Cronica, 1979 (Anul 14, nr. 1-52)
1979-06-15 / nr. 24
Un traducător francez al lui Mihai Eminescu dintre traducătorii lui Mihai Eminescu în limba franceză se numără și Louis Barras, literat a cărui contribuție se cuvine a fi mai larg cunoscută. El descindea dintr-o familie franceză din orașul Nimes (departamentul Gard). In 1924 vine în România, ca unul din superiorii internatului de la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuș. Aici, cărturarul francez învață limba română și începe să studieze cu pasiune literatura noastră. Prețuindu-l, Constantin Kirițescu, unul din specialiștii din conducerea Ministerului Educației de atunci, îl roagă să traducă în limba franceză o importantă lucrare a sa despre istoria primului război mondial. Louis Barras a considerat că are obligația de onoare de a aduce acest serviciu țării. A tradus, in consecință, opera lui Kirițescu, care a și apărut, cu o prefață de André Tardieu, fost ministru plenipotențiar al Franței in România în timpul primului război mondial. (v. Constantin Kirițescu La Roumanie dans la guerre mondiale (1916—1919) Traduit du roumain par L. Barrai, ed. Payot, Paris, 1934). Cele 496 de pagini rezumă vasta operă de 2000 de pagini a lui Constantin Kirițescu despre situația și acțiunile României în timpul primului război mondial. Cunoscând limba română, Louis Barras a început să studieze mai ales opera lui Mihai Eminescu, de care s-a simțit atras în chip deosebit. De la Beiuș s-a mutat la București, unde devine profesor la liceul francez „Ronsard“. Despre Mihai Eminescu a scris, în limba franceză, un articol succint pentru volumul Omagiu lui Mihai Eminescu, editat de Comitetul „Pro Eminescu“, sub îngrijirea lui Valerian Petrescu, București, Tip. Universul, 1934, p. 33—35. Louis Barras afirma acolo, între altele, că „nu se poate cunoaște mai bine un popor decît prin poeții săi“. In volumul omagial citat, la p. 123 același autor publică traducerea franceză a poeziei Stelele-n cer. Un judicios articol intitulat Eminescu vu par un français publicase autorul în „Convorbiri literare“, 1932, pp. 645—647. De altfel, din 1928 începuse să publice și traduceri de poezie eminesciană, în „Observatorul“, revistă ce a apărut la Beiuș. Cităm o serie de titluri : O, mamă („Observatorul“, V, 1932, p. 43) , Dintre sute de catarge (ibidem, p. 44) ; Lacul, (p. 85) ; înger de pază (p. 86) ; Melancolie (ibidem, VI, 1933, p. 180) ; Somnoroase părsărele (ibid., p. 327—328) ; O, rămîi d., p. 327—328) ; Epigonii (ibid., p 328—332) : La moartea lui Aron Pumnul, (ibid., p. 400) : La Bucovina, (ibid., p 401—402) : Veneția („Observatorul“, VII, 1934, p. 43) ; Stelele-n cer (bid., p. 43—44) etc. Un studiu al lui Louis Barras, publicat în aceeași revistă, IX, 1936, p. 282—296 se intitulează Eminescu și Franța. Autorul susținea acolo că poetul cunoștea franceza. In acest sens, o citează pe Mite Kremnitz care afirmase despre Eminescu că „pe lângă germana și franceza pe care le cunoaște la perfecție, începuse a studia și spaniola și italiana“. De asemenea, în legătură cu acest subiect, autorul îi mai aduce drept martori pe Vlahuță, care scrisese că Eminescu „poseda foarte bine germana, franceza, latina și avea serioase cunoștințe a limbii eline“. El mai arată că poetul român scrisese unele versuri ușoare și în franțuzește, emițînd și părerea că în „împărat și proletar“ s-ar putea afla și unele ecouri din Les Châtiments de Victor Hugo, altele din Théophile Gautier. Tot în „Observatorul“, Louis Barras publică articolul „Eminescu în limba franciceză“, VII, 1934, p. 210—212, rezumatul“ conferinței pe care o ținuse în 1933 la Fundația pentru literatură din București. Cităm cîteva rînduri : „Sînt în Eminescu nuanțe de ritm, de expresie, atît de firești limbii române, nicit nu pot fi transpuse absolut în altă limbă dar, pentru acest lucru, a nu-l traduce pe Eminescu, înseamnă a-i circumscrie geniul“. Louis Barras a tradus în franțuzește și poezii de George Coșbuc și a publicat un articol remarcabil despre „Poezia populară din Bihor". („Observatorul“, IX, 1936, p. 256—280), a mai scris despre Iulia Hasdeu — mai ales sub influența lui Gala Galaction. De semnalat este faptul că, din 1935, revista din Beiuș se mutase la București. In 1939 în numărul festiv din „Convorbiri literare", scos la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Eminescu. Barrai se ocupă de traducerile în limbi străine a capodoperelor poetului. El demonstrează cu acest prilej, că, în ciuda altor afirmații, Eminescu fusese tălmăcit în limbi. După articolul foarte multe Margaretei Miller-Verghy „Cum am tradus pe Eminescu“, în citatul număr din „Convorbiri“ (p. 1459—1465) urmează „Scrisoarea a treia“ în traducerea aceleiași autoare (p. 1466— 1468), ca și un studiu mai amplu de Alexandru Elian „Cu privire la traducerile franceze ale poeziilor lui Eminescu“ (p. 1469—1537). Acesta se ocupa și de traducerile în franceză realizate de Louis Barrai : „Dl. Louis Barrai este nu numai un bun cunoscător al limbii noastre, dar și un om de cultură și de gust și — în limba franceză — un versificator întotdeauna abil și deseori inspirat. Limba poeziilor tălmăcite o cunoaște dintr-o îndelungată ședere la noi în țară (...). Ceea ce ne oferă sub titlul: M. Eminescu: Poemes choisis, traduction par L. Barras, Paris, 1934, sînt, în primul rind, poeziile lirice care, prin farmecul limbei, prin acea atmosferă de incantație sugerată de un neîntrecut ritm lăuntric al versului au sugerat, la noi, faima poetului. Au fost lăsate la o parte, printre altele, Scrisorile, Luceafărul și alte poeme „de longue haienne“ (...) Din nefericire, alegerea d-sale e departe de a fi ocolit toate dificultățile (p. 1523—1525)“. Șerban Cioculescu s-a ocupat, de asemenea, de traducerea franceză realizată de Louis Barrai („Revista Fundațiilor“, II, 1935, p. 414) și arată că Louis Barrai n-a reușit să facă o alegere prea potrivită, că a omis strofa a cincea din „Venere și Madonă“, strofa finală din „Cu mîine zilele-ți adaogi“ și strofa a șaptea din „Lasă-ți lumea“... „Criticul demonstra, în continuare, necesitatea ca poeziile, cînd sînt traduse, să fie integral redate. Traducerile lui Louis Barras au fost, totuși, în general, bine primite. Noul traducător în limba franceză era în plină activitate și se puteau aștepta de la el și alte lucrări de eminescologie. După ce s-a mutat la București, însă, din cauza ocupațiilor, a tradus mai puțin, între altele, a scos aici și revista „Decalog“ în care apar și cîteva articole despre Mihai Eminescu. In prefața la volumul său de traduceri face însă și afirmații greșite. Astfel, el scrie că ediția Maiorescu a poeziilor lui Eminescu a apărut în 1887, deși ea a apărut, cum se știe, în 1883. Tot acolo, mai afirmă că poetul ar fi fost influențat de lirica franceză, deși se știe și e evidentă mai ales înrîurirea filozofiei și a literaturii romantice germane, grefată, firește, pe fondul național, pe folclorul și istoria românească. Ediția franceză a poeziilor lui Mihai Eminescu realizată de Barzas s-a bucurat și de aprecieri semnificative. De pildă, la ședința generală a Academiei din 24 mai 1934, prezidată de savantul Ludovic Mrazec, Gheorghe Țițeica, secretarul general al Academiei, a făcut prezentarea volumului Poèmes choisis (Academia Română, Anale, Tomul XLIV, Ședințele din 1933—1934, p. 93). La ședința generală solemnă a Academiei de la 30 mai 1934, Mihail Sadoveanu a prezentat, la rîndul său, un raport despre traducerile franceze din Eminescu, în vederea acordării Premiului Hamangiu, demonstrînd, în avantajul traducătorilor, că e greu de făcut mai mult, că pentru perfecta traducere a lui Eminescu in limba franceză ar trebui un poet francez genial. Consideră, însă, că răspund mai bine originalelor, traducerile lui Kirman Delly, și recomandă „dacă Academia s-ar hotărî să răsplătească lucrarea Kirman Delly, atunci publicarea în franțuzește nu s-ar face decît după ce textul actual ar fi revăzut cu atenție de un francez cu experiență poetică“ (ibid., p. 120). Louis Barras a tradus bine mai ales poeziile mai scurte. Le-a cizelat foarte mult și a reușit să dea echivalențe meritorii în limba franceză, în epoca interbelică. Este lăudabilă, de aceea, activitatea sa de traducător al lui Eminescu, a cărui operă l-a pasionat, contribuind la răspîndirea ei peste hotare. La București ,profesorul și literatul Barzai s-a bucurat de prietenia poetului Vasile Voiculescu, a lui Gala Galaction ,a profesorului Coculescu, tatăl cunoscutului poet și filozof Servien Plus. — astăzi foarte apreciat în Franța ca precursor al studiului matematic al ritmului. Din tot ce a realizat în România pe tărîmul literelor, timp de peste 20 de ani, opera cea mai importantă și mai durabilă a lui Louis Barras rămîne tălmăcirea în limba franceză a poeziilor lui Mihai Eminescu, de altfel ca și seria de articole asupra creației acestui poet intrat de mult în panteonul literaturii universale. Intr-o conferință ținută la 16 iunie 1939 la Radio București și întitulată simplu : Eminescu (în „Conferența“, III, 1939, nr. 8, p. 26—31) Louis Barras afirmă că poetul nostru reprezintă „simbolul fuziunii normale a sufletului dacoromân cu cultura occidentală“. Eminescu este „european prin tendințele filosofice ale poeziei sale, dar și prin sudura cu literaturile clasice ale timpului său“. Conferința se încheie cu cuvintele „Cultul poporului român pentru poetul său este o garanție a aspirației sale la nemurire“. , Iosif E. NAGHIU Ceasul lui Eminescu aflat in Muzeul de literatură al Moldovei Mărturii și documente „Eminescu va trăi, pe cit timp va trăi limba română...“ Omagiu .» Atît în timpul vieții sale zbuciumate, cînd Eminescu a poposit în 1867 și 1869 în orașul de la Dunăre, cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly, cât mai ales după trecerea sa în nemurire, când l-au omagiat cu venerație în manifestări de înaltă prețuire, gălățenii, ca și în alte părți ale țării, au dat dovada unui statornic cult față de geniul tutelar al neamului românesc. După ani de muncă istovitoare, alături de Caragiale și Slavici, în redacția ziarului „Timpul“, marele nostru poet național, fulgerat de aripa necruțătoare a destinului, se prăbușea fizic și moral, prilej nefast pentru Macedonski de a publica în „Literatorul“ (iulie 1883) infama epigramă, calificată de G. Călinescu „crudă, nefericită și seacă“. Declanșînd o acțiune de mare răsunet în presa vremii în apărarea „luceafărului“ poeziei românești, intrat în umbra neașteptată a unei eclipse, publicistul cu faimă în epocă. Grigore Ventura cerea tuturor celor care „se onorează a ține în mină o pană“ să ia atitudine vehementă față de „purtarea unui om fără inimă“. Un grup de profesori din urbea dunăreană, răspunzînd la acest apel, se solidariza cu „strigătul unanim de indignare, al cărui promotor este d. Grigore Ventura, demnul fiu al Galaților“, stigmatizînd cu tărie această „faptă nedemnă“. Cu același prilej, avocatul N. N. Vlaicu, fostul elev al strălucitului liric la Institutul Academic din Iași, apreciind nefericita epigramă drept „cea mai mare insultă adusă literaturii române, cititorilor Literatorului și amicilor nenorocitului poet“, refuza „cu dispreț de-a mai fi pe viitor abonat și membru onorific“ al revistei și al societății acestuia („Poșta“, 10 august 1883). Intîmpinat în gara Viena de C. Popasu, vărul lui Maiorescu și D. Duca, medic din Galați, Eminescu, însoțit de devotatul său amic Al. Chibici-Rîvneanu, este internat în toamna anului 1883 în sanatoriul de la Ober-Döbling. La 7 decembrie 1883, D. Duca ruga pe mentorul „Junimii“, fostul său profesor de la Institutul Academic, să-i aprobe să formeze „un comitet, pentru a da un mare bal, al cărui produs să se destineze jumătate pentru Eminescu și jumătate pentru ospitalul Căilor ferate din Galați“. (Textul integral al acestei scrisori îl reproducem mai jos). Consemnînd cu satisfacție că „starea sănătății poetului s-a îndreptat mult“, că „doctorii speră într-o vindecare totală“, cotidianul „Galații“ din 25 noiembrie 1887 lansa în acest scop un tulburător îndemn ca „orice român să se grăbească să dea obolul său“. Apelul a avut un imediat ecou. Vechile sale cunoștințe. actrița Fani Tardini, stabilită în orașul de pe malul Dunării din 1872, de a cărei trupă de teatru se alipise in 1864 adolescentul Eminescu, și popularul cupletist I. D. Ionescu, „artist din Galați“, cum s-a intitulat o vreme, ale cărui piese jucate fuseseră comentate de poet în „Curierul de Iași“, au dat spectacole extraordinare în beneficiul prietenului suferind. („Galații“, 15 decembrie 1887). Cînd Eminescu, în slova căruia ne recunoaștem ca popor și spiritualitate, dispărea tragic în zorii zilei de 15 iunie 1889, întreaga suflare românească deplîngea pierderea ireparabilă a culturii noastre. La Galați, ziarul „Poșta“ anunța laconic pe prima pagină cutremurătorul doliu național : „Genialul poet al României și gloria ei literară, Mihai Eminescu, a murit“. Cu același prilej, „Galații“ releva perenitatea moștenirii literare sublimului nostru poet : „Eminescu a va trăi, pe cât timp va trăi limba română, pe care a ridicat-o la clasicism (...), pe cât timp vor exista codrii și zeii (. ..), doinele și baladele românești /.../ poezia lirică, pe care a ridicat-o la cel mai mare grad de înălțime“. Relatînd momentul de neuitat al funeraliilor „ultimului mare romantic al Europei“, ziarul „Poșta“ din 20 iunie 1889 nota că „sicriul era simplu și nu se mai vedea din coroane de flori“, condus pe drumul veșniciei de „numeroase persoane, care au cunoscut și apreciat pe poet“ : L. Catargiu, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, T. Rosetti, G. Lahovari, D. A. Laurian ș.a. Alături de alți vorbitori, au rostit cuvîntări la catafalcul poetului, Grigore Ventura, dramaturg și compozitor, subliniind că „operele lui Eminescu sînt cea mai dureroasă dovadă de ceea ce Țara a pierdut“ și Constantin Calmuschi, student în litere, ulterior profesor mai bine de un sfert de veac la Liceul „V. Alecsandri“ din Galați, ale cărui emoționante amintiri de atunci au fost publicate de Vladimir Dogaru în revistele „Argeș“ (iunie 1967) și „Pagini dunărene“ (nr. 17, 1976). Ales de T. Maiorescu să vorbească in numele Societății studențești „Unirea“, C. Calmuschi își încheia panegiricul în formulări adecvate artistului neîntrecut încă de nimeni al cuvîntului românesc : „Ai fost un vis ce a trecut așa de iute /.../, iar umbra acestui vis e așa de mare, nicit veacuri multe se va simți plutind și influențînd asupra celor ce te vor studia și te vor slăvi“. Apărînd știri contradictorii în presa timpului referitoare la data și împrejurările morții lui Eminescu,. „Poșta“ din 22 iunie 1889 se adresa guvernului țării cu rugămintea de a se face cuvenitele precizări în „Monitorul oficial“, printr-o „notă istorică, scrisă cu o mare distincțiune, ca pentru un om care va juca un rol mare în istoria literaturii și a națiunii române“. Cronicarul săptâmânal al aceluiași ziar gălățean, Corneliu V. Botea, în acea vreme student în drept la Universitatea din București, a publicat printre cei dinții unul din studiile consacrate lui Eminescu, împreună cu o poezie omagială, în „România literară“ din iulie-august 1889. Cu fondul realizat din vînzarea studiului tipărit și în broșură, viitorul magistrat gălățean a ridicat lui Eminescu la Ateneul Român din Capitală (10 noiembrie 1889) cel dinții bust din țară, sculptat în ceramică de Filip Marinescu. După două decenii de la intrarea în neființă a ilustrului creator, același pasionat de Eminescu pină la devoțiune, aflîndu-se în fruntea unui comitet comemorativ gălățean, a editat primul album eminescian (1909) și a înălțat cel dintîi monument, sculptat în marmoră de Frederic Storck (1911), aceluia care a dăruit literelor române — în eternitate — o tinerețe fără bătrînețe și poeme fără de moarte. Gh. S.ȘTEFANESCU Galați în 7 Decembrie 1883 Domnule Maiorescu ! Mă aflam la gară la Vienna împreună cu verul Dr. Costică, la sosirea nefericitului Eminescu și am luat chiar parte la installarea lui în ospitalul lui Leidesdorff. Am vorbit atunci cu Domnul Chibici Răvneanu și mea spus că Dv. ați fost inițiatorul formărei unei subscripțiuni pentru Eminescu, dar m’ea adăogit că banii adunați sunt departe de acea voese a forma un comitet pentru a da un mare bal, a cărui produs să se destine de jumătate pentru Eminescu și jumătate pentru ospitalul Căilor ferate din Galați. Dacă Dv. aprobați aceasta, ca unul ce sunteți primul inițiator în acest nobil scop de a ajuta pe un om de valoare cădut în nefericire, binevoiți a-mi face cunoscut aceasta. Binevoiți a primi salutări respectuoase din partea unui vechiu elev al Dv. din Inst. Academic. devotat serv. Dr. Coca Dimitrie (Arhivele Statului București. Fondul: M. Eminescu. Dosar II/1883, fila 21). Mihail Eminescu < >: x ->xt cronica • 9