Cronica, 1979 (Anul 14, nr. 1-52)
1979-06-15 / nr. 24
Statuia din Constanța Un edificiu spiritual (urmare din pag. 1) era una la părinți / Și mîndră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele...“ Tonul patetic-ademenitor, făcut să capteze, îndreptățesc pe G. Călinescu (Opera lui Mihai Eminescu, V, 1936) să afirme că „poemul are tehnica lineară a muzicii instrumentale și totodată a liturghiei și a incantațiunii...“ Pînă la sintagma o prea frumoasă fată, de maximă simplitate, poetul a trebuit să renunțe la : „Un ghiocel de fată“ ; „O mult frumoasă fată“ ; „Un vlăstărel de fată“ ; „Un gangure de fată“ ; „Un soi frumos de fată“ ; „O pasere de fată“ ; „Un giuvaer de fată“ ; „Un cănăraș de fată“; — toate aceste variante, reproduse aici pentru a demonstra incertitudinile, fiind neconsonante ideii. Comentarii incitante (semnate de Tiberiu Crudu, Artur Gorovei, D. Morărașu și menționate de Perpessicius), au suscitat versurile despre distincția fizică a „prea frumoasei“, — „mîndră“ în totul : „Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele“. O reactualizare în cadrul unei investigații mai ample (Ion Rotaru, Eminescu și poezia populară, 1966), trimite la culegeri de folclor semnate de Alecsandri, de M. Canianu, Elena Sevastos și alții ; comparații mai apropiate de Eminescu include însă un mișcător bocet din colecția Teodor T. Burada. Datinele poporului român la inmormîntări.Tipărit în 1882, la Iași, volumul putea fi cunoscut de poet, și cum bocetul în cauză provine de la Stănilești (Vaslui), e posibil ca el să fi ajuns pe cale orală la urechea fostului revizor școlar de Iași și Vaslui. Tînăra răposată „a rupt inima“ alor săi „Că era la mama ma, / Precum e pe ceriu și luna. / A fost una la părinți, / Ca și luna între sfinți, / Roagă-te la sfîntul soare / Să nu meargă așa tare, / Că mi-e jare de tot mare...“. Relațiile de omologie sînt evidente. Iubim în Eminescu propria noastră pasiune pentru lumină și armonie, regăsim în filozofia lui întrebările fundamentale privind existența iar în patriotismul lui fierbinte un memento perpetuu. Incomparabilul creator a absorbit tot ce era exemplar în alte culturi, asimilînd și utilizînd rezultatele dintr-o perspectivă proprie, adînc originală. A vorbi despre geniul aceluia care, la 15 iunie, acum nouă decenii, intra în marea liniște, înseamnă a sublinia că devoțiunea pentru realitățile naționale e o condiție a marii arte. Prin toate acestea, Poetul e un exemplu monumental, un continuum... Eminescu Întruchiparea marelui nostru cîntec înveșmîntat în armonii ca-n arbori mioriticul munte, ci-ntîi și-ntîi stelele prin inelul lor au răzbătut punînd coroana poeziei pe-nalta-i frunte. Magnific arc de triumf înălțat pe vetre de veacuri arzînde prin care fluviu trecem în etern tumultos revărsat din izvorul teluricelor incandescente focuri, pînă la marginea tărîmului de lumi, oglindind sufletul acestor oameni și locuri. Gînd și grai din adînc românesc reverberînd peste spații și timpuri, aurul de suflet ca-n faguri mierea, murmur de șesuri, freamăt de codri carpatici, nesfîrșitul pisc de culoarea visului, albastră, puternică lumină de-nveci nepieritor luceafăr mereu ridicîndu-ne deasupra noastră. Radu FELECAN cronica • 2 glose eminesciene Poemul personificării gîndurilor îmi propun în mod fugitiv să relev unul dintre cele mai puțin cunoscute poeme filosofice, în care Eminescu a subliniat cu un sarcasm moderat, perisabilitatea ideilor. Reproduc așadar textul integral, cu titlul dat de editor după întîiul vers : „O, te-nsemnă întuneric rece / Al vremei. Inflorește-n neagra-ți / Speluncă umedă ca și ebenul cel topit, / Fă ca să strălucească pe-acea cale / Ce duce-n vecinicie toate-acele / Ființe nevăzute, cari sunt / Deși trec nesimțite, ca și vremea / Ce vremuiește-adînc în tot ce e. / Să văd trecînd în haină cuvenită / Acele gînduri, ce-atunci cînd apar / Nemuritoare par, pentru c-apoi / Nici să nu știi cum de au dispărut / Din mintea secolilor lungi, greoi — / Ca și cînd n-ar fi fost. Cîte ființe / Ar trebui să treacă pe-a ta cale ; / Unele mîndre, țanțoșe, regale, / Cu-ncoronată frunte — îmbrăcate / In purpură — , altele dulci, cu ochii / Moi, mari, albaștri, ...albe ca și crinul, / Mișcînd a lor corp voluptos, ce-nvită / Mai aruncând priviri de muritoare, / Mai căutînd iubire, ca Sirene , / Unele-nchipuite, alte tîmpe. / Unele aspre, altele duioase, / Toate cerînd brevet la nemurire / Și toate strecurîndu-se cu toate astea / Pe calea care duce la orașul / Uitării, îngropat de vecinicie. / Dar deasupra astei mulțimi pestrițe / De gînduri trecătoare, vezi departe / Munții de vecini și gînduri ridicînd / A lor trufașă frunte către cer , / Cu nepăsare ei privesc la toate / Efemeridele ce trec în vale / Cîntînd, vuind, certîndu-se și toate / Aspirînd la un lucru ,care-n veci / Nu poate fi a lor — eternitatea“. (Opere. IV: Poezii postume, anexe, introducere, tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpessicius, cu 38 de reproduceri după manuscrise. București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, pag. 83—84). Poemul se compune din 37 versuri iambice albe, de 9—14 silabe, aproape desăvîrșit ritmate, cu numeroase încălecări (enjambements), vădind așadar virtuozitatea tînărului autor, lucrarea sa fiind datată de Perpessicius din perioada studiilor universitare (1870—1872). Este așadar o operă de tinerețe, dar și de matură gîndire, înscriindu-se, tematic, în seria încununată cu Scrisoarea I, pe tema vanității năzuințelor de glorie și de eternitate. In timp ce însă în Scrisoarea Ie umilită însăși ideea grandorii omului și a generațiilor succesive. „Măști de-o zi pe-o lume mică de pe măsură cu cotul“... în poemul O, te-nsemnă întuneric rece sînt reduse la scara de jos majoritatea gîndurilor ce aspiră la o durată veșnică, întocmai ca într-o mascaradă, Eminescu închipuie procesiunea ideilor, personificate și atinse de slăbiciunea deșertăciunii omenești. Ideile au așadar fizionomia oamenilor, pornind de la treapta cea mai înaltă ,a trufașilor potentați, a suveranilor înveșmîntați în mantii de purpură și purtători de coroane. Ceea ce în Egipetul era numit cu seriozitate „gînduri regii“, adică gînduri dominante, atotputernice, de mare autoritate, se înfățișează ăci în deriziune, cu atribute de carnaval. Sînt însă și idei sau gînduri pline de seducție, sofistice, fie de o feminitate cuceritoare, de puritatea crinului, întrupate în femei calme, cu ochi albaștri și dulci, fie promițînd cu unduirea trupului voluptățile supreme și atragînd cu glasul de sirenă. Ca și oamenii, gîndurile pot fi viciate de prezumție sau atacate de stupiditate, pot acuza asprime sau blîndețe, numitorul lor comun înălțîndu-se însă la pretenția nejustificată a nemuririi. Ideea poetică a lui Eminescu, ilustrată cu mari mijloace plastice, este și deplin îndreptățită. De-a lungul a două milenii, de cînd s-au succedat nenumărate ipoteze științifice și tot atîtea sisteme filosofice, bilanțul unora a fost falimentar. Să ne gîndim numai, la mijlocul secolului trecut, cîte speranțe s-au pus în pozitivismul lui Auguste Comte și al omologului său englez, John Stuart Mill, ca în ultimul cuvint al științei, a cărei eră avea să se instaureze definitiv. Pe plan diplomatic, generația mea și-a pus nădejdea în întronarea păcii eterne, prin mijlocirea eforturilor conjugate ale Societății Națiunilor, ale căror convenții, pacte și tratate promiteau excluderea desăvîrșită a unui al doilea război mondial. Dar după cum cancelari ai unui imperiu puteau numi tratatele, simple petice de hîrtie, așa și rezultatele științelor naturii s-au pulverizat cu timpul sau au rămas niște biete piese de arhivă. Gîndirea lui Eminescu nu are însă o concluzie pesimistă. Fața în față cu această ridicolă paradă a deșertăciunilor pasagere, se ridică „munții de vecini și gînduri“ care au dreptul să ridice „a lor trufașă frunte către cer“ și a privi nepăsătoare la gloata zgomotoasă a efemeridelor, care în pofida naturii lor, aspiră la eternitate. Poemul eminescian este mai optimist decît Scrisoarea I, care neagă veșnicia gloriilor pămîntești, în perspectiva mai mult sau mai puțin apropiată a dispariției sistemului solar, căruia îi aparținem. Dacă așadar, din punct de vedere cosmic, eternitatea este de ordinul imposibilității materiale, ea este totuși cu putință, după Eminescu, istoricește vorbind, pe scara ascendentă a gîndirii, care proiectează în spațiu munți uriași, așa cum, în Egipetul Memphis cu clădirile lui monumentale e prezentat cînd ca niște „gîndiri arhitectonici de-o grozavă măiestrie“, cînd ca un „argintos gind al pustiei“. In concepția intelectualistă a lui Eminescu, gîndirea este pîrghia tuturor creațiilor omenești. Șerban CIOCULESCU Intre arhaism și regionalism Funcția evocatoare de vremi revolute, pe care o au arhaismele stilistice în limba poeziei, a fost remarcată limpede de Mihai Eminescu, într-o notă, publicată, împreună cu alte lucrări, în 1905, cînd Ion Scurtu a editat prima selecție din operele politice și literare eminesciene : „Arhaismil poate că-i va încetățeni cu-ncetul poezia, dar numai ea, căci e un drept exclusiv al ei de a revirifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormîntul trecutului. Astfel, Goethe dă lui Faust, prin arhaismi, în, vorba și forma versului, coloritul cel bizar al Evului Miez |Evul Mediu], colorit pe care Schiller n-a înțeles a-i da lui Wallenstein al său“ (M. Eminescu, Scrieri politice și literare, ediția Ion Scurtu, București, 1905, p. 413). Cercetările lingvistice din ultimul timp confirmă opinia lui Eminescu despre arhaisme, și anume rolul specific al acestora de a sugera și de a contribui la descrierea unor epoci și evenimente trecute definitiv în istorie, și receptate ca atare atît de autorul operei literare, cît și de lectorul ei : „Narațunile istorice, cum s-a remarcat adeseori, abundă în cuvinte, sensuri, fonetisme, forme gramaticale sau construcții sintactice arhaice. Ele au statut de arhaisme stilistice dacă sînt satisfăcute simultan două condiții : a) existența a două stadii distanțate în timp (momentul operei este diferit de momentul autorului și, implicit, de cel al lecturii) și b) existența conștiinței distanțării atît la creator, cît și la receptor“ (Carmen Vlad, Conceptul de arhaism, „Limba română“, nr. 3, 1973). Dacă raportăm, însă, exemplele de „arhaisme“ stilistice eminesciene, glosate în majoritatea cercetărilor lingvistice, mai vechi și mai noi, la concepția lui Eminescu asupra funcției arhaismelor și la conceptul modern de arhaism (care o confirmă), putem, cu surprindere, constata că, cel mai adesea, predomină discordanțele, și nu concordanțele între concepție și exemplificare. Astfel, în mai multe lucrări consacrate „limbii și stilului lui Eminescu“, sînt considerate arhaisme exemple ca : s-a fost deschis din versul Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă (Melancolie) ; văzum din versul m-a fermecat cu vreo scînteie ! Din clipa-n care ne văzum ? (De-or trece anii...)n îndărănt din versul Nu privește îndărăpt (Făt-Frumos din tei) ; rump, în versul Cum pare din noianul de vremuri să te rump (Din valurile vremii... și în alte poezii) , aș zburare, din versurile Aș fi frunză, aș fi floare, Aș zburare Ре-al tău singemînd de dor (O călărire în zori) și altele. Aceste forme de limbă pot fi considerate, desigur, arhaice, dar cu o condiție , să fie raportate la concepția lui Eminescu (în același timp, și la concepția modernă) despre arhaism, adică să fie, în fond, raportate la conținutul operelor poetice din care sînt excerptate și, dacă acest conținut se referă la epoci trecute, revolute, sau la caracterul antic al poemelor, atunci folosirea formelor de limbă, considerate arhaice, se justifică (este vorba, deci, de „lucrări poetice de inspirație istorică“) : dacă, insă, altul este subiectul operelor poetice din care au fost extrase astfel de fapte de limbă (de exemplu, poeziile erotice), atunci nu mai putem vorbi de arhaisme, fiindcă, atît în concepția lui Eminescu, cît și după stilistica modernă, arhaismele au rolul „de a revivifica culorile limbei“ vechi și „coloritul“ trecutului. Or, după cum se poate observa, aproape toate exemplele de „arhaisme eminesciene“, reluate de noi, din mai multe lucrări lingvistice care le descriu, aparțin poeziilor lui Eminescu avînd tematică erotică (să se vadă titlul poeziilor, binecunoscute, dealtfel). Ele nu sînt, deci, arhaisme, și cei care le-au considerat astfel nu le-au calificat corect fiindcă nu le-au raportat la concepția despre limbă a lui Eminescu și la conținutul poezilor sau pasajelor din poezii, din care au fost extrase. Lingviștii care au observat caracterul neobișnuit, în raport cu limba literară actuală, al formelor și cuvintelor în discuție, știau că acestea au fost folosite în limba veche (binecunoscută, se știe, de Eminescu), și le-au prezentat drept arhaisme, fără să observe că nu sînt îndeplinite condițiile esențiale pentru a le califica astfel. In lirica intimistă, cum este aceea în care apar exemplele date mai înainte, nu pot fi folosite arhaisme (arhaismele autentice sînt elemente cărturărești ale limbajului poetic). Desigur, însă, că, dacă este vorba de un episod de iubire de la „o mie patru sute“ (ca în Scrisoarea IVI, sau de un basm (ca în Călin, F’ile din poveste), arhaismele stilistice sînt justificate. în Scrisoarea III, Umbra lui Dabija-Vodă și altele, care evocă „Evul-miez“ românesc, arhaismele stilistice sînt, desigur, utilizate în același scop în care, după comparația lui Eminescu, și Goethe a folosit „arhaismi“ în Faust (sultan, limbă în sensul de „popor“, seih, profet cu sensul lor propriu ș.a., în primul poem eminescian , fiind cu milă și dirept ș.a., în Umbra lui Dabija-Vodă). Nefiind arhaisme, dar nici forme uzuale ale limbii moderne, faptele de limbă citate din poeziile erotice eminesciene sînt altceva, și anume regionalisme. Acestea sînt, și ele, folosite deliberat, intenționat, de Eminescu, cu scopul de a exprima (așa cum a arătat Grigore Scorpan) intimitatea, în poeziile erotice. Confuzia între arhaism și regionalism este, de altfel, ușor de făcut, fiindcă „termenii arhaici, cînd nu dispar cu desăvîrșire, se refugiază în cîte o regiune mai izolată, ferită de un contact prea strîns cu viața modernă“ (Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ed. 1975, p. 312). Bun cunoscător al limbii populare, în toată bogăția și varietatea ei, Eminescu a reluat, din limba și poezia populară, formele considerate de lingviști a fi „arhaice“. „Limba noastră e veche și staționară“ spunea, cu dreptate, Eminescu. Nu este necesar, deci, s-o „îmbogățim“, și s-o mai „învechim“, atribuindu-i „arhaisme“. In poezia erotică eminesciană nu întîlnim nici un arhaism autentic, dar găsim regionalisme. In aprecierea unei forme ca „arhaică“, trebuie să se pornească, deci, de la intenția folosirii acesteia, de către poet, cu funcția ei proprie, de a evoca epoci și perioade din trecut, deci de a crea, la cititor, conștiința distanțării în timp a evenimentelor narate, în raport cu momentele de creație și de receptare a creației. Distincția între arhaism și regionalism, în limba poeziei, trebuie realizată după acest criteriu și, cu atît mai atent, cu cît însăși concepția creatorului o impune, ca în cazul lui Eminescu. Această distincțe este importantă pentru interpretarea corectă a textului poetic, pentru înțelegerea mai exactă a procesului de creație și pentru structura limbii poetice românești, în general, și eminesciene, în special, în cazul cînd în opera literară întîlnim o formă pe care o credem arhaică, trebuie să ne întrebăm dacă această formă are funcția de a arhaiza și, dacă nu are această funcție, trebuie să suspectăm și să identificăm proveniența ei din limba populară (astfel, forme de tipul rump, am fost mers, văzum, vedereaș ș.a., sînt folosite și acum, ca regionalisme, în folclor și în zone din Moldova și din Transilvania, de unde Eminescu le-a cunoscut). După criteriul conținutului operei literare, aceeași formă de limbă este arhaism stilistic într-o lucrare, și regionalism, în altă lucrare (regionalismul rump în poezia erotică Din valurile vremii ș.a., dar arhaismul rumpe în Călin,File din poveste). La un poet ca Eminescu, creator pe deplin conștient de efectele de stil ale formelor de limbă („...eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt“ — i-a mărturisit el unui prieten), concepția despre arhaism etc., este una cu concepția artistică și, deci, tratarea lor îngemănată, ca în relația cauză-efect, se impune de la sine. Deși logic și necesar, acest principiu fundamental de metodă nu a fost nici observat, nici aplicat, pînă acum, și de aceea progresul în studiul limbii eminesciene va putea fi realizat (și) pe calea aplicării lui consecvente. Petru ZUGUN