Cronica, 1979 (Anul 14, nr. 1-52)

1979-06-15 / nr. 24

Statuia din Constanța Un edificiu spiritual (urmare din pag. 1) era una la părinți / Și mîndră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele...“ Tonul patetic-ademenitor, făcut să capteze, îndreptățesc pe G. Călinesc­u (Opera lui Mihai Eminescu, V, 1936) să afirme că „poemul are tehnica lineară a muzicii instrumentale și totodată a liturghiei și a incanta­­țiunii...“ Pînă la sintagma o prea frumoasă fată, de maximă simplitate, poetul a trebuit să renunțe la : „Un ghiocel de fa­tă“ ; „O mult frumoasă fată“ ; „Un vlăstărel de fată“ ; „Un gangure de fată“ ; „Un soi frumos de fată“ ; „O pasere de fa­tă“ ; „Un giuvaer de fată“ ; „Un cănăraș de fată“; — toate a­­ceste variante, reproduse aici pentru a demonstra incertitudi­nile, fiind neconsonante ideii. Comentarii incitante (semnate de Tiberiu Crudu, Artur Gorovei, D. Morărașu și menționate de Perpessicius), au suscitat versurile despre distincția fizică a „prea frumoasei“, — „mîndră“ în totul : „Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele“. O reactualizare în cadrul unei in­vestigații mai ample (Ion Rotaru, Eminescu și poezia populară, 1966), trimite la culegeri de folclor semnate de Alecsandri, de M. Canianu, Elena Sevastos și alții ; comparații mai apropiate de Eminescu include însă un mișcător bocet din colecția Teo­dor T. Burada. Datinele poporului român la inmormîntări.­­Ti­părit în 1882, la Iași, volumul putea fi cunoscut de poet, și cum bocetul în cauză provine de la Stănilești (Vaslui), e po­sibil ca el să fi ajuns pe cale orală la urechea fostului revizor școlar de Iași și Vaslui. Tînăra răposată „a rupt inima“ alor săi „Că era la mama m­a, / Precum e pe ceriu și luna. / A fost una la părinți, / Ca și luna între sfinți, / Roagă-te la sfîn­­tul soare / Să nu meargă așa tare, / Că mi-e jare de tot mare...“. Relațiile de omologie sînt evidente­. Iubim în Eminescu propria noastră pasiune pentru lumină și armonie, regăsim în filozofia lui întrebările fundamentale privind existența iar în patriotismul lui fierbinte un memento perpetuu. Incomparabilul creator a absorbit tot ce era exem­plar în alte culturi, asimilînd și utilizînd rezultatele dintr-o perspectivă proprie, adînc originală. A vorbi despre geniul a­­celuia care, la 15 iunie, acum nouă decenii, intra în marea li­niște, înseamnă a sublinia că devoțiunea pentru realitățile na­ționale e o condiție a marii arte. Prin toate acestea, Poetul e un exemplu monumental, un continuum... Eminescu Întruchiparea marelui nostru cîntec înve­șmîntat în armonii ca-n arbori mioriticul munte, ci-ntîi și-ntîi stelele prin inelul lor au răzbătut punînd coroana poeziei pe-nalta-i frunte. Magnific arc de triumf înălțat pe vetre de veacuri arzînde prin care fluviu trecem în etern tumultos revărsat din izvorul teluricelor­ incandescente focuri, pînă la marginea tărîmului de lumi, oglindind sufletul acestor oameni și locuri. Gînd și grai din adînc românesc reverberînd peste spații și timpuri, aurul de suflet ca-n faguri mierea, murmur de șesuri, freamăt de codri carpatici, nesfîrșitul pisc de culoarea visului, albastră, puternică lumină de-nveci nepieritor luceafăr mereu ridicîndu-ne deasupra noastră. Radu FELECAN cronica • 2 glose eminesciene Poemul personificării gîndurilor îmi propun în mod fugitiv să relev unul dintre cele mai puțin cunoscute poeme filosofice, în care Eminescu a subliniat cu un sarcasm moderat, perisa­bilitatea ideilor. Reproduc așadar textul integral, cu titlul dat de editor după întîiul vers : „O, te-nsem­nă întuneric rece / Al vremei. Inflo­­rește-n neagra-ți / Speluncă umedă ca și ebenul cel topit, / Fă ca să strălucească pe-acea cale / Ce du­­ce-n vecinicie toate-acele / Ființe nevăzute, cari sunt / Deși trec nesimțite, ca și vremea / Ce vre­­muiește-adînc în tot ce e. / Să văd trecînd în haină cuvenită / Acele gînduri, ce-atunci cînd apar / Ne­muritoare par, pentru c-apoi / Nici să nu știi cum de au dispărut / Din mintea secolilor lungi, greoi — / Ca și cînd n-ar fi fost. Cîte ființe / Ar trebui să treacă pe-a ta cale ; / Unele mîndre, țanțoșe, regale, / Cu-ncoronată frunte — îmbrăcate / In purpură — , altele dulci, cu ochii / Moi, mari, albaștri, ...albe ca și crinul, / Mișcînd a lor corp voluptos, ce-nvită / Mai aruncând priviri de muritoare, / Mai căutînd iubire, ca Sirene , / Unele-nchipuite, alte tîmpe. / Unele aspre, altele duioase, / Toate cerînd brevet la nemurire / Și toate strecurîndu-se cu toate astea / Pe calea care duce la orașul / Uitării, îngropat de vecinicie. / Dar de­asupra­ astei mulțimi pestrițe / De gînduri trecătoare, vezi departe / Munții de veci­ni și gînduri ridicînd / A lor trufașă frunte către cer , / Cu nepăsare ei privesc la toate / Efemeridele ce trec în vale / Cîntînd, vuind, certîndu-se și toate / Aspirînd la un lucru ,care-n veci / Nu poate fi a lor — eternitatea“. (Opere. IV: Poezii postume, anexe, in­troducere, tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpessicius, cu 38 de reproduceri după manuscrise. București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, pag. 83—84). Poemul se compune din 37 versuri iambice albe, de 9—14 silabe, aproape desăvîrșit ritmate, cu nume­roase încălecări (enjambements), vădind așadar vir­tuozitatea tînărului autor, lucrarea sa fiind datată de Perpessicius din perioada studiilor universitare (1870—1872). Este așadar o operă de tinerețe, dar și de matură gîndire, înscriindu-se, tematic, în seria încununată cu Scrisoarea I, pe tema vanității năzu­ințelor de glorie și de eternitate. In timp ce însă în Scrisoarea I­e umilită însăși ideea grandorii omului și a generațiilor succesive. „Măști de-o zi pe-o lume mică de pe măsură cu cotul“... în poemul O, te-nsem­nă întuneric rece sînt reduse la scara de jos majoritatea gîndurilor ce as­piră la o durată veșnică, întocmai ca într-o masca­radă, Eminescu închipuie procesiunea ideilor, per­sonificate și atinse de slăbiciunea deșertăciunii ome­nești. Ideile au așadar fizionomia oamenilor, pornind de­­ la treapta cea mai înaltă ,a trufașilor potentați, a suveranilor înveșmîntați în mantii de purpură și purtători de coroane. Ceea ce în Egipetul era numit cu seriozitate „gînduri regii“, adică gînduri domi­nante, atotputernice, de mare autoritate, se înfățișează ăci în deriziune, cu atribute de carnaval. Sînt însă și idei sau gînduri pline de seducție, sofistice, fie de o feminitate cuceritoare, de puritatea crinului, întru­pate în femei calm­e, cu ochi albaștri și dulci, fie promițînd cu unduirea trupului voluptățile supre­me și atragînd cu glasul de sirenă. Ca și oamenii, gîndu­rile pot fi viciate de prezumție sau atacate de stupiditate, pot acuza asprime sau blîndețe, numi­torul lor comun înălțîndu-se însă la pretenția nejus­tificată a nemuririi. Ideea poetică a lui Eminescu, ilustrată cu mari mijloace plastice, este și deplin îndreptățită. De-a lungul a două milenii, de cînd s-au succedat nenumă­rate ipoteze științifice și tot atîtea sisteme filosofice, bilanțul unora a fost falimentar. Să ne gîndim nu­mai, la mijlocul secolului trecut, cîte speranțe s-au pus în pozitivismul lui Auguste Comte și al omologu­lui său englez, John Stuart Mill, ca în ultimul cu­­vint al științei, a cărei eră avea să se instaureze de­finitiv. Pe plan diplomatic, generația mea și-a pus nădejdea în întronarea păcii eterne, prin mijlocirea eforturilor conjugate ale Societății Națiunilor, ale căror convenții, pacte și tratate promiteau excluderea desăvîrșită a unui al doilea război mondial. Dar după cum cancelari ai unui imperiu puteau numi tratatele, simple petice de hîrtie, așa și rezultatele științelor naturii s-au pulverizat cu timpul sau au rămas niște biete piese de arhivă. Gîndirea lui Eminescu nu are însă o concluzie pesimistă. Fața în față cu această ridicolă paradă a deșer­tăciunilor pasagere, se ridică „munții de vecini și gînduri“ care au dreptul să ridice „a lor trufașă frunte către cer“ și a privi nepăsătoare la gloata zgomotoasă a efe­meridelor, care în pofida naturii lor, aspiră la eter­nitate. Poemul eminescian este mai optimist decît Scri­soarea I, care neagă veșnicia gloriilor pămînte­ști, în perspectiva mai mult sau mai puțin apropiată a dis­pariției sistemului solar, căruia îi aparținem. Dacă așadar, din punct de vedere cosmic, eternitatea este de ordinul imposibilității materiale, ea este totuși cu putință, după Eminescu, istoricește vorbind, pe scara ascendentă a gîndirii, care proiectează în spațiu munți uriași, așa cum, în Egipetul­ Memphis cu clădirile lui monumentale e prezentat cînd ca niște „gîndiri arhitectonici de-o grozavă măiestrie“, cînd ca un „argintos gind al pustiei“. In concepția intelectualistă a lui Eminescu, gîn­­direa este pîrghia tuturor creațiilor omenești. Șerban CIOCULESCU Intre arhaism și regionalism F­uncția evocatoare de vremi re­volute, pe care o au arhaismele stilistice în limba poeziei, a fost remarcată limpede de Mihai E­­minescu, într-o notă, publicată, îm­preună cu alte lucrări, în 1905, cînd Ion Scurtu a editat prima selecție din operele politice și literare eminesci­ene : „Arhaismil poate că-i va înce­tățeni cu-ncetul poezia, dar numai ea, căci e un drept exclusiv al ei de a revirifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormîntul trecutului. Astfel, Goethe dă lui Faust, prin ar­­haismi, în, vorba și forma versului, coloritul cel bizar al Evului­ Miez |E­­vul­ Mediu], colorit pe care Schiller n-a înțeles a-i da lui Wallenstein al său“ (M. Eminescu, Scrieri politice și literare, ediția Ion Scurtu, București, 1905, p. 413). Cercetările lingvistice din ultimul timp confirmă opinia lui Eminescu despre arhaisme, și anume rolul spe­cific al acestora de a sugera și de a contribui la descrierea unor epoci și evenimente trecute definitiv în isto­rie, și receptate ca atare atît de a­­utorul operei literare, cît și de lec­torul ei : „Narațunile istorice, cum s-a remarcat adeseori, abundă în cu­vinte, sensuri, fonetisme, forme gra­maticale sau construcții sintactice ar­haice. Ele au statut de arhaisme sti­listice dacă sînt satisfăcute simultan două condiții : a) existența a două stadii distanțate în timp (momentul operei este diferit de momentul auto­rului și, implicit, de cel al lecturii) și b) existența conștiinței distanțării atît la creator, cît și la receptor“ (Carmen Vlad, Conceptul de arhaism, „Limba română“, nr. 3, 1973). Dacă raportăm, însă, exemplele de „arhaisme“ stilistice eminesciene, glo­sate în majoritatea cercetărilor ling­vistice, mai vechi și mai noi, la con­cepția lui Eminescu asupra funcției arhaismelor și la conceptul modern de arhaism (care o confirmă), putem, cu surprindere, constata că, cel mai adesea, predomină discordanțele, și nu concordanțele între concepție și exemplificare. Astfel, în mai multe lucrări consacrate „limbii și stilului lui Eminescu“, sînt considerate arha­isme exemple ca : s-a fost deschis din versul Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă (Melancolie) ; văzum din versul m-a fermecat cu vreo scîn­­teie ! Din clipa-n care ne văzum ? (De-or trece anii...)­n îndărănt din versul Nu privește îndărăpt (Făt-Fru­­mos din tei) ; rump, în versul Cum pare din noianul de vremuri să te rump (Din valurile vremii... și în alte poezii) , aș zburare, din versurile Aș fi frunză, aș fi floare, Aș zburare Ре-al tău sin­gemînd de dor (O că­lărire în zori) și altele. Aceste forme de limbă pot fi con­siderate, desigur, arhaice, dar cu o condiție , să fie raportate la concep­ția lui Eminescu (în același timp, și la concepția modernă) despre arhaism, adică să fie, în fond, raportate la con­ținutul operelor poetice din care sînt excerptate și, dacă acest conținut se referă la epoci trecute, revolute, sau la caracterul antic al poemelor, a­­tunci folosirea formelor de limbă, considerate arhaice, se justifică (este vorba, deci, de „lucrări poetice de in­spirație istorică“) : dacă, insă, altul este subiectul operelor poetice din care au­­ fost extrase astfel de fapte de limbă (de exemplu, poeziile eroti­ce), atunci nu mai putem vorbi de arhaisme, fiindcă, atît în concepția lui Eminescu, cît și după stilistica mo­dernă, arhaismele au rolul „de a re­vivifica culorile limbei“ vechi și „co­loritul“ trecutului. Or, după cu­m se poate observa, aproape toate exem­plele de „arhaisme eminesciene“, re­luate de noi, din mai multe lucrări lingvistice care le descriu, aparțin poeziilor lui Eminescu avînd temati­că erotică (să se vadă titlul poeziilor, binecunoscute, dealtfel). Ele nu sînt, deci, arhaisme, și cei care le-au con­siderat astfel nu le-au calificat co­rect fiindcă nu le-au raportat la con­cepția despre limbă a lui Eminescu și la conținutul poezilor sau pasaje­lor din poezii, din care au fost ex­trase. Lingviștii care au observat ca­racterul neobișnuit, în raport cu lim­ba literară actuală, al formelor și cu­vintelor în discuție, știau că acestea au fost folosite în limba veche (bine­cunoscută, se știe, de Eminescu), și le-au prezentat drept arhaisme, fără să observe că nu sînt îndeplinite con­dițiile esențiale pentru a le califica astfel. In lirica intimistă, cum este a­­ceea în care apar exemplele date mai înainte, nu pot fi folosite arhaisme (arhaismele autentice sînt elemente cărturărești ale limbajului poetic). Desigur, însă, că, dacă este vorba de un episod de iubire de la „o mie pa­tru sute“ (ca în Scrisoarea IVI, sau de un basm (ca în Călin, F’ile din po­veste), arhaismele stilistice sînt jus­tificate. în Scrisoarea III, Umbra lui Dabi­ja-Vodă și altele, care evocă „E­­vul-miez“ românesc, arhaismele sti­listice sînt, desigur, utilizate în ace­lași scop în care, după comparația lui Eminescu, și Goethe a folosit „arhaismi“ în Faust (sultan, limbă în sensul de „popor“, seih, profet cu sensul lor propriu ș.a., în primul poem eminescian , fiind cu milă și dirept ș.a., în Umbra lui Dabija-Vodă). Nefiind arhaisme, dar nici forme uzuale ale limbii moderne, faptele de limbă citate din poeziile erotice emi­nesciene sînt altceva, și anume re­gionalisme. Acestea sînt, și ele, folo­site deliberat, intenționat, de Emines­cu, cu scopul de a exprima (așa cum a arătat Grigore Scorpan) intimitatea, în poeziile erotice. Confuzia între ar­haism și regionalism este, de altfel, u­­șor de făcut, fiindcă „termenii ar­haici, cînd nu dispar cu desăvîrșire, se refugiază în cîte o regiune mai i­­zolată, ferită de un contact prea strîns cu viața modernă“ (Iorgu Ior­dan, Stilistica limbii române, ed. 1975, p. 312). Bun cunoscător al limbii popu­lare, în toată bogăția și varietatea ei, Eminescu a reluat, din limba și po­ezia populară, formele considerate de lingviști a fi „arhaice“. „Limba noas­tră e veche și staționară“ spunea, cu dreptate, Eminescu. Nu este necesar, deci, s-o „îmbogățim“, și s-o mai „în­vechim“, atribuindu-i „arhaisme“. In poezia erotică eminesciană nu întîlnim nici un arhaism autentic, dar găsim regionalisme. In aprecierea u­­nei forme ca „arhaică“, trebuie să se pornească, deci, de la intenția folo­sirii acesteia, de către poet, cu func­ția ei proprie, de a evoca epoci și pe­rioade din trecut, deci de a crea, la cititor, conștiința distanțării în timp a evenimentelor narate, în raport cu momentele de creație și de receptare a creației. Distincția între arhaism și regionalism, în limba poeziei, trebuie realizată după acest criteriu și, cu a­­tît mai atent, cu cît însăși concepția creatorului o impune, ca în cazul lui Eminescu. Această distincțe este im­portantă pentru interpretarea corectă a textului poetic, pentru înțelegerea mai exactă a procesului de creație și pentru structura limbii poetice româ­nești, în general, și eminesciene, în special, în cazul cînd în opera litera­ră întîlnim o formă pe care o cre­dem arhaică, trebuie să ne întrebăm dacă această formă are funcția de a arhaiza și, dacă nu are această func­ție, trebuie să suspectăm și să iden­tificăm proveniența ei din limba popu­lară (astfel, forme de tipul rump, am fost mers, văzum, vedere­aș ș.a., sînt folosite și acum, ca regionalisme, în folclor și în zone din Moldova și din Transilvania, de unde Eminescu le-a cunoscut). După criteriul conținutului operei literare, aceeași formă de lim­bă este arhaism stilistic într-o lucra­re, și regionalism, în altă lucrare (re­gionalismul rump în poezia erotică Din valurile­ vremii ș.a., dar arhais­mul rumpe în Călin,File din poveste). La un poet ca Eminescu, creator pe deplin conștient de efectele de stil ale formelor de limbă („...eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt“ — i-a mărturisit el unui prieten), con­cepția despre arhaism etc., este una cu concepția artistică și, deci, trata­rea lor îngemănată, ca în relația ca­­uză-efect, se impune de la sine. Deși logic și necesar, acest principiu fun­damental de metodă nu a fost nici observat, nici aplicat, pînă acum, și de aceea progresul în studiul limbii eminesciene va putea fi realizat (și) pe calea aplicării lui consecvente. Petru ZUGUN

Next