Cronica, 1978 (Anul 13, nr. 1-52)

1978-12-22 / nr. 51

GEORGE LESNER: PREMIUL SPECIAL AL UNIUNII SCRIITORILOR Itinerar liric Poetul care a primit, pentru întreaga sa activitate, premiul special al Uniunii Scriito­rilor, a debutat în revista ieșeană „Gmdul nostru“, a fost prezent în reviste de presti­giu ca „Bilete de papagal“, „Gîndirea“, „Via­ța românească“ mai ales, înainte de a-și pu­blica, in 1931, primul volum, Veac tînăr. Este unul dintre cele mai reprezentative volume, incluzînd principalele direcții al­e poeziei lui George Lesnea, atît cele care vor continua cu persistență în culegerile următoare, cît și altele care vor sta o vreme ascunse pen­tru a reapărea în modurile unei arte mature. Poetul se situează în albia liricii tradiționale, marcate de ideea continuității, preocupate de a resuscita cu pietate trecutul. E un­ tre­cut plin de voievozi și de haiduci, de cărtu­rari cu dragoste de țară, de ctitorii care cu­prind înalte valori artistice și etice. Poezia de mai tîrziu a lui George Lesnea va relua, cu o intensitate sporită, temele inițiale. Deo­camdată, piesa liminară a volumului, Izvod, celebrează continuitatea în versul limpede și unduitor pe care i-l cunoaștem și astăzi : ,’,E multă vreme-n mine : Letopisețul, plin / De morți, al lui Neculce și­ al lui Miron Costin­ / Țigani cu ochi de viezuri, uscați ca niște șipci, / Arcușul fulgerîndu-și pe sîrbele din scrip«“. In imaginile extrase din cro­nici nu lipsesc notele de umor, cîteva tablo­uri desprinse din viața monahală sînt de un or­todoxism superficial, abundînd în mici „erezii“, privite cu îngăduitoare ironie. Tot aici Geor­ge Lesnea cultivă și o lirică reflexivă, va­­riațiuni pe tema curgerii timpului, a implaca­bilității morții, care vor căpăta o pondere surprinzătoare în volumele următoare. Sur­prinzătoare, întrucît privită de acum, ne dăm seama că o asemenea tendință nu e con­substanțială naturii poetului. Cîntec deplin (1934), Poezii (1938), Argint (din același an 1938), Ceaslov (1940) se vor face ecoul unei tonalități melancolice, al gîn­­dului neliniștit în fața sfîrșitului. Definitorie pentru structura adevărată a poetului este însă situația oarecum paradoxală că versu­rile memorabile se află printre acelea care surprind, prin contrast cu nemișcarea mor­ții, exacerbarea vieții (Țintirim, din volumul Cîntec deplin). Și tot din același volum Cîn­tec deplin se cere consemnată antologica poe­zie Moartea tăietorului de lemne, ilustrînd filonul democratic al liricii, îndreptarea spre umilirii vieții. Poemul e narativ, cum con­vine lui George Lesnea, dramatic fără emfa­zii și alunecări spre literaturizare. Cina își simte sfîrșitul aproape. Moș Ion din Maha­laua Calicilor își pregătește ceremonialul pen­tru­ „marea trecere“ lucid, fără angoasă „„înainte de a-și fi dat duhul și­ a chemat no­­vasta :­­ „Lizabeta, uite, simt că mă duc de pe lumea asta. / Am trăit împreună și rele și bune. / Eu, ca bărbat, te-am impilat, am amintit cărarea. / Pentru toate mă închin și-ți cer iertăciune / Și — nu te speria,— aprinde-mi luminarea. / După aceea, să nu mă jelești, că-i fără folos. / Vreau să fiu bărbierit și pieptănat frumos...“. In volumele Poezii și Argint (ambele din 1938), imagismul devine preponderent, antro­pomorfizarea este nota cea mai izbitoare. Dacă nu putem face abstracție de influența lui Esenin, strălucit tălmăcit de George Les­nea, nici nu e cazul să o supralicităm. Cert este că natura pătrunde masiv în poeme, o natură care nu e blocată de amintiri literare. De la euforia agrestă poetul trece la cîntecul în ton voios care-i este propriu : „Sînt bucu­ros că pe colină / M-așteaptă ulmii să-i a­­jung, / Că nid așa fără pricină / Și-mi vine ca să chiul lung“ (Dimineață). George Les­nea continuă să cultive poezia melancoliei și a regretelor legate de trecerea timpului, pre­cum și întrebările care amintesc de Psalmii arghezieni, dar cu o direcție mai mult eti­că decit metafizică. Abia în volumul Pomul vieții ■ (1943), deși întîlnim ecouri din expe­riența dureroasă a războiului, apar accente mai virile într-o poezie vitalistă în esența ei indiferent de tematică : „Nu urăsc, nu ri­dic nici o piatră, / Nu mă supăr cînd anii mă încolțesc și mă latră. / Cu singurătatea stau în aceeași chilie, / Așteptînd o furtună să treacă și alta să vie. / Dar bucuria de-a trăi niciodată nu-mi seacă, / Deși tîmplele mele au prins promoroacă / Și dungi aspre pe frunte mi-a crestat tristețea, / Deși mi s-a dus tinerețea“ (Nu urăsc). Volumul următor, Treptele anilor, apare după un lung interval, în 1962, și îi succed : Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969), Chipul din fîntînă (1972), Poeme patriei (1975), volumul antologic Poeme (1977). George Les­nea scrie ode și imnuri, exprimînd legă­tura nemijlocită cu istoria și cu prezentul țării, cu marile evenimente care i-au sub­liniat­­ cursul ascendent. Versurile sînt cir­cumscrise fie modului sentențios (Partidului, Patria), fie modului narativ, o constantă a poetului. Omniprezent, sentimentul istoriei suprapune, peste imaginile­ prezentului, chi­purile tutelare din trecut, reînvie, într-o cro­matică bogată, locuri memorabile. Zone pro­funde afectează poezia vîrstei, a trecerii in­exorabile a timpului. Chipul din fîntînă adu­ce un dialog emoționant prin simplitate cu propria imagine din tinerețe. Cele două chi­puri­ sînt apropiate dar și înstrăinate, curge­rea vîrstelor face imposibilă regăsirea inte­grală : „Intre-a pietrelor strîmtoare, / Pe cînd liniștea clipea, / In rotundă legănare / O pe­cete el părea. / Sub tihnita mea furtună, / Fără larmă-n geamăt greu, / Regăsindu-ne­­mpreună, / Ne vedeam străini mereu“. Iar Mesteacănul, care trezește analogii emines­ciene, menținându-se într-o formulă narati­vă, comunică, sub aparență, senină, impac­tul existenței cu punctul fatal. Nu e timpul arghezian care „se prăbușește-ntreg“, dar e o nu mai puțin dureroasă poezie a ireversi­bilului, cu o detașare de esență baladică : „Copacul, sorților supus, / Curat și alb sub dulcea oră, / Zăcea căzut cu fața-n sus, / Ca un flăcău ucis de horă, / Atins de-al vîntului alint, / In verdea liniște adîncă, / Mișcîndu-și horbota de-argint, / Tot mai foșnea din frun­ze încă. / La fel și noi, cînd stinse zac / Și tinerețea și iubirea, / Ca frunza mortului co­pac / încet foșnește amintirea“. De peste o jumătate de veac George Lesnea slujește, cu verbul și cu sufletul său de poet, poezia românească. Liviu LEONTE La creanga stelelor Să fiu adine mi-a fost menirea. Să spun ce încă nu s-a spus Să priponesc nemărginirea De umbra celor care nu-s ... Sonorul clopot de cuvinte De-a lungul anilor să-l sun Și întunericul fierbinte Eu cu­ lumina să-l cunun. Destinului făcut-am față Putind cătușele să-i port Anapoda-am trecut prin viață Pe limbă cu un ban de mort. Am pus la inimă sudalma Și-al Iudei otrăvit sărut Cu deznădejde-am bătut palma Vînzînd ce nu e de vîndut. Lovit de suliți și de scuturi Adesea am căzut pe brînci Dar tot mai cred și-acum în fluturi Și-n geamăt de fîntîni a din ei. Mai cred că-n cugetul sfielnic S-ascunde-al nesfîrșirii rost. Că-i veșnicie și-n vremelnic Și că-n ce este-i tot ce-a fost. Că poate gîndul să răstoarne Deșertul cît un veac de lung, Că pot cu mina mea de carne La creanga stelelor s-ajung. Cinele copilăriei Cînd sta copilăria-n prag Necunoscînd deloc furtuna, Aveam și eu un cine drag Cu care hoinăream într-una, în nopțile de vară, noi, Pe așternutul de lucernă, Dormeam afară amîndoi Cu capul pe aceeași pernă. Mă prefăceam că-1 tot aștept . El cu năzbîtii de tot hazul, Punîndu-mi labele pe piept Cu limba îmi lingea obrazul. Cutreeram din loc în loc. Pătați de smeură și mure Ne zbenguiam în sprinten foc Gonind pe cîmpuri și-n pădure. ... Deodată, s-a pornit război ... Ne-am risipit cît mai departe, Cari­ncotro, ca vai de noi Și tunul bubuia cu moarte. Iar cînele-a rămas hoinar­ii izgoneau soldați­ în gloată. Din pragul ușii de stejar Pe unde mă-nsoțea odată. I-a dat otravă un șarlatan Și cinele cu ghiduși. A putrezit pe un maidan ... Și­ astfel s-a dus copilăria. George LESNEA Dilemele protocronismulu oo Protocronismul, prin urmare, poate contribui la creșterea eloc­venței unei opere, el reprezintă o formă de valorificare intensivă. O altă efigie de precursor este aceea a lui Dimitrie Cantemir, scriitor genial care prin istoria ieroglifică ar preluda romantismul european, iar în planul literaturii naționale vestește, prin forța și amploarea i­­maginației, viziunile eminesciene. Dacă am acceptat convenția, putem prelua și această ipoteză, deși e limpede că raportările la roman­tismul european invită, ca multe propuneri protocroniste, la un joc mult prea liber, uneori excentric, al imaginației, ispitită de artificii comparatiste luxuriante. într-o ar­gumentație strînsă, C. Negruzzi este desemnat „primul exponent de ge­niu al unei narațiuni istorice rea­liste“, nuvelistul român devansîn­­du-l pe Flaubert — și nu printr-o scriere oarecare, ci printr-o capo­doperă pe care și G. Călinescu o exalta, cu toată încrederea în des­tinul universal pe care nuvela A­­lexandru Lăpușneanul l-ar fi meri­tat. Aceeași formă de valorificare accentuată, dar și același corolar ob­sesiv. Și Heliade, în poema Zbură­torul, îi apare lui Edgar Papu ca un precursor, mai întîi prin rafina­tul joc de planuri, în care o stare sufletească romantică e trecută prin filtrul unei analize clasice ; apoi, deoarece acest summum al liricii sale ar fi „prima confesiune psiho­­analitică , a literaturii moderne“. Dar atunci înseamnă că psihanaliza, care își­ are intr-adevăr­­ șamanis­mul ei, își are rădăcinile îndepăr­tate în folclor, fiindcă acolo pot fi regăsite mai întîi asemenea înfio­rate mărturisiri ale unei fete care simte chemarea dragostei. Mai poate fi оя [UNK]о vArV­n I«-» *--■*-­iții „psihoanalitice“, „sau este vor­ba numai de o prelucrare măiastră a unui motiv din lirica populară ? O a­­naliză de mare finețe e dedicată lui V. Alecsanidri, caracterizat, cu o expresie la modă, însă supărătoare, un „poet de excepție“ ca rapsod al iernii. Dar bardul nostru ar putea fi considerat și ca primul poet im­presionist însemnat. Argumentația lui Edgar Papu convinge în regis­trul ei comparatist, care nu e, de astă dată, neapărat protocronic. Ne­îndoielnic, Alecsandri era mai apt decît, de exemplu, un Th. Gautier pentru a surprinde și a intui în prospețimea ei genuină, cu mai pu­țină artificiozitate livrescă, nota impresionistă din arta și poezia a­­siatică, transpusă cu grație și ra­finament în instantaneele lirice din pasteluri. După Edgar Papu, poetul moldovean ar fi, totodată, și cel dinții scriitor european care ilus­trează pastelul ca gen literar. Ca și Caragiale, Alecsandri se vede co­pleșit de favorurile protocronismu­­lui. Capitolul închinat lui Emines­­cu este, cum e și firesc, cel mai amplu. De­­ la bun început, autorul contestă ca neadevărată, dar ex­plicabilă prin inhibițiile unei con­științe retardatare, formula „roman­tic întîrziat“. Dar, în afară de a­­ceastă necesară și judicioasă repa­rație cronologică, Eminescu este si­tuat de Edgar Papu nu doar în flu­xul firesc al romantismului, ci mai presus de alți poeți romantici. Greu s-ar putea nega o asemenea aser­țiune, după cum deloc ușor, fiind vorba de poezie, ea se poate de­­mo­nstra. Dar, hotărît,­ Eminescu este printre cei mai mari. Autorul își începe discursul critic oarecum schematic, delimitînd două trăsă­turi prin care Eminescu se distin­gul geniului însingurat“. E insufi­cient, și atunci, mai cuprinzătoare, într-o pledoarie se încearcă o sondare în profunzimile liricii e­­minesciene — un fel de „critică a profunzimilor“ dublată de o cri­tică a formei poetice. In forma per­fectă a versului, Eminescu închide ca nimeni altul (accentuează exege­tul) un univers de gînduri și sim­țăminte. El scoate „dintr-o drama­tică tensiune interioară o muzică incomparabilă“. Prin aceasta, pre­­merge și poezia modernă. Vorbind despre teatrul lui I. L. Caragiale, Edgar Papu nu insistă asupra acelor automatisme care an­ticipă teatrul absurdului ; el deta­șează însă alte aspecte, asupra că­rora vom reveni. Mateiu Caragiale, într-o elegantă dar cam specioasă argumentare, este apreciat drept un „anticipator direct“ (formula nu e clară) al lui Lampedusa. Horten­sia Papadat-Bengescu, la fel ca și Camil Petrescu, ar fi fiind, avant la lettre, autori de romane care a­­nunță „noul val“ și „noul roman“, Patul lui Procust fiind socotit, în același timp, o „operă deschisă"“. După cum ușor se poate observa, sînt prea puține genurile sau cu­rentele literare care să nu-și aibă, în literatura noastră, precursori. Discuția s-a extins, între timp, și asupra altor arte, apoi și a științei, unde însă altele sînt datele proble­mei. Erudiția lui Edgar Papu, la care mereu ne-am referit, este im­presionantă, dar ea nu poate fi ex­haustivă. Deci, orice afirmație ar fi trebuit cîntărită cu măsurariul relativității ; or, faptul acesta nu se întîmplă decît arareori. Spiritul critic este încețoșat de această mistică a protocronismului, pornit să răspîndească în lume credința neînduplecată într-o vocație înainte­­mergătoare. Mecanismul intim de gîndire, în Din clasicii noștri, ca și în alte lu­crări de atitudine, a reieșit poate din cele înfățișate pînă acum. E­­xistă în aceste studii un parai-pris, o premeditare. Sînt suficiente cî­teva elemente, chiar întîmplătoa­­re, pentru ca, fantezia asociativă o­­dată stîrnită, să se declanșeze acel resort analogic, atît de inventiv. E­­fectul, în planul analizei critice, se dovedește a­desea binevenit, prin tendința pe care­ această metodă o ia sensuri și sugestii dintre cele mai ascunse. Protocronismul poate fi excentric, dar interpretările lui nu pot fi decît originale. încă o­­dată, orginalitatea este, sau ar tre­bui să fie, țelul său, pentru că, mai mult chiar decît prioritatea (care trebuie firește semnalată, cînd există, intr-adevăr) poate da stră­lucire personalității unei culturi. Ilustrative sînt, între altele, eseuri­le despre Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, V., Alecsandri (unde ne întîmpină o neașteptată corelare cu lirica bacoviană), I. Creangă (în „minunatul dans al cuvintelor“ din amintirile marelui pulsează o „subiacentă humuleștean euritimie poetică“), M. Sadoveanu (în ale cărui scrieri sînt decodate semne și simboluri care fac taina unei o­­pere aflate sub magia unor tim­puri imemoriale). Alteori, inter­pretările, frumoase în sine și pă­trunzătoare, încep să fie forțate și tonul devine atunci mai nestăpînit, chiar ușor exaltat, întețit de aceas­tă obsesie a priorității. In fine, citeodată, ceea ce am numit coro­larul protocronic nu are цр [UNK]оаре nici o legătură cu restul studiului deci nici măcar nu este un corolar, lata, sub aceeași inevitabilă tutelă, finalul capitolului despre I. Crean­ga, grăitor pentru labilitatea unui comentariu tiranizat de o idee, de o teză : Creangă ar fi „un precursor genial nu în teorie, ci în trăire și realizare — al postulatelor de astazi, care tind către desființarea graniței dintre munca manuală și cea intelectuală“ ! Protocronismul, deci, ajunge uneori să-și inventeze obiectul. Caragiale este, de bună seamă, și el un răsfățat al protocro­nismului. Edgar Papu se mărgineș­te, în comentariul său, la o scri­soare pierdută, încercînd să-i epui­zeze virtuțile premonitorii. Capo­dopera dramaturgiei noastre este socotită ca „singura comedie a lu­mii care se ridică la amploarea e­­popeică a unui epos eroi-comic“. Sub această lumă, sînt identificate în piesă „personaje homerice“, în versiune comică firește, „pasiuni i­­mense“, cu alt cuvînt o adevărată Iliadă, în care aheii ar fi conserva­torii, troienii ■— liberalii, Trahana­­che — un Agamemnon, Tipătescu — Ahile, Cațavencu — Hector ș.a.m.d. Apoi, o „inovație imensă“ (cărtura­rul m­artire -----­ stilul superla­protocronismu­lui : „grandios“, „magnific“, „excep­țional“) o reprezintă plăsmuirea Cetățeanului turmentat, prin care pentru prima oară, în dramaturgie, își face apariția personajul simbo­lic, încă o chestiune, complicată, de prioritate se ivește acum. Per­sonajul simbolic, tot Edgar Papu o spune, este creat mai întîi de Goethe, în piesa Fiica naturală, însă creația goetheană a rămas fără „ur­mări“ ,în vreme ce comedia ca­­ragialiană este „cap al unei impor­tante serii contemporane“. Deci, deși nu-i formulat teoretic, se iscă un nou criteriu, al succedenței sau al succesiunii. De ce să nu fie so­cotit și Goethe protocronic, potrivit principiului „echivalenței“ ? Și mul­te alte exemple de acest fel, con­tradictorii, s-ar mai putea da. Ma­teiu Caragiale are și el parte de un superlativ_ absolut : întîi de toate el pare să fie „cel mai laborios prozator din istoria literară a lu­mii“, așa cum N. Iorga este cel mai fecund, mai prodigios. Comen­tariul capătă acum un ton mai rap­sodic : „Este numai unul din atîtea și atîtea evenimente mari, surprin­zătoare, neașteptate, care au avut loc pe pămîntul nostru“. Și, în a­­celași registru, un adaus. Cît pri­­vește „motivul avatarului“ sînt șanse să avem „cea mai bogată li­teratură europeană“. Protocronis­mul generează fenomene de infla­ție. Dacă în marginaliile la Craii de Curtea — Ved­e tonul critic profund și nuanțat, cercetarea cap­­e­tînd și decriptind sensurile abscon­se, enigmatice ale cărții, țesute în­tr-o fină pînză analitică, reflexul protocronic provoacă, iarăși o a­­nume retorică comparatistă.­­Pantazi, „crai“ melancolic și nocturn al Bucureștilor, natură bizară, îmbi­­nînd rafinamentul cu abjecția, nu e geamăn cu aristocraticul Salina, din Ghepardul. Spirit contemplativ, acela este un înțelept în care a­­mărăciunea se sublimează într-o înțelegere îndurerată, filozofică a dialecticii istoriei. Chiar dacă a­­mîndouă aceste ciudate și singura­tice scrieri filtrează în lumini cre­pusculare amurgul unei epoci, în­văluind în tristețe și resemnare dispariția unei lumi, între Pantazi și Salina există o nepotrivire de e­­sență, manifestată la altitudinea, că și în puritatea contemplației. Dar, Florin FAIFER (continuare în pag. 7)

Next