cel din fotografia aceea ? Atunci ți-am trimis scrisoarea cu pecete De pe continentul copilăriei mele Din satul tatei și al bunicii . Alături de casa ei erau mormintele Așezate pe sloiuri de gheață migratoare. Ion HURJUI în „Cîntarea României“