Cronica, 1978 (Anul 13, nr. 1-52)
1978-09-22 / nr. 38
cronica literară. Introducere în opera lui Vasile Alecsandri (Editua Minerva, 1978, 221 p.) și Valori clasice (Editura Albaros, 1978, 269 p.) sînt două cărți apărute recent și care prilejuiesc o nouă întîlnire cu critica lui Al. Piru care își definitivează tot mai eficient o operă. Să amintim în acest sens și ediția definitivă a Istoriei liteaturii române de la origini și pînă la 1830 (Edituratiințifică și enciclopedică, 1977, 746 p.), sinteză care rerita efectiv o atenție mult mai mare. Studiile din ceste două volume reprezintă contribuții de istorie iterară avînd ca teme opera clasicilor români. Al. ’iru se adresează mai ales celor care vor să se iniție în opera lui Alecsandri sau Creangă, Eminescu și Călinescu. Toate studiile critice reflectă o vădită inenție de a instrui, de a redescoperi valori, de a corecta adecăți de apreciere eronate, de a polemiza cu adverarii unor puncte de vedere false (cuvinte nu prea slînde are criticul față de Șerban Cioculescu cînd iiterpretează Steluța lui Alecsandri), de a face cunoscute opere și scriitori care au atins vîrsta clasiciății printr-o frumoasă tinerețe. Opera lui Vasile Alecsandri este reexaminată din perspectiva actualiății și Al. Piru nu face nici o concesie cînd vine vorba de poeme sau piese de teatru care nu au suportat severa judecată a timpului, care au suferit o mutație vaorică și au părăsit arena competițiilor. Intr-un limbaj de mare sobrietate, exact și fără aspirații spre subunități, aproape aforistic, criticul descrie poezia lui Rlecsandri, descoperind, nu o dată, spații lirice insuficient explorate. Să reținem aceste aprecieri surprinzăoare pe care critica românească nu le-a formulat : .Structura clasică, înclinația către viață la țară, în tibia Mirceștilor, îl orientază pe Alecsandri către poezia ipersonală, de reflectare obiectivă a lumii exterioare :a mijloacele mai ales ale picturii, poate și sub su 9’Stia celei dinții antologii publicate în 1866 de editorul francez Lemerre sub titlul Parnasse contemporain. Frecventarea lui Gautier (catrenele din Poésies diverses despre portretele îngălbenite ale frumoaselor io altădată), a lui Louis Bouilhet (Festons, et astragales, 1859), a lui Louis Ménard, poeți de excelență a formei, ectura lui Vergil și Horațiu pregătiră lira lui Alecandri pentru ceea ce el însuși va denumi pasteluri, poezii pictate cu culori în stilul Boucher sau Maurice tluentin de la Tour, maestru din secolul al XVIII-lea al pastelului. Totuși, prima serie de poezii de acest fel timise la Convorbiri literare și apărute la 1 aprilie 1868 nu se intitula astfel. Văzuse Alecsandri între timp expoziția de la Paris a pasteliștilor Giuseppe Gasciaro și Giuseppe de Nittis ? Fapt e că de la 15 mai 1868 și pînă la 1 septembrie 1874 el va da șapte sute de Pasteluri, adunate finalmente într-un ciclu, constituind poate cea mai rezistentă parte a poeziei sale lirice“. Multe din poemele lui Vasile Alecsandri anunță pe Eminescu, Bacovia, iar teatrul pe Caragiale. Notele specifice prozei lui V. Alecsandri le întîlnim în Buchehiera de la Florența : „subiectivitatea (raportarea continuă la propria persoană), observația naturii exterioare, gustul pentru senzațional sau anecdotă, darul povestirii, dar și lipsa invenției epice, sentimentalismul unit cu ironia și umorul, predilecția pentru pitoresc și exotic, aspectul general memorialistic, de jurnal“. Vasile Alecsandri ne apare din Introducerea... г. VALORI CLASICE lui Al. Piru la dimensiunile reale, fără să-și piardă însă din importanța istorică pe care i-o cunoaștem. Al. Piru ne convinge de valoarea lui Vasile Alecsandri fără să se solidarizeze programatic cu un sentiment de condescendență critică. Ridicată pe judecata invulnerabilă a istoricului literar, imaginea lui Al. Piru despre Alecsandri, fără să se identifice cu cea călinesciană, rămîne în picioare prin adevărurile pe care le formulează, pe care le susține, tranșant, de loc timid. Valori clasice este o culegere de studii despre cronicari, Eminescu, Creangă, Caragiale, Călinescu, remarcîndu-se prin erudiție, printr-o riguroasă demonstrație critică. N-am înțeles de ce s-a mai reprodus și aici Teatrul lui Vasile Alecsandri de vreme ce el este inclus și în Introducere... Dintre toate studiile lui Al. Piru din acest volum, cu totul remarcabil este cel despre Ion Creangă. Voința de a interpreta o operă de pe o altă poziție, modernă și fidelă cu adevărurile ei fundamentale se dovedește la Al. Piru constantă și fructuoasă. Nu este un Creangă trecut prin teritoriile lui G. Călinescu, ci un scriitor căruia Al. Piru îi definește mai cu seamă clasicitatea : „Prin toată structura operei sale Creangă este un scriitor de tip clasic, un moralist, observator al umanității sub latura morală, chiar în basme, unde fantastice sînt numai unele peripeții, eroii, ființele supranaturale înseși întruchipînd virtuți și vicii omenești. Nimic nenatural nu se întîmplă în Soacra cu trei nurori, poveste și mai degrabă nuvelă din viața de familie. Capra cu trei iezi e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne și a faptelor rele ce nu rămîn fără plată. Punguța cu doi bani e tot o fabulă pe tema absurdității avariției și a capriciilor hazardului. Dănilă Prepeleac expune cu mijloace comice rolul experienței în viața omului care pentru a prinde minte trebuie să treacă prin cit mai multe încercări. Povestea porcului înfățișează, reluînd vechea legendă a lui Amor și Psyche, urmările nesăbuinței în dragoste“. Preluînd o idee maioresciană, Al. Piru vede în Amintiri din copilărie un roman, căci Ion Creangă „posedă o capacitate extraordinară de a se obiectiva ca subiect. In acest sens nu e deloc greșit a spune că, în Amintiri, Nică a lui Ștefan a Petri e un caz particular al copilului universal. Cu asta nu vrem să spunem că Nică e un copil atemporal și aspațial, ci tocmai un copil reprezentativ dintr-o anume regiune a Moldovei și o anume epocă istorică“. Poveștile lui Creangă sînt tratate ca nuvele: „Povestea lui Harap-Alb e chiar un fel de epopee, adică un roman (Amintirile din copilărie sînt un roman de formație, un Bildungsroman). Nu credem sa greșim afirmînd că se poate vorbi de o continuare a eposului fabulos al lui Creangă la același Sadoveanu în Frații Jderi. Lumea arhaică din povestea lui Creangă nu-i lipsită , cu totul de delimitare spațială și temporală, precum lumii lui Sadoveanu in Frații Jderi nu-i lipsește dimensiunea miraculosului mitologic. De altfel, Sadoveanu și-a recunoscut singur in cronicarul Ion Neculce și povestitorul Creangă pe adevărații săi precursori. In simfonia literaturii române, Neculce a fost andantele, Creangă e un scherzo, Sadoveanu un rondor. Dragostea lui Al. Piru pentru G. Călinescu este veche și astăzi el rămîne cel mai credincios discipol al profesorului. Reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent (discuțiile din ultimul timp despre necesitatea reapariției ei au rămas, din păcate, simple discuții și nimic mai mult !) în versiunea ultimă pe care Al. Piru a pregătit-o cu o pasiune și un devotament exemplar, va însemna și o mărturie a iubirii sincere și dezinteresate față de opera călinesciană. Criticul, istoricul literar, eseistul, sînt ipostaze pe care G. Călinescu le-a ilustrat magistral și pe care Al. Piru le definește ca o impresionantă artă a identificării originalității. Redescoperind valorile clasice ale literaturii române, Al. Piru ne invită cordial să recitim opere de o mare valoare estetică, modele pentru literatura de azi. Zaharia SANGEORZAN mențiuni critice VASILE ALECSANDRI : Opere. III Al treilea volum din ediția academică a operei lui Alecsandri vine intr-un moment cînd se aud unele voci nemulțumite de ritmul tipăririi marilor cărți ale culturii noastre. „Așteaptă“ ediții complete, critice, științifice autori de însemnătatea lui Cantemir, Hasdeu, Pârvan, Iorga. Noua apariție de care ne ocupăm oferă, între altele, o pildă concludentă din eforturile unei strălucite generații (aceea numită ,,patruzecioptistă“) de a ieși în lume, în contextul unui program social și național de importanță capitală. Este meritul îngrijitorilor ediției, Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Gheorghe Vrabie, și, bineînțeles, al Editurii Academiei, de a ne fi oferit toate textele de lirică populară culese ori transcrise de Alecsandri, însoțite de studiu introductiv, note, comentarii, variante, inclusiv traducerile franțuzești făcute de același poet și patriot care a deschis o epocă nu numai în poezie, dar și în folcloristică. Se dă un răspuns complex și bine argumentat discuțiilor, durînd de un secol, privitoare la această din urmă activitate a scriitorului. Intr-adevăr, ,,folcloristul“ era, înainte de toate, poet. „îndreptările“ au fost operate în baza unei concepții la modă atunci în Europa și conform esteticii romantice, dar fără a trăda structura internă a poeziei populare. Alecsandri nu s-a erijat în „om de știință“, ci a voit să împlinească absența quasi-totală a folcloriștilor autorizați. Obiectivele sale au fost multiple, dintre care unul nu trebuie uitat , ascultând, notînd, transcriind, „îndreptînd“, traducînd, tînărul poet de atunci ucenicea în atelierul marelui creator anonim. Așa-zisele „falsuri“ (balade întregi compuse de el și puse în seama poetului anonim) dovedesc lăudabila străduință de a-și identifica vocația cu arta acestuia din urmă. Democratizarea culturii române, vizată de generația sa, țintea o audiență totală în mase: împrumutarea instrumentelor (și nu numai atit) ale creatorului popular era programatică : operele „culte“ deveneau un bun al maselor prin circulație, cînd intrau în anonimat. Ideea era profesată de G. Barițiu și, mult mai tîrziu, de Eminescu. Acțiunea de „îndreptare“ și „întocmire“ întreprinsă de Alecsandri nu numai că este „cronistice, scuzată“ (cum argumenta studentul Eminescu, apărînd „zilele de aur a scripturelor române“, împotriva obiecțiilor aduse de „direcția nouă“), dar dezvăluie aspecte noi ale dinamicii culturii, motive de meditație încă fertile. La drept vorbind, autenticitatea culegerilor de folclor este o himeră. Mari folcloriști și culegători neînsemnați au intervenit, voluntar sau involuntar, în textele înregistrare, din cauze ușor de imaginat. Mulți informatori erau și creatori cu stil ușor vizibil în contribuții personale, de ultimă ora, care nu mai aveau girul colectivității. (Un caz pare a fi fost Petrea Crețul Șolcan, informatorul principal al lui G. Dem. Teodorescu). Mijloacele moderne de înregistrare, care ar putea da iluzia autenticității, apar într-o vreme cînd informatorii sînt deja „contaminați“ de cultură livrescă prin lectura variantelor din colecția lui Alecsandri, ori prin audierea unor piese maltratate de unii interpreți de muzică populară. Avînd în vedere și aceste aspecte, cu atât mai mult trebuie situată colecția Alecsandri în cadrele ei firești, ceea ce și face, cu metodă și cu obiectivitate, prezenta ediție. Păcat doar că greșelile de tipar nu scutesc nici volumele pînzate și aurite... Gheorghe DRAGAN DAN VERONA Brîndușe de toamnă N-a fost niciodată frumoasă, Fecioria-i plînge ca o vulpe albastră prinsă în lac. „Pe cînd eram eu frumoasă“ îngînă ea o poveste. Așa i se topește viața , precum cînepa în apele străzii. Și nici un prinț nu trece să scuture mărul de aur Care apare în mahala la miezul de noapte. Adevăratul paradis Măruntă în comparație cu sfintele măcelării Livada, livada încă rezistă. Dacă mai vrei să trăiești Trebuie să auzi cum plouă pe pămînt Cu auzite mere brumate Dacă mai vrei să trăiești Roagă-te să mori într-o căruță cu mere Și moartea tas-o In grija căruțașului de cinci sute de ani Dacă mai vrei să trăiești. Cursă contra cronometru — Hai, Oedip, strigau cei de pe margine, pedalează Oedip ! Și Oedip pedalează Cu ciorapul soarelui pe cap Indreptîndu-se spre Colonna. O cupolă de aer niciodată nu am dorit ca acum o singură zi de pace deplină uneori precum o cireadă de nouri plutind peste ape tunetul liniștii tulbură livada ascunsă din sufletul tău uriașe coleoptere peste cumințenia pămîntului cad și asemeni unor cuvinte aruncate prin lume mîinile mele sărută atingerea ta bănuită de nouri aproape „ascultați și priviți Unicornul trece înlăcrimat prin cîmpie" sînt singur acum sufletul meu are o formă incertă cum o floare de păpădie risipită de vînt ai vrea s-o cuprinzi într-o palmă și degetele calme ar trece prin materia ei transparentă sînt singur acum în poarta de onix a liniștii noastre nu mai bate decît prea puțin răbdătoarea efemeridă a poeziei și nimeni nu pleacă spunînd pe mîine pe mîine (peste mine lacrima ta — o cupolă de aer sub care mă simt iar acasă) Obiecte și gesturi mărunte soției mele, Elena dar mai ales obstinația unei perpetue regăsiri în obiectele tale mărunte niciodată prea mare deplină și frustă bucuria aceasta cu nimic meritată dacă nu cu puținele rînduri prin care încerc să alcătuiesc o hartă perfectă pentru călătoriile mele spre tine de unde această mare de raze desenînd tulburătorul halou al gesturilor tale mărunte , dar mai ales candoarea întrebărilor tale cuvintele odihnindu-se pe nouri cu îndrăzneala absurdă a unei armuri de cristal tu — planeta pulsînd la intervale egale spre toate acestea privirea mea transformîndu-se într-o undă aducătoare de cîntec MIHAI VEOVEANU N Y