Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)

1980-01-11 / nr. 2

Locul dramaturgiei A­cțiunea de publicare editorială a imen­sului laborator al manuscriselor emi­nesciene obține, prin volumul V al colecției „Scriitori români“ de la Edi­tura „Minerva“, Una din izbînzile sale im­portante grație eforturilor competente depu­se de Aurelia Rusu care semnează această ediție critică însoțită de note și variante, după ce, cu un an în urmă, tipărise volumul IV al seriei de Opere, și în același timp primul volum al teatrului eminescian. Dacă volumul IV cuprindea încercările dramatice originale, cel de acum dă la iveală tradu­cerile, prelucrările și copiile, reproducând, în același timp, cu însemnate și oportune rectificări, lucrarea lui H. Th. Roischer Arta reprezentării dramatice tradusă în românește de Eminescu în perioada cînd probabil pe­regrina cu trupa lui Mihail Pascaly, la ce­rerea maestrului, date fiind excelenta cu­noaștere a limbii germane de către tînărul sufleur al trupei. Textul acestei din urmă lucrări teoretice despre spectacol ocupă cea mai întinsă parte a spațiului din volu­m. Sîntem preveniți că cel de al șaselea tom al seriei va conține articolele, cronicele dra­matice, însemnări , și note privind domeniul teatrului epuizînd, prin urmare, materia afe­rentă. Cu cele­ două volum­e ale Aureliei Rusu Sîntem însă îm­ stare să emitem cîteva considerații generale privind preocupările lui Eminescu pentru genul dramatic, fără a ignora, firește, că acest teritoriu, ca în­tregul univers eminescian, a fost străbătut întâia oară de privirea pătrunzătoare a lui G. Călinescu, ale cărui observații, deducții și judecăți rămîn aproape în într­egime Vala­bile, așa cum demonstrează, dealtfel, și Au­relia Rusu, constrînsă a cita copios din opera lui Mihail Eminescu în excelentele comentarii pe care le face, eluînd o mai veche și frecventă în­trebare, devenită­­ aproape reflex, dar niciodată inutilă, e momentul, parcur­­gînd cele două volume de Teatru e­­minescian, să ne întrebăm încă o dată dacă marele poet care n-a dus pînă la sfîrșit nici un proiect, dramatic, a ratat genul din cau­ze exterioare (obsesia poeziei, a gazetăriei, munca extenuantă, absența interesului public ,pentru teatru etc.), sau din neadecvarea structurii sale creatoare la specificul litera­turii dramatice. Iar răspunsul pe care-l­ pro­punem conține o inevitabilă doză de arbitra­­riu, prin caracterul de presupunere, de su­poziție, prin emiterea de ipoteze și nu de certitudini. Căci cine știe, în fond, dacă avînd întreaga disponibilitate de muncă și după 33 de ani Eminescu n-ar fi putut finisa cîteva din numeroasele schițe dramatice? Es­te adevărat că structurile eminamente lirice, cum era Eminescu, interiorizat, mai degrabă taciturn, rareori colocvial, prin urmare exer­sat mai degrabă în solilocviu decît în prac­tica replicilor, îndreptat mai degrabă în sine decît în afară, asemenea structuri artistice abordează mai greu teatrul, domeniul lor predilect fiind genul liric, epopeea sau lite­ratura gnomică și sapiențială. Chiar proza unor asemenea artiști este lirică, sentimen­tală, confesivă, ceea ce se întîmplă, cum știm, și cu Geniu pustiu, Cezara, La ani­versară, Sărmanul Dionis. Și cu toate a­­cestea­, constatăm că naturi atît­ de înrudite, cu Eminescu, cum ar fi cele ale lui Victor Hugo sau Schiller, au putut duce la crea­rea unui repertoriu teatral din cele mai bo­gate. în fond, ceea ce înțelegem prin tea­tru romantic este produsul unei asemenea categorii de scriitori și, chiar dacă acest fel de teatru pare astăzi învechit, mai mult, tre­zind neaderente chiar în veacul trecut (e eminesciene de­ ajuns să-l menționăm pe Caragiale care ironiza pe Schiller sau Hugo) el se consti­tuie intr-un capitol important al istoriei li­teraturilor. Ceva, totuși, trebuie să se fi în­­tîmplat cu Eminescu. Observăm mai întii că proiectele de piese aparțin, în linii gene­rale, aceleiași succinte perioade din viața poetului, situată cam între 1868—1872, pe­rioadă in care poetul este fascinat de teatru prin împrejurări biografice: este sufleur, că­lătorește cu trupa de actori, uneori joacă el insuși, i se comandă spre traducere piese sau lucrări teoretice. Faptul că poetul s-ar f înamorat de o actriță, Eufrosina Popescu sau alta, ceea ce pare în firea lucrurilor, n-a rămas fără consecințe in creșterea in­teresului pentru teatru. Putem bănui că ti­­nărul sufleur, ambițios și orgolios, își va fi pus în gind să se impună în fața celei adorate printr-o tentativă artistică, ce nu putea fi decît o piesă. Trecind apoi la Uni­versitatea din Viena, interesul­ pentru tea­tru s-a putut menține prin importanța pe care arta spectacolului a avut-o totdeauna in viața artistică a capitalei imperiale. Tî­nărul student român frecventa, se știe, tea­trul vienez, biletele la teatru fiind un ade­vărat blazon intelectual. Lumea fascinantă a teatrului a putut, fără îndoială, să-l atragă și mai mult pe Eminescu, dirijîndu-i ta­lentul în acest sens. Faptul că, în acea vre­me și mai tîrziu, publică articole și cronici dramatice,­ este în sine grăitor. O dată de­pășiți, însă, cei 3—4 ani (la Berlin poetul întîlnește o­ altă atmosferă, mai „nemțeas­că“), pasiunea pentru poezie îl acaparează. Eminescu a avut, desigur, conștiința că aici este teritoriul său de rezistență. Inerent, in­teresul pentru teatru se diminuează, ceea ce face ca proiectele să fie­ părăsite, lăsate să zacă, in­­ mapele de manuscrise. . A­n ce ar consta interesul lor pentru exegeza eminesciană? Unii cercetători au crezut a descoperi în aceste încer­cări un talent dramatic n­erealizat și , faptul că­­ unele piese au fost puse în scenă, probează o asemenea credință. .Tot Călinescu a procedat, după opinia noastră, în spiritul adevărului, considerând încercă­rile teatrale un fel de minereu poetic­, în care descoperim, prin urmare, veritabile nestemate lirice, competitive cu nivelul cel mai înalt atins de poet. Dialogul e nesus­­ținut, se topește în monolog, replicile n-au promptitudinea și vivacitatea necesară, se prelungesc în tablouri lirice, în confesiuni panegirice sau imprecații. Nu știm dacă Eminescu n-a avut, într-adevăr, h­ar teatral (obiceiul de a cere geniilor să răspundă tu­turor semnalelor artistice ni se pare pueril), cert este că n-a probat contrariul, dîndu-ne o piesă convingătoare și terminată. Ceea ce ni se pare întru totul normal. Prin urma­re, credem că operația cea mai profitabilă și cea mai adecvată a exegezei este să atașeze liricii eminesciene valorile lirice (care sînt cele esențiale) din proiectele dra­matice ale poetului. Dintr-o biografie lirică a lui Eminescu aceste proiecte nu numai că nu pot lipsi, dar se cer convocate ca mărtu­rii puternice ale geniului său poetic. Putem de aceea să ignorăm scopul inițial pentru care au fost scrise și să avem în vedere doar consecințele, finale, singurele care, în fond, trebuie să ne intereseze. Evident, este un punct de vedere care nu exclude, în prin­cipiu, altele, dar ni se pare total inutil e­­fortul de a încerca să se demonstreze vir­tuțile de dramaturg ale poetului. De texte în care asemenea virtuți lipsesc. Chinul de­monstrației îl epuizează pe exeget fără fo­los și nu amplifică, în nici un fel, gloria lui Eminesiu, devenit emblemă absolută a spi­ritualității noastre creatoare prin­­ geniul său poetic, de neatins întru eternitate. Ma­rele poet n-are, așadar, nevoie de adaosu­rile binevoitoare ale criticilor. ,,, în același timp, lectura volumului al V-lea din operele poetului ne provoacă și alte reflecții, cu atît mai mult cu cit acest volum nu conține scrieri originale, ci nu­mai traduceri. Nu este vorba, cum s-ar putea bănui, de aprecierea orizontului inte­lectual al poetului, căci piesele sînt puțin interesante, ca și autorii lor, gusturile sale nu pot fi aduse în discuție pentru, că tradu­cerile, efectuate sînt comenzi nu opțiuni (în afară, se , pare, de Lais, tradusă însă în­­tr-o perioadă confuză și tragică din viața poetului). Pe de altă parte, nu trebuie exa­gerate dincolo de limita normală izbînzile stilistice ale transpunerii în românește (Ro­ma învinsă, în traducerea lui Caragiale, era mult mai muncită, Caragiale avînd cam a­­ceeași vîrstă tînără), căci avem de-a face cu texte de lucru, neprogramate spre tipă­rire. Un veritabil Succes de tălmăcire ni se pare amintita lucrare a lui Rötscher, căci presupunea efortul, enorm, de găsire a unor echivalențe pentru întîia oară la noi, lu­crările de teorie a spectacolului lipsind a­­proape cu desăvîrșire. Citit și astăzi, textul eminescian (ca și cel din Critica rațiunii pure) ni se pare profund revelator pentru simțul extraordinar­­ al limbii pe care l-a avut poetul, adevărat creator și de limbaj intelectual. . Dacă fiecare din observațiile de mai îna­inte poate comporta o discuție adecvată și nuanțată.­ ansamblul lor nu poate impune, însă, decît concluzia necesității stringente a apariției totale și integrale a tuturor texte­lor eminesciene, inclusiv a celor care au o­­­ importanță secundară. Căci, în conturarea și definitivarea monumentului lui Eminescu, vis și scop superior al istoriei noastre lite­rare de totdeauna, orice amănunt are un rost al său, în absența căruia marea statuie ar putea suferi. Atîta vreme cit mai există texte needitate din Eminescu, nu putem­ în­depărta, ca oameni ai acestui spațiu spiri­tual, un acut sentiment de culpabilitate. Pompiliu MARCFA­ R Î 3 : • «a ■ . ....................... fÿ r * — i, â-Aiit ,1 its“. » , Чу..—/' . . '•/. Гуч —* * у .ii­i M. a­ ..**­*■ [UNK]**■ •««**'• --’ “ "ț...­...­­ •*•** *F . A ...i «- *— -y'w «**-- <*-■ <----- ’ • ♦**-***♦* " - ^........ . >. *♦ •+*+*** ^ у -• —' - - ‘ ■ -i. w -L Г-. •*. -— — i? * *.«•*• » •* * ~ ' V ■ i JU Г ^ f * » rr* “• Г *£?*?’'* ь .3 MM T* • »* —Vi > г- ” lb**-**. Ы L- X ■ ууу*Ж«*| ,-W ■ „ «.---»• v, A-*.-#** V V •* **АМ*'*'-'П 7 **" * " ~ ^ >>** ** '*’+ * Ф ж им #,**Г6*< < W»v ;^w-К -d • C fcb, : ff- •' < C-к <■ Л‘ .tr Лум ÿÿ* i ^ .i m . : A*** «4*, <s 'KÎâ'jiir . M JT -,4 , . J / r i-w< 'У*-­ Â' f**“" ' , •'i­i '­­i­iiAii ...... . • . ..a, . ..v. • . m­iïiV:­*Vii «••­•'.•i' File de manuscris „iubesc acest popor bun, bun, omenos“ M. Eminescu a c­unoscut de tînăr, printr-o experiență direc­tă, felul de trai, firea și cultura poporului. In Geniu pustiu . m­d . ....răscoliți geniul național — spiritul propriu și caracteristic al poporului“. Unele din aceste aspecte­ s-a adîncit la studii in străi­nătate (Viena și Berlin), exprimînd apoi profunde judecăți de valoare despre poporul nostru și specificul național. în viziunea sa și-au găsit locul diversele componente ale spiritualității româ­nești, intr-o sinteză unică, perfect închegată organic. Intr-o scrisoare din 1874 către Titu Maiorescu, poetul afirma că tot ce privește patria, trebuie „să rezulte(­„) di­n împrejurările particulare ale fiecărui­ popor și ale fiecărei țări. Nu mă pot explica aci prea amănunțit asupra acestui subiect, el însă mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile și din propria mea cugetare..." Descriind înfățișarea fizică și psihică a poporului român, ’ag­­etul îl caracterizează cu o siguranță rar întilnită. Dintre Lăsa­turile fundamentale ale poporului nostru, el menționează bună­tatea, blindețea și omenia : „Iubesc acest popor — scrie el — bun, blind, omenos..." Etica lui e un reflex al felului de trai . ..Cali­tățile morale ale unui popor atirnă — abstrăgînd de climă și­­ lc rasă — de la starea economică. Blindețea caracteristică a popo­rului românesc dovedește că în trecut el a trăit economic este mulțămit, c-au avut ce-i trebuie". Poporul nostru, cu trecutul lui istoric, în care și-a modelat firea, e același pe întreg teri­toriul pe care-l locuiește : „Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conștiință de sine unitară, oricât de împărțit ar fi din punct de vedere statal. Această conștiință de sine iși are conținutul său spiritual : limba, literatura, obiceiurile, religia. Această unitate are drept premisă o uniformitate a indivizilor care constituie poporul și întocmai așa este și la cel român. Poate nici un popor care numără douăsprezece milioane nu are părțile sale atît de puțin diferite ca cel român. Limba sa este poate sin­gura care aproape că nu cunoaște dialecte, obiceiurile populare sînt în general aceleași...“ Poporul român e un „popor cinstit, ini­mos, capabil de adevăr și patriotism“. Și poetul insistă, în con­tinuare, asupra particularităților psihice ale românilor, scriind despre „calitățile unuia din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare, poporul românesc... căci are o inteligență caldă și deschisă adevărului“ , onest în ce privește cugetarea și încli­nările sale, dotat cu spirit de dreptate, deștept și curat la suflet. „Românul — afirmă poetul — e de soiul lui înzestrat cu mult bun simț, el are cumințenia popoarelor care au suferit multe, cumințenia omului pățit". M. Eminescu mai reține, ca trăsătură distinctă, franchețea, remarcînd spiritul loial, deschis al românului: „Cînd zicem român, — scrie el — fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noștri în acest moment, e un om al cărui semn distinctiv e ade­vărul“. Toate acestea poetul le prețuiește ca „înalte distincții“, vă­zute de el realist, așa cum sînt aievea. El vedea, asemenea lui N. Bălcescu, în țărănime, clasa cea mai pozitivă din toate , producătoarea de bunuri materiale și spi­rituale, iar pe lângă acestea, purtătoarea istoriei poporului : „A­­ceasta (țărănimea) — scrie poetul — este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvîn­tului“. Poporul acesta, atît de plin de însușiri, cu felul său propriu de a fi, în­ chip firesc, trebuie să fie temelia vieții țării. M. Emi­nescu arată că pentru dezvoltarea și progresul acesteia, elemen­tul românesc trebuie să fie determinant: „ca limba lui, înclină­rile lui oneste și generoase, bunul lui simț, ca un cuvînt geniul lui să rămîie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare“. El arată că în limbă se reflectă și se exprimă caracterul unui popor și scrie cu mîndrie despre poporul nostru: „De cînd este sufletul de român pe fața pămîntului, românul a fost mîndru de a fi român și chiar atunci cînd lumea îl privea cu dispreț, el își cînta doina și, în conștiința puterilor pe care le purta în sine, privea mîndru împrejurul său“. Cultivînd mîndria națională și admirînd valorile poporului nostru, poetul subliniază și alte trăsături specifice ale acestuia : „Românii au fost popor de ciobani... de acolo multele tipuri fru­moase... de-acolo cumințenia românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuși, de acolo limba spor­nică și plină de figuri, de acolo simțămîntul adunc pentru frumu­sețile naturii, m­ietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cîntece, legende —, cu-n cuvînt de acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere, formată prin­“—o muncă plăcută“. M. Eminescu a reținut trăsăturile definitorii, specifice, parti­culare și originale, autentice, ale poporului român, așa cum este firea lui. Poporul, pentru poet, este singura realitate de la care, prac­tic, trebuie pornit în orice acțiune. Grațian JUCAN C la „Curierul de lassi“ a teoretician și critic de teatru, ca îndrumător al scenei românești, căreia el îi atribuie rolul unei înalte școli a spiritualității și a năzuințelor uma­niste și naționale, Mihai Eminescu se manifestă cu nuanțele și adîncimile specifice, determinate de ful­gurarile unei minți geniale, ca un exponent de frunte al ideilor despre cultură ale „Junimii“. Mai mult decît cea din „Convorbiri literare“, însă, în această ordine de preo­cupări,­­ acțiunea sa este legată, cu precădere, dealtfel ca și in ceea ce privește atitudinea gînditorului politic, de apariția și avatarurile unei gazete care fără cola­borarea lui Eminescu,­­ nu ar fi avut, probabil, șansa de a fi reținută de istoria literară sau de istoria noastră culturala. E vorba de „Curierul de lassi“. Ne vom referi mai jos la cîteva concluzii pe care se implică studiul mai aprofundat al unei laturi esențiale alef Personali­tății lui Eminescu, aceasta constituind, de altfel, o sinteză unică, de neseparat pe porțiuni încer­căm să surprindem, deci, resorturile și valorile pasiunii sale pentru teatru — îngemănată (așa cum o de­monstrează și fragmentele de piese ce ni le-au lăsat­ cu pa­siunea pentru poezie și — de asemenea — cu aspirația ideii totalizatoare care să explice pe orizontală ca și în adîn­­cime, deci sincronic și diacronic, sensurile vieții indivi­duale și colective, — ale oamenilor și popoarelor’. Cunoaș­terea manuscriselor ne ajută să întrevedem această arcuire a unei construcții de o incomparabilă vastitate, oglindită intens în activitatea publicistică, întorcîndu-ne la „Curierul de lassi“, să facem men­­țiurnea că aici, în această foaie modestă, s-a revărsat mai întâi belșugul arderilor intelectuale ale gînditorului poli­tic și ale artistului. Poate mai mult decît la „Timpul“ (1877 — 1883), în foaia de la Iași, (despre care se poate de­monstra că, de fapt, a fost și a rămas un organ al con­vingerilor junimiste), mai cu seamă, în linia culturii, E­­minescu, mai plin de vigoare atunci, mai încrezător mai puțin blazat, a abordat preocupări din cele mai ra­fi­fiate : istorie, politică națională și internațională, limbă, folclor, literatură, teatru, muzică, filosofie, etnografie și etnologie, învățămînt, demografie etc., etc. Dar, pentru a înțelege acest lucru și pentru a avea argumentele cerute de importanța unei asemenea afirmații, se cere să cu­noaștem că poetul nu a scris la „Curierul de lassi“ nu­mai în perioada în care a fost redactorul plătit al res­pectivei foi, într-un studiu aparte, publicat pe fragmente, am _ai dus altă dată argumentele susținînd începutul cola­borării eminesciene la publicația menționată în anul 1871. (A se vedea Un articol necunoscut al lui Eminescu asu­pra serbării de la Putna în Convorbiri literare“ nr. 11/1977 și 1/1978 . Ideea regenerării, în „Cronica“ nr. 2/1978; Voinici, viteji și semizei în concepția lui Eminescu, în „Tribuna“ nr. 2/1978). Relațiile poetului cu redacția „Curierului de lassi“ e­­rau implicite, dată fiind cooptarea sa la „Junimea“ și co­laborarea continuă la „Convorbiri literare“, în 1871, re­dacția gazetei citate o asigură Ioniță Scipione Bădescu, el însuși membru al „Junimii“. Tot la „Curierul de la Est“, în diferitele ei prezentări, au scris I. Pop-Florantin, Petru Verussi, P. V. Grigoriu, — junimiști ori prieteni apropiați ai cercului condus de Maiorescu, Iacob Negruzzi, V. Po­gor. în pofida faptului că publicația își­­ afirmă, în scris, independența ori de citet­ori e privită de cei din afară drept organ junimist, ea rămîne, în fapt, o susținătoare, prin ideile și relațiile celor care o scriau, a­ idealurilor culturale și politice ale ilustrei societăți. Nu­ ne-am pro­pus să aducem aci numeroasele dovezi ce se pot aduna în sensul arătat. Venim numai, deocamdată, cu cîteva re­pere în plus ale prezenței poetului la „Curierul de lassi“, înainte ca el să fi fost de fapt redactorul ei salariat, deci inainte de vara anului 1876. Opinia noastră este ca, în­ 1871, după întoarcerea de la Putna și pînă la plecarea spre Viena, la deschiderea nou­lui an academic, Eminescu, aflîndu-se la Iași, a făcut să apară o serie de notițe și aprecieri și despre teatru, dar nu numai despre teatru, în „Curierul de Iassi“. Același lu­cru poate fi susținut pentru toamna an­ului 1872, înainte de înscrierea poetului la Universitatea din Berlin. Se știe că la 1 septembrie 1872, citea la „Junimea“ Egipetul și apoi Sărmanul Dionis. Ne-am putea întreba, în continuare, cine și ce l-ar fi reținut pe Eminescu, mai ales după stabilirea sa la Iași, unde de la 1 septembrie 1874 fusese numit director al Bi­bliotecii centrale, să-și spună părerile sale avizate în pro­bleme de teatru, literatură, politică, așa cum o făcuse și altă dată sau așa cum o făcea la ..Convorbiri literare“, unde, în afară de beletristică, a publicat din cînd în cînd și diverse note, dări de seamă etc. ? Rezumîndu-ne la această perioadă din viața poetului, să amintim, de exemplu, că, între manuscrisele sale, se află și o cronică asupra spectacolului cu piesa Moartea lui Constantin Brîncoveanu de Antonin Roques, spectacol dat­ la Iași în seara de 30 octombrie 1874. Este unica cro­nică teatrală cunoscută în întregime doar în manuscris. Așa cum se știe, ea este foarte severă, sarcastică chiar față cu creația autorului („Piesa comisă de D. A. Roques ar fi putut ave (...) un merit mare — acela adică de-a nu fi fost scrisă...“). Ne întrebăm : unde ar fi trebuit, în mod logic, ca respectiva cronică să apară ?. Nu cumva în „Cu­rierul de lassi“ ? De ce n-a fost, totuși, publicată ? Răs­punsul ce ni se pare firesc este , tocmai, din cauza prea marei ei severități, și nu numai față de autor, ci și față de actorul Galino, unul din maeștri importanți ai scenei ieșene, profesor la Conservator căruia i se reproșa „ac­centul franțuzesc“ (de fapt, interpretul respecta „neologis­mele netrebuincioase și netrebnice“ ale textului). Remar­căm, de altfel, că, pentru Galino, Eminescu avea și aici și a avut și mai tîrziu și păreri dintre cele mai bune. Un alt motiv al nepublicării se poate să fi fost și acela al spa­țiului cam mare pe care cronica îl solicita.’ Iată, însă, ce se întîmplă — și faptul nu a fost, pînă în prezent, re­marcat­­ în „Curierul de lassi“ nr. 119 cu data de 3 no­iembrie 1874, la rubrica „Știri locale“, sub titlul „Teatru național“, apare o notiță la fel de acidă, însă mai scurtă, ea absolvindu-i însă, în parte, pe interpreți. Despre Ga­lino se spune că a dovedit silința de a satisface publicul, jucînd chiar „cu multă precisitate“. Textul piesei este, însă, supus aceleiași judecăți aspre. Reproducem începu­tul, apoi paragraful cel mai caracteristic, evocind scrisul cronicarului Eminescu din atîtea alte articole : „Joi, în 31 octombrie, s-a reprezentat pentru întîia dată „Moartea lui Constantin Brîncoveanu“ un fel de tragedie jalnică de Ro­ques, piesă atît „originală“ cit și „națională“. N-avem de­cît să mulțămim on. Direcției teatrale pentru această „bu­nă“ alegere și mai ales să lăudăm pe d-nii actori și pe d-nele actrițe pentru osteneala ce și-au dat spre a ne presenta această piesă. Jocul a fost bun, cu mult mai bun decît se poate aștepta în asemenea oip dramatic (?)...“. No­tăm că atît ghilimelele cit și semnul interogației pus du­pă „op dramatic“ există aidoma în gazetă. Iată acum și fragmentul median, în care e lăudată actrița Ana Dănescu (pe care cronicarul, așa cum se știe, avea s-o elogieze deosebit și în 1876). „D-ra Dănescu este o bună achiziție pentru teatrul nostru. în rolul prințesei Elena m­-a dove­dit că va ajunge departe în arta sa. D-sa are pronunția clară și ușurința de înfățișare. Ceva mai puțină afectație însă ! Niciodată actorul să nu cerce a ne înfățișa oameni N. BARBU (continuare în pag. 8) Călătorul S-a așezat Pe umerii mei Porumbelul acela de nea, Călătorul ! Acum pot pleca După o noapte copleșitoare Ca a Pandorei Auzi ! din Beethoven, Simfonia Care ne apropie Și ne desparte ? Nici o cetate Nu-și poate onora Dreptul la exclusivitate ! Sună cornul Chemare pe lac Dimpreună cu florile, Cu Eminescu. Ion HURJUI Canon la steaua Eminescu Printre noi își poartă trupul Uriașul, începutul. Nopțile ni-s deci închise în aripile lui ninse. Ce-nțelegi ți se arată: Ce iubești, niciodată. Noi locuim în cîte un cuvînt De parcă-ar fi și casă și mormînt. Și iată, iarmă-n oase înfășor Pin’ te-ai face zob­or. „Am în piept un spin de aur Rana să n-o vezi de laur !“ La steaua Eminescu, iată Semnele ni se arată... Cătălin BORDEIANU 3

Next