Cronica, 1979 (Anul 14, nr. 1-52)

1979-06-15 / nr. 24

Un traducător francez al lui Mihai Eminescu dintre traducătorii lui Mihai Eminescu în limba franceză se numără și Louis Barras, literat a cărui contribuție se cuvine a fi mai larg cunoscută. El descindea dintr-o familie fran­ceză din orașul Nimes (departa­mentul Gard). In 1924 vine în România, ca unul din superiorii internatului de la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuș. Aici, cărturarul francez învață limba română și începe să studieze cu pasiune lite­ratura noastră. Prețuindu-l, Constantin Kirițes­­cu, unul din specialiștii din con­ducerea Ministerului Educației de atunci, îl roagă să traducă în lim­ba franceză o importantă lucrare a sa despre istoria primului răz­boi mondial. Louis Barras a con­siderat că are obligația de onoa­re de a aduce acest serviciu țării. A tradus, in consecință, opera lui Kirițescu, care a și apărut, cu o prefață de André Tardieu, fost ministru plenipotențiar al Franței in România în timpul primului război mondial. (v. Constantin Ki­rițescu La Roumanie dans la guerre mondiale (1916—1919) Traduit­­ du roumain par L. Barrai, ed. Payot, Paris, 1934). Cele 496 de pagini re­zumă vasta operă de 2­000 de pa­gini a lui Constantin Kirițescu des­pre situația și acțiunile României în timpul primului război mondial. Cunoscând limba română, Louis Barras a început să studieze mai ales opera lui Mihai Eminescu, de care s-a simțit atras în chip deo­sebit. De la Beiuș s-a mutat la București, unde devine profesor la liceul francez „Ronsard“. Despre Mihai Eminescu a scris, în limba franceză, un articol succint pentru volumul Omagiu lui Mihai Emines­cu, editat de Comitetul „Pro Emi­nescu“, sub îngrijirea lui Valerian Petrescu, București, Tip. Univer­sul, 1934, p. 33—35. Louis Barras afirma acolo, între altele, că „nu se poate cunoaște mai bine un po­por decît prin poeții săi“. In volu­mul omagial citat, la p. 123 ace­lași autor publică traducerea fran­ceză a poeziei Stelele-n cer. Un judicios articol intitulat Eminescu vu par un français publicase auto­rul în „Convorbiri literare“, 1932, pp. 645—647. De altfel, din 1928 în­cepuse să publice și traduceri de poezie eminesciană, în „Observa­torul“, revistă ce a apărut la Be­iuș. Cităm o serie de titluri : O, mamă („Observatorul“, V, 1932, p. 43) , Dintre sute de catarge (ibidem, p. 44) ; Lacul, (p. 85) ; înger de pază (p. 86) ; Melancolie (ibidem, VI, 1933, p. 180) ; Somnoroase pă­r­sărele (ibid., p. 327—328) ; O, rămîi d., p. 327—328) ; Epigonii (ibid., p 328—332) : La moartea lui Aron Pumnul, (ibid., p. 400) : La Bucovi­na, (ibid., p 401—402) : Veneția („Observatorul“, VII, 1934, p. 43) ; Stelele-n cer (bid., p. 43—44) etc. Un studiu al lui Louis Barras, publicat în aceeași revistă, IX, 1936, p. 282—296 se intitulează E­­minescu și Franța. Autorul susți­nea acolo că poetul cunoștea fran­ceza. In acest sens, o citează pe Mite Kremnitz care afirmase des­pre Eminescu că „pe lângă germa­na și franceza pe care le cunoaște la perfecție, începuse a studia și spaniola și italiana“. De asemenea, în legătură cu acest subiect, auto­rul îi mai aduce drept martori pe Vlahuță, care scrisese că Emines­cu „poseda foarte bine germana, franceza, latina și avea serioase cunoștințe a limbii eline“. El mai arată că poetul român scrisese u­­nele versuri ușoare și în franțu­zește, emițînd și părerea că în „împărat și proletar“ s-ar putea afla și unele ecouri din Les Châ­timents de Victor Hugo, altele din Théophile Gautier. Tot în „Obser­vatorul“, Louis Barras publică articolul „Eminescu în limba fran­ci­ceză“, VII, 1934, p. 210—212, re­zumatul“ conferinței pe care o ți­nuse în 1933 la Fundația pentru literatură din București. Cităm cî­­teva rînduri : „Sînt în Eminescu nuanțe de ritm, de expresie, atît de firești limbii române, nicit nu pot fi transpuse absolut în altă limbă dar, pentru acest lucru, a nu-l traduce pe Eminescu, înseam­nă a-i circumscrie geniul“. Louis Barras a tradus în franțuzește și poezii de George Coșbuc și a publicat un articol remarcabil despre „Poezia populară din Bi­hor". („Observatorul“, IX, 1936, p. 256—280), a mai scris despre Iu­lia Hasdeu — mai ales sub influ­ența lui Gala Galaction. De sem­nalat este faptul că, din 1935, re­vista din Beiuș se mutase la Bucu­rești. In 1939 în numărul festiv din „Convorbiri literare", scos la îm­plinirea a 50 de ani de la moar­tea lui Eminescu. Barrai se ocu­pă de traducerile în limbi străine a capodoperelor poetului. El de­monstrează cu acest prilej, că, în ciuda altor afirmații, Eminescu fu­sese tălmăcit în limbi. După articolul foarte multe Margaretei Miller-Verghy „Cum am tradus pe Eminescu“, în citatul număr din „Convorbiri“ (p. 1459—1465) urmea­ză „Scrisoarea a treia“ în tradu­cerea aceleiași autoare (p. 1466— 1468), ca și un studiu mai amplu de Alexandru Elian „Cu privire la traducerile franceze ale poeziilor lui Eminescu“ (p. 1469—1537). A­­cesta se ocupa și de traducerile în franceză realizate de Louis Barrai : „Dl. Louis Barrai este nu numai un bun cunoscător al lim­bii noastre, dar și un om de cul­tură și de gust și — în limba fran­ceză — un versificator întotdeauna abil și deseori inspirat. Limba po­eziilor tălmăcite o cunoaște din­tr-o îndelungată ședere la noi în țară (...). Ceea ce ne oferă sub titlul: M. Eminescu: Poemes choisis, tra­duction par L. Barras, Paris, 1934, sînt, în primul rind, poeziile lirice care, prin farmecul limbei, prin acea atmosferă de incantație suge­rată de un neîntrecut ritm lăun­tric al versului au sugerat, la noi, faima poetului. Au fost lăsate la o parte, printre altele, Scrisorile, Lu­ceafărul și alte poeme „de longue haienne“ (...) Din nefericire, alege­rea d-sale e departe de a fi oco­lit toate dificultățile (p. 1523—1525)“. Șerban Cioculescu s-a ocupat, de asemenea, de traducerea franceză realizată de Louis Barrai („Revista Fundațiilor“, II, 1935, p. 414) și a­­rată că Louis Barrai n-a reușit să facă o alegere prea potrivită, că a omis strofa a cincea din „Ve­­nere și Madonă“, strofa finală din „Cu mîine zilele-ți adaogi“ și stro­fa a șaptea din „Lasă-ți lumea“... „Criticul demonstra, în continuare, necesitatea ca poeziile, cînd sînt traduse, să fie integral redate. Traducerile lui Louis Barras au fost, totuși, în general, bine pri­mite. Noul traducător în limba franceză era în plină activitate și se puteau aștepta de la el și al­te lucrări de eminescologie. După ce s-a mutat la București, însă, din cauza ocupațiilor, a tradus mai puțin, între altele, a scos aici și revista „Decalog“ în care apar și cîteva articole despre Mihai Emi­nescu. In prefața la volumul său de traduceri face însă și afirmații greșite. Astfel, el scrie că ediția Maiorescu a poeziilor lui Eminescu a apărut în 1887, deși ea a apărut, cum se știe, în 1883. Tot acolo, mai afirmă că poetul ar fi fost in­fluențat de lirica franceză, deși se știe și e evidentă mai ales înrîu­­rirea filozofiei și a literaturii ro­mantice germane, grefată, firește, pe fondul național, pe folclorul și istoria românească. Ediția franceză a poeziilor lui Mihai Eminescu realizată de Barzas s-a bucurat și de aprecieri semni­ficative. De pildă, la ședința ge­nerală a Academiei din 24 mai 1934, prezidată de savantul Ludo­vic Mrazec, Gheorghe Țițeica, se­cretarul general al Academiei, a făcut prezentarea volumului Po­èmes choisis (Academia Română, Anale, Tomul XLIV, Ședințele din 1933—1934, p. 93). La ședința ge­nerală solemnă a Academiei de la 30 mai 1934, Mihail Sadoveanu a prezentat, la rîndul său, un raport despre traducerile franceze din E­­minescu, în vederea acordării Pre­miului Hamangiu, demonstrînd, în avantajul traducătorilor, că e greu de făcut mai mult, că pentru per­fecta traducere a lui Eminescu in limba franceză ar trebui un poet francez genial. Consideră, însă, că răspund mai bine originalelor, tra­ducerile lui Kirman Delly, și re­comandă „dacă Academia s-ar ho­tărî să răsplătească lucrarea Kir­man Delly, atunci publicarea în franțuzește nu s-ar face decît du­pă ce textul actual ar fi revăzut cu atenție de un francez cu ex­periență poetică“ (ibid., p. 120). Louis Barras a tradus bine mai ales poeziile mai scurte. Le-a cizelat foarte mult și a reușit să dea e­­chivalențe meritorii în limba fran­ceză, în epoca interbelică. Este lăudabilă, de aceea, activitatea sa de traducător al lui Eminescu, a cărui operă l-a pasionat, contribu­ind la răspîndirea ei peste hotare. La București ,profesorul și litera­tul Barzai s-a bucurat de priete­nia poetului Vasile Voiculescu, a lui Gala Galaction ,a profesorului Coculescu, tatăl cunoscutului poet și filozof Servien Plus. — astăzi foarte apreciat în Franța ca pre­cursor al studiului matematic al ritmului. Din tot ce a realizat în Româ­nia pe tărîmul literelor, timp de peste 20 de ani, opera cea mai importantă și mai durabilă a lui Louis Barras rămîne tălmăcirea în limba franceză a poeziilor lui Mi­hai Eminescu, de altfel ca și se­ria de articole asupra creației a­­cestui poet intrat de mult în pan­teonul literaturii universale. Intr-o conferință ținută la 16 iu­nie 1939 la Radio București și în­titulată simplu : Eminescu (în „Conferența“, III, 1939, nr. 8, p. 26—31) Louis Barras afirmă că po­etul nostru reprezintă „simbolul fuziunii normale a sufletului daco­român cu cultura occidentală“. E­­minescu este „european prin ten­dințele filosofice ale poeziei sale, dar și prin sudura cu literaturile clasice ale timpului său“. Confe­rința se încheie cu cuvintele „Cul­tul poporului român pentru poetul său este o garanție a aspirației sale la nemurire“. , Iosif E. NAGHIU Ceasul lui Eminescu aflat in Muzeul de literatură al Moldovei Mărturii și documente „Eminescu va trăi, pe cit timp va trăi limba română...“ Omagiu .» A­tît în timpul vieții sale zbu­ciumate, cînd Eminescu a poposit în 1867 și 1869 în o­­rașul de la Dunăre, cu trupa de teatru a lui Iorgu Ca­­ragiale și Mihail Pascaly, cât mai ales după trecerea sa în nemu­rire, când l-au omagiat cu venera­ție în manifestări de înaltă pre­țuire, gălățenii, ca și în alte părți ale țării, au dat dovada unui sta­tornic cult față de geniul tutelar al neamului românesc. După ani de muncă istovitoare, alături de Caragiale și Slavici, în redacția ziarului „Timpul“, marele nostru poet național, fulgerat de aripa necruțătoare a destinului, se prăbușea fizic și moral, prilej ne­fast pentru Macedonski de a pu­blica în „Literatorul“ (iulie 1883) infama epigramă, calificată de G. Călinescu „crudă, nefericită și seacă“. Declanșînd o acțiune de mare răsunet în presa vremii în apăra­rea „luceafărului“ poeziei româ­nești, intrat în umbra neașteptată a unei eclipse, publicistul cu fai­mă în epocă. Grigore Ventura ce­rea tuturor celor care „se onorea­ză a ține în mină o pană“ să ia atitudine vehementă față de „pur­tarea unui om fără inimă“. Un grup de profesori din urbea dună­reană, răspunzînd la acest apel, se solidariza cu „strigătul unanim de indignare, al cărui promotor este d. Grigore Ventura, demnul fiu al Galaților“, stigmatizînd cu tărie a­­ceastă „faptă nedemnă“. Cu ace­lași prilej, avocatul N. N. Vlaicu, fostul elev al strălucitului liric la Institutul Academic din Iași, apre­ciind nefericita epigramă drept „cea mai mare insultă adusă lite­raturii române, cititorilor Litera­torului și amicilor nenorocitului poet“, refuza „cu dispreț de-a mai fi pe viitor abonat și membru o­­norific“ al revistei și al societății acestuia („Poșta“, 10 august 1883). Intîmpinat în gara Viena de C. Popasu, vărul lui Maiorescu și D. Duca, medic din Galați, Emi­nescu, însoțit de devotatul său amic Al. Chibici-Rîvneanu, este inter­nat în toamna anului 1883 în sana­toriul de la Ober-Döbling. La 7 decembrie 1883, D. Duca ruga pe mentorul „Junimii“, fostul său profesor de la Institutul Academic, să-i aprobe să formeze „un comi­tet, pentru a da un mare bal, al cărui produs să se destineze ju­mătate pentru Eminescu și jumă­tate pentru ospitalul Căilor ferate din Galați“. (Textul integral al a­­cestei scrisori îl reproducem mai jos). Consemnînd cu satisfacție că „sta­rea sănătății poetului s-a îndrep­tat mult“, că „doctorii speră într-o vindecare totală“, cotidianul „Ga­lații“ din 25 noiembrie 1887 lansa în acest scop un tulburător îndemn ca „orice român să se grăbească să dea obolul său“. Apelul a avut un imediat ecou. Vechile sale cu­noștințe. actrița Fani Tardini, sta­bilită în orașul de pe malul Du­nării din 1872, de a cărei trupă de teatru se alipise in 1864 ado­lescentul Eminescu, și popularul cupletist I. D. Ionescu, „artist din Galați“, cum s-a intitulat o vre­me, ale cărui piese jucate fusese­ră comentate de poet în „Curie­rul de Iași“, au dat spectacole ex­traordinare în beneficiul prietenu­lui suferind. („Galații“, 15 decem­brie 1887). Cînd Eminescu, în slova căruia ne recunoaștem ca popor și spiri­tualitate, dispărea tragic în zorii zilei de 15 iunie 1889, întreaga su­flare românească deplîngea pierde­rea ireparabilă a culturii noastre. La Galați, ziarul „Poșta“ anunța laconic pe prima pagină cutremu­rătorul doliu național : „Genialul poet al României și gloria ei li­terară, Mihai Eminescu, a murit“. Cu același prilej, „Galații“ releva perenitatea moștenirii literare sublimului nostru poet : „Eminescu a va trăi, pe cât timp va trăi limba română, pe care a ridicat-o la clasicism (...), pe cât timp vor e­­xista codrii și zeii (. ..), doinele și baladele românești /.../ poezia li­rică, pe care a ridicat-o la cel mai mare grad de înălțime“. Relatînd momentul de neuitat al funeraliilor „ultimului mare ro­mantic al Europei“, ziarul „Poșta“ din 20 iunie 1889 nota că „sicriul era simplu și nu se mai vedea din coroane de flori“, condus pe dru­mul veșniciei de „numeroase per­soane, care au cunoscut și apre­ciat pe poet“ : L. Catargiu, M. Ko­­gălniceanu, T. Maiorescu, T. Ro­­setti, G. Lahovari, D. A. Laurian ș.a. Alături de alți vorbitori, au rostit cuvîntări la catafalcul poe­tului, Grigore Ventura, dramaturg și compozitor, subliniind că „ope­rele lui Eminescu sînt cea mai du­reroasă dovadă de ceea ce Țara a pierdut“ și Constantin Calmuschi, student în litere, ulterior profesor mai bine de un sfert de veac la Liceul „V. Alecsandri“ din Galați, ale cărui emoționante amintiri de atunci au fost publicate de Vla­dimir Dogaru în revistele „Argeș“ (iunie 1967) și „Pagini dunărene“ (nr. 17, 1976). Ales de T. Maiorescu să vorbească in numele Societății studențești „Unirea“, C. Calmuschi își încheia panegiricul în formu­lări adecvate artistului neîntrecut încă de nimeni al cuvîntului româ­nesc : „Ai fost un vis ce a trecut așa de iute /.../, iar umbra aces­tui vis e așa de mare, nicit veacuri multe se va simți plutind și influ­­ențînd asupra celor ce te vor stu­dia și te vor slăvi“. Apărînd știri contradictorii în presa timpului referitoare la data și împrejurările morții lui Emi­nescu,. „Poșta“ din 22 iunie 1889 se adresa guvernului țării cu rugă­mintea de a se face cuvenitele precizări în „Monitorul oficial“, printr-o „notă istorică, scrisă cu o mare distincțiune, ca pentru un om care va juca un rol mare în istoria literaturii și a națiunii ro­mâne“. Cronicarul săptâmânal al aceluiași ziar gălățean, Corneliu V. Botea, în acea vreme student în drept la U­niversitatea din Bucu­rești, a publicat printre cei din­ții unul din studiile consacrate lui Eminescu, împreună cu o poezie omagială, în „România literară“ din iulie-august 1889. Cu fondul realizat din vînzarea studiului ti­părit și în broșură, viitorul magis­trat gălățean a ridicat lui Emines­cu la Ateneul Român din Capitală (10 noiembrie 1889) cel dinții bust din țară, sculptat în ceramică de Filip Marinescu. După două dece­nii de la intrarea în neființă a ilustrului creator, același pasionat de Eminescu pină la devoțiune, aflîndu-se în fruntea unui comi­tet comemorativ gălățean, a editat primul album eminescian (1909) și a înălțat cel dintîi monument, sculptat în marmoră de Frederic Storck (1911), aceluia care a dă­ruit literelor române — în eterni­tate — o tinerețe fără bătrînețe și poeme fără de moarte. Gh. S.­­ȘTEFANESCU Galați în 7 Decembrie 1883 Domnule Maiorescu ! Mă aflam la gară la Vienna îm­preună cu verul Dr. Costică, la sosirea nefericitului Eminescu și am luat chiar parte la installarea lui în ospitalul lui Leidesdorff. Am vorbit atunci cu Domnul Chibici Ră­vneanu și m­ea spus că Dv. ați fost inițiatorul formărei unei sub­­scripțiuni pentru Eminescu, dar m’ea adăogit că banii adunați sunt departe de acea voese a forma un comitet pentru a da un mare bal, a cărui produs să se destine de ju­mătate pentru Eminescu și jumă­tate pentru ospitalul Căilor fer­a­te din Galați. Dacă Dv. aprobați aceasta, ca unul ce sunteți primul inițiator în acest nobil scop de a ajuta pe un om de valoare cădut în nefericire, bine­voiți a-mi face cunoscut aceasta. Bine­voiți a primi salutări res­pectuoase din partea unui vechiu elev al Dv. din Inst. Academic. devotat serv. Dr. Coca Dimitrie (Arhivele Statului București. Fon­dul: M. Eminescu. Dosar II/1883, fila 21). M­­ihail Eminescu < >: x ->xt cronica • 9

Next