Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)
1980-01-11 / nr. 2
Locul dramaturgiei Acțiunea de publicare editorială a imensului laborator al manuscriselor eminesciene obține, prin volumul V al colecției „Scriitori români“ de la Editura „Minerva“, Una din izbînzile sale importante grație eforturilor competente depuse de Aurelia Rusu care semnează această ediție critică însoțită de note și variante, după ce, cu un an în urmă, tipărise volumul IV al seriei de Opere, și în același timp primul volum al teatrului eminescian. Dacă volumul IV cuprindea încercările dramatice originale, cel de acum dă la iveală traducerile, prelucrările și copiile, reproducând, în același timp, cu însemnate și oportune rectificări, lucrarea lui H. Th. Roischer Arta reprezentării dramatice tradusă în românește de Eminescu în perioada cînd probabil peregrina cu trupa lui Mihail Pascaly, la cererea maestrului, date fiind excelenta cunoaștere a limbii germane de către tînărul sufleur al trupei. Textul acestei din urmă lucrări teoretice despre spectacol ocupă cea mai întinsă parte a spațiului din volum. Sîntem preveniți că cel de al șaselea tom al seriei va conține articolele, cronicele dramatice, însemnări , și note privind domeniul teatrului epuizînd, prin urmare, materia aferentă. Cu cele două volume ale Aureliei Rusu Sîntem însă îm stare să emitem cîteva considerații generale privind preocupările lui Eminescu pentru genul dramatic, fără a ignora, firește, că acest teritoriu, ca întregul univers eminescian, a fost străbătut întâia oară de privirea pătrunzătoare a lui G. Călinescu, ale cărui observații, deducții și judecăți rămîn aproape în întregime Valabile, așa cum demonstrează, dealtfel, și Aurelia Rusu, constrînsă a cita copios din opera lui Mihail Eminescu în excelentele comentarii pe care le face, eluînd o mai veche și frecventă întrebare, devenită aproape reflex, dar niciodată inutilă, e momentul, parcurgînd cele două volume de Teatru eminescian, să ne întrebăm încă o dată dacă marele poet care n-a dus pînă la sfîrșit nici un proiect, dramatic, a ratat genul din cauze exterioare (obsesia poeziei, a gazetăriei, munca extenuantă, absența interesului public ,pentru teatru etc.), sau din neadecvarea structurii sale creatoare la specificul literaturii dramatice. Iar răspunsul pe care-l propunem conține o inevitabilă doză de arbitrariu, prin caracterul de presupunere, de supoziție, prin emiterea de ipoteze și nu de certitudini. Căci cine știe, în fond, dacă avînd întreaga disponibilitate de muncă și după 33 de ani Eminescu n-ar fi putut finisa cîteva din numeroasele schițe dramatice? Este adevărat că structurile eminamente lirice, cum era Eminescu, interiorizat, mai degrabă taciturn, rareori colocvial, prin urmare exersat mai degrabă în solilocviu decît în practica replicilor, îndreptat mai degrabă în sine decît în afară, asemenea structuri artistice abordează mai greu teatrul, domeniul lor predilect fiind genul liric, epopeea sau literatura gnomică și sapiențială. Chiar proza unor asemenea artiști este lirică, sentimentală, confesivă, ceea ce se întîmplă, cum știm, și cu Geniu pustiu, Cezara, La aniversară, Sărmanul Dionis. Și cu toate acestea, constatăm că naturi atît de înrudite, cu Eminescu, cum ar fi cele ale lui Victor Hugo sau Schiller, au putut duce la crearea unui repertoriu teatral din cele mai bogate. în fond, ceea ce înțelegem prin teatru romantic este produsul unei asemenea categorii de scriitori și, chiar dacă acest fel de teatru pare astăzi învechit, mai mult, trezind neaderente chiar în veacul trecut (e eminesciene de ajuns să-l menționăm pe Caragiale care ironiza pe Schiller sau Hugo) el se constituie intr-un capitol important al istoriei literaturilor. Ceva, totuși, trebuie să se fi întîmplat cu Eminescu. Observăm mai întii că proiectele de piese aparțin, în linii generale, aceleiași succinte perioade din viața poetului, situată cam între 1868—1872, perioadă in care poetul este fascinat de teatru prin împrejurări biografice: este sufleur, călătorește cu trupa de actori, uneori joacă el insuși, i se comandă spre traducere piese sau lucrări teoretice. Faptul că poetul s-ar f înamorat de o actriță, Eufrosina Popescu sau alta, ceea ce pare în firea lucrurilor, n-a rămas fără consecințe in creșterea interesului pentru teatru. Putem bănui că tinărul sufleur, ambițios și orgolios, își va fi pus în gind să se impună în fața celei adorate printr-o tentativă artistică, ce nu putea fi decît o piesă. Trecind apoi la Universitatea din Viena, interesul pentru teatru s-a putut menține prin importanța pe care arta spectacolului a avut-o totdeauna in viața artistică a capitalei imperiale. Tînărul student român frecventa, se știe, teatrul vienez, biletele la teatru fiind un adevărat blazon intelectual. Lumea fascinantă a teatrului a putut, fără îndoială, să-l atragă și mai mult pe Eminescu, dirijîndu-i talentul în acest sens. Faptul că, în acea vreme și mai tîrziu, publică articole și cronici dramatice, este în sine grăitor. O dată depășiți, însă, cei 3—4 ani (la Berlin poetul întîlnește o altă atmosferă, mai „nemțească“), pasiunea pentru poezie îl acaparează. Eminescu a avut, desigur, conștiința că aici este teritoriul său de rezistență. Inerent, interesul pentru teatru se diminuează, ceea ce face ca proiectele să fie părăsite, lăsate să zacă, in mapele de manuscrise. . An ce ar consta interesul lor pentru exegeza eminesciană? Unii cercetători au crezut a descoperi în aceste încercări un talent dramatic nerealizat și , faptul că unele piese au fost puse în scenă, probează o asemenea credință. .Tot Călinescu a procedat, după opinia noastră, în spiritul adevărului, considerând încercările teatrale un fel de minereu poetic, în care descoperim, prin urmare, veritabile nestemate lirice, competitive cu nivelul cel mai înalt atins de poet. Dialogul e nesusținut, se topește în monolog, replicile n-au promptitudinea și vivacitatea necesară, se prelungesc în tablouri lirice, în confesiuni panegirice sau imprecații. Nu știm dacă Eminescu n-a avut, într-adevăr, har teatral (obiceiul de a cere geniilor să răspundă tuturor semnalelor artistice ni se pare pueril), cert este că n-a probat contrariul, dîndu-ne o piesă convingătoare și terminată. Ceea ce ni se pare întru totul normal. Prin urmare, credem că operația cea mai profitabilă și cea mai adecvată a exegezei este să atașeze liricii eminesciene valorile lirice (care sînt cele esențiale) din proiectele dramatice ale poetului. Dintr-o biografie lirică a lui Eminescu aceste proiecte nu numai că nu pot lipsi, dar se cer convocate ca mărturii puternice ale geniului său poetic. Putem de aceea să ignorăm scopul inițial pentru care au fost scrise și să avem în vedere doar consecințele, finale, singurele care, în fond, trebuie să ne intereseze. Evident, este un punct de vedere care nu exclude, în principiu, altele, dar ni se pare total inutil efortul de a încerca să se demonstreze virtuțile de dramaturg ale poetului. De texte în care asemenea virtuți lipsesc. Chinul demonstrației îl epuizează pe exeget fără folos și nu amplifică, în nici un fel, gloria lui Eminesiu, devenit emblemă absolută a spiritualității noastre creatoare prin geniul său poetic, de neatins întru eternitate. Marele poet n-are, așadar, nevoie de adaosurile binevoitoare ale criticilor. ,,, în același timp, lectura volumului al V-lea din operele poetului ne provoacă și alte reflecții, cu atît mai mult cu cit acest volum nu conține scrieri originale, ci numai traduceri. Nu este vorba, cum s-ar putea bănui, de aprecierea orizontului intelectual al poetului, căci piesele sînt puțin interesante, ca și autorii lor, gusturile sale nu pot fi aduse în discuție pentru, că traducerile, efectuate sînt comenzi nu opțiuni (în afară, se , pare, de Lais, tradusă însă într-o perioadă confuză și tragică din viața poetului). Pe de altă parte, nu trebuie exagerate dincolo de limita normală izbînzile stilistice ale transpunerii în românește (Roma învinsă, în traducerea lui Caragiale, era mult mai muncită, Caragiale avînd cam aceeași vîrstă tînără), căci avem de-a face cu texte de lucru, neprogramate spre tipărire. Un veritabil Succes de tălmăcire ni se pare amintita lucrare a lui Rötscher, căci presupunea efortul, enorm, de găsire a unor echivalențe pentru întîia oară la noi, lucrările de teorie a spectacolului lipsind aproape cu desăvîrșire. Citit și astăzi, textul eminescian (ca și cel din Critica rațiunii pure) ni se pare profund revelator pentru simțul extraordinar al limbii pe care l-a avut poetul, adevărat creator și de limbaj intelectual. . Dacă fiecare din observațiile de mai înainte poate comporta o discuție adecvată și nuanțată. ansamblul lor nu poate impune, însă, decît concluzia necesității stringente a apariției totale și integrale a tuturor textelor eminesciene, inclusiv a celor care au o importanță secundară. Căci, în conturarea și definitivarea monumentului lui Eminescu, vis și scop superior al istoriei noastre literare de totdeauna, orice amănunt are un rost al său, în absența căruia marea statuie ar putea suferi. Atîta vreme cit mai există texte needitate din Eminescu, nu putem îndepărta, ca oameni ai acestui spațiu spiritual, un acut sentiment de culpabilitate. Pompiliu MARCFA R Î 3 : • «a ■ . ....................... fÿ r * — i, â-Aiit ,1 its“. » , Чу..—/' . . '•/. Гуч —* * у .iii M. a ..***■ [UNK]**■ •««**'• --’ “ "ț...... •*•** *F . A ...i «- *— -y'w «**-- <*-■ <----- ’ • ♦**-***♦* " - ^........ . >. *♦ •+*+*** ^ у -• —' - - ‘ ■ -i. w -L Г-. •*. -— — i? * *.«•*• » •* * ~ ' V ■ i JU Г ^ f * » rr* “• Г *£?*?’'* ь .3 MM T* • »* —Vi > г- ” lb**-**. Ы L- X ■ ууу*Ж«*| ,-W ■ „ «.---»• v, A-*.-#** V V •* **АМ*'*'-'П 7 **" * " ~ ^ >>** ** '*’+ * Ф ж им #,**Г6*< < W»v ;^w-К -d • C fcb, : ff- •' < C-к <■ Л‘ .tr Лум ÿÿ* i ^ .i m . : A*** «4*, <s 'KÎâ'jiir . M JT -,4 , . J / r i-w< 'У*- Â' f**“" ' , •'ii 'iiiAii ...... . • . ..a, . ..v. • . miïiV:*Vii «•••'.•i' File de manuscris „iubesc acest popor bun, bun, omenos“ M. Eminescu a cunoscut de tînăr, printr-o experiență directă, felul de trai, firea și cultura poporului. In Geniu pustiu . md . ....răscoliți geniul național — spiritul propriu și caracteristic al poporului“. Unele din aceste aspecte s-a adîncit la studii in străinătate (Viena și Berlin), exprimînd apoi profunde judecăți de valoare despre poporul nostru și specificul național. în viziunea sa și-au găsit locul diversele componente ale spiritualității românești, intr-o sinteză unică, perfect închegată organic. Intr-o scrisoare din 1874 către Titu Maiorescu, poetul afirma că tot ce privește patria, trebuie „să rezulte(„) din împrejurările particulare ale fiecărui popor și ale fiecărei țări. Nu mă pot explica aci prea amănunțit asupra acestui subiect, el însă mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile și din propria mea cugetare..." Descriind înfățișarea fizică și psihică a poporului român, ’agetul îl caracterizează cu o siguranță rar întilnită. Dintre Lăsaturile fundamentale ale poporului nostru, el menționează bunătatea, blindețea și omenia : „Iubesc acest popor — scrie el — bun, blind, omenos..." Etica lui e un reflex al felului de trai . ..Calitățile morale ale unui popor atirnă — abstrăgînd de climă și lc rasă — de la starea economică. Blindețea caracteristică a poporului românesc dovedește că în trecut el a trăit economic este mulțămit, c-au avut ce-i trebuie". Poporul nostru, cu trecutul lui istoric, în care și-a modelat firea, e același pe întreg teritoriul pe care-l locuiește : „Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conștiință de sine unitară, oricât de împărțit ar fi din punct de vedere statal. Această conștiință de sine iși are conținutul său spiritual : limba, literatura, obiceiurile, religia. Această unitate are drept premisă o uniformitate a indivizilor care constituie poporul și întocmai așa este și la cel român. Poate nici un popor care numără douăsprezece milioane nu are părțile sale atît de puțin diferite ca cel român. Limba sa este poate singura care aproape că nu cunoaște dialecte, obiceiurile populare sînt în general aceleași...“ Poporul român e un „popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și patriotism“. Și poetul insistă, în continuare, asupra particularităților psihice ale românilor, scriind despre „calitățile unuia din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare, poporul românesc... căci are o inteligență caldă și deschisă adevărului“ , onest în ce privește cugetarea și înclinările sale, dotat cu spirit de dreptate, deștept și curat la suflet. „Românul — afirmă poetul — e de soiul lui înzestrat cu mult bun simț, el are cumințenia popoarelor care au suferit multe, cumințenia omului pățit". M. Eminescu mai reține, ca trăsătură distinctă, franchețea, remarcînd spiritul loial, deschis al românului: „Cînd zicem român, — scrie el — fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noștri în acest moment, e un om al cărui semn distinctiv e adevărul“. Toate acestea poetul le prețuiește ca „înalte distincții“, văzute de el realist, așa cum sînt aievea. El vedea, asemenea lui N. Bălcescu, în țărănime, clasa cea mai pozitivă din toate , producătoarea de bunuri materiale și spirituale, iar pe lângă acestea, purtătoarea istoriei poporului : „Aceasta (țărănimea) — scrie poetul — este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvîntului“. Poporul acesta, atît de plin de însușiri, cu felul său propriu de a fi, în chip firesc, trebuie să fie temelia vieții țării. M. Eminescu arată că pentru dezvoltarea și progresul acesteia, elementul românesc trebuie să fie determinant: „ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, ca un cuvînt geniul lui să rămîie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare“. El arată că în limbă se reflectă și se exprimă caracterul unui popor și scrie cu mîndrie despre poporul nostru: „De cînd este sufletul de român pe fața pămîntului, românul a fost mîndru de a fi român și chiar atunci cînd lumea îl privea cu dispreț, el își cînta doina și, în conștiința puterilor pe care le purta în sine, privea mîndru împrejurul său“. Cultivînd mîndria națională și admirînd valorile poporului nostru, poetul subliniază și alte trăsături specifice ale acestuia : „Românii au fost popor de ciobani... de acolo multele tipuri frumoase... de-acolo cumințenia românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțămîntul adunc pentru frumusețile naturii, mietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cîntece, legende —, cu-n cuvînt de acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere, formată prin“—o muncă plăcută“. M. Eminescu a reținut trăsăturile definitorii, specifice, particulare și originale, autentice, ale poporului român, așa cum este firea lui. Poporul, pentru poet, este singura realitate de la care, practic, trebuie pornit în orice acțiune. Grațian JUCAN C la „Curierul de lassi“ a teoretician și critic de teatru, ca îndrumător al scenei românești, căreia el îi atribuie rolul unei înalte școli a spiritualității și a năzuințelor umaniste și naționale, Mihai Eminescu se manifestă cu nuanțele și adîncimile specifice, determinate de fulgurarile unei minți geniale, ca un exponent de frunte al ideilor despre cultură ale „Junimii“. Mai mult decît cea din „Convorbiri literare“, însă, în această ordine de preocupări, acțiunea sa este legată, cu precădere, dealtfel ca și in ceea ce privește atitudinea gînditorului politic, de apariția și avatarurile unei gazete care fără colaborarea lui Eminescu, nu ar fi avut, probabil, șansa de a fi reținută de istoria literară sau de istoria noastră culturala. E vorba de „Curierul de lassi“. Ne vom referi mai jos la cîteva concluzii pe care se implică studiul mai aprofundat al unei laturi esențiale alef Personalității lui Eminescu, aceasta constituind, de altfel, o sinteză unică, de neseparat pe porțiuni încercăm să surprindem, deci, resorturile și valorile pasiunii sale pentru teatru — îngemănată (așa cum o demonstrează și fragmentele de piese ce ni le-au lăsat cu pasiunea pentru poezie și — de asemenea — cu aspirația ideii totalizatoare care să explice pe orizontală ca și în adîncime, deci sincronic și diacronic, sensurile vieții individuale și colective, — ale oamenilor și popoarelor’. Cunoașterea manuscriselor ne ajută să întrevedem această arcuire a unei construcții de o incomparabilă vastitate, oglindită intens în activitatea publicistică, întorcîndu-ne la „Curierul de lassi“, să facem mențiurnea că aici, în această foaie modestă, s-a revărsat mai întâi belșugul arderilor intelectuale ale gînditorului politic și ale artistului. Poate mai mult decît la „Timpul“ (1877 — 1883), în foaia de la Iași, (despre care se poate demonstra că, de fapt, a fost și a rămas un organ al convingerilor junimiste), mai cu seamă, în linia culturii, Eminescu, mai plin de vigoare atunci, mai încrezător mai puțin blazat, a abordat preocupări din cele mai rafifiate : istorie, politică națională și internațională, limbă, folclor, literatură, teatru, muzică, filosofie, etnografie și etnologie, învățămînt, demografie etc., etc. Dar, pentru a înțelege acest lucru și pentru a avea argumentele cerute de importanța unei asemenea afirmații, se cere să cunoaștem că poetul nu a scris la „Curierul de lassi“ numai în perioada în care a fost redactorul plătit al respectivei foi, într-un studiu aparte, publicat pe fragmente, am _ai dus altă dată argumentele susținînd începutul colaborării eminesciene la publicația menționată în anul 1871. (A se vedea Un articol necunoscut al lui Eminescu asupra serbării de la Putna în Convorbiri literare“ nr. 11/1977 și 1/1978 . Ideea regenerării, în „Cronica“ nr. 2/1978; Voinici, viteji și semizei în concepția lui Eminescu, în „Tribuna“ nr. 2/1978). Relațiile poetului cu redacția „Curierului de lassi“ erau implicite, dată fiind cooptarea sa la „Junimea“ și colaborarea continuă la „Convorbiri literare“, în 1871, redacția gazetei citate o asigură Ioniță Scipione Bădescu, el însuși membru al „Junimii“. Tot la „Curierul de la Est“, în diferitele ei prezentări, au scris I. Pop-Florantin, Petru Verussi, P. V. Grigoriu, — junimiști ori prieteni apropiați ai cercului condus de Maiorescu, Iacob Negruzzi, V. Pogor. în pofida faptului că publicația își afirmă, în scris, independența ori de citetori e privită de cei din afară drept organ junimist, ea rămîne, în fapt, o susținătoare, prin ideile și relațiile celor care o scriau, a idealurilor culturale și politice ale ilustrei societăți. Nu ne-am propus să aducem aci numeroasele dovezi ce se pot aduna în sensul arătat. Venim numai, deocamdată, cu cîteva repere în plus ale prezenței poetului la „Curierul de lassi“, înainte ca el să fi fost de fapt redactorul ei salariat, deci inainte de vara anului 1876. Opinia noastră este ca, în 1871, după întoarcerea de la Putna și pînă la plecarea spre Viena, la deschiderea noului an academic, Eminescu, aflîndu-se la Iași, a făcut să apară o serie de notițe și aprecieri și despre teatru, dar nu numai despre teatru, în „Curierul de Iassi“. Același lucru poate fi susținut pentru toamna anului 1872, înainte de înscrierea poetului la Universitatea din Berlin. Se știe că la 1 septembrie 1872, citea la „Junimea“ Egipetul și apoi Sărmanul Dionis. Ne-am putea întreba, în continuare, cine și ce l-ar fi reținut pe Eminescu, mai ales după stabilirea sa la Iași, unde de la 1 septembrie 1874 fusese numit director al Bibliotecii centrale, să-și spună părerile sale avizate în probleme de teatru, literatură, politică, așa cum o făcuse și altă dată sau așa cum o făcea la ..Convorbiri literare“, unde, în afară de beletristică, a publicat din cînd în cînd și diverse note, dări de seamă etc. ? Rezumîndu-ne la această perioadă din viața poetului, să amintim, de exemplu, că, între manuscrisele sale, se află și o cronică asupra spectacolului cu piesa Moartea lui Constantin Brîncoveanu de Antonin Roques, spectacol dat la Iași în seara de 30 octombrie 1874. Este unica cronică teatrală cunoscută în întregime doar în manuscris. Așa cum se știe, ea este foarte severă, sarcastică chiar față cu creația autorului („Piesa comisă de D. A. Roques ar fi putut ave (...) un merit mare — acela adică de-a nu fi fost scrisă...“). Ne întrebăm : unde ar fi trebuit, în mod logic, ca respectiva cronică să apară ?. Nu cumva în „Curierul de lassi“ ? De ce n-a fost, totuși, publicată ? Răspunsul ce ni se pare firesc este , tocmai, din cauza prea marei ei severități, și nu numai față de autor, ci și față de actorul Galino, unul din maeștri importanți ai scenei ieșene, profesor la Conservator căruia i se reproșa „accentul franțuzesc“ (de fapt, interpretul respecta „neologismele netrebuincioase și netrebnice“ ale textului). Remarcăm, de altfel, că, pentru Galino, Eminescu avea și aici și a avut și mai tîrziu și păreri dintre cele mai bune. Un alt motiv al nepublicării se poate să fi fost și acela al spațiului cam mare pe care cronica îl solicita.’ Iată, însă, ce se întîmplă — și faptul nu a fost, pînă în prezent, remarcat în „Curierul de lassi“ nr. 119 cu data de 3 noiembrie 1874, la rubrica „Știri locale“, sub titlul „Teatru național“, apare o notiță la fel de acidă, însă mai scurtă, ea absolvindu-i însă, în parte, pe interpreți. Despre Galino se spune că a dovedit silința de a satisface publicul, jucînd chiar „cu multă precisitate“. Textul piesei este, însă, supus aceleiași judecăți aspre. Reproducem începutul, apoi paragraful cel mai caracteristic, evocind scrisul cronicarului Eminescu din atîtea alte articole : „Joi, în 31 octombrie, s-a reprezentat pentru întîia dată „Moartea lui Constantin Brîncoveanu“ un fel de tragedie jalnică de Roques, piesă atît „originală“ cit și „națională“. N-avem decît să mulțămim on. Direcției teatrale pentru această „bună“ alegere și mai ales să lăudăm pe d-nii actori și pe d-nele actrițe pentru osteneala ce și-au dat spre a ne presenta această piesă. Jocul a fost bun, cu mult mai bun decît se poate aștepta în asemenea oip dramatic (?)...“. Notăm că atît ghilimelele cit și semnul interogației pus după „op dramatic“ există aidoma în gazetă. Iată acum și fragmentul median, în care e lăudată actrița Ana Dănescu (pe care cronicarul, așa cum se știe, avea s-o elogieze deosebit și în 1876). „D-ra Dănescu este o bună achiziție pentru teatrul nostru. în rolul prințesei Elena m-a dovedit că va ajunge departe în arta sa. D-sa are pronunția clară și ușurința de înfățișare. Ceva mai puțină afectație însă ! Niciodată actorul să nu cerce a ne înfățișa oameni N. BARBU (continuare în pag. 8) Călătorul S-a așezat Pe umerii mei Porumbelul acela de nea, Călătorul ! Acum pot pleca După o noapte copleșitoare Ca a Pandorei Auzi ! din Beethoven, Simfonia Care ne apropie Și ne desparte ? Nici o cetate Nu-și poate onora Dreptul la exclusivitate ! Sună cornul Chemare pe lac Dimpreună cu florile, Cu Eminescu. Ion HURJUI Canon la steaua Eminescu Printre noi își poartă trupul Uriașul, începutul. Nopțile ni-s deci închise în aripile lui ninse. Ce-nțelegi ți se arată: Ce iubești, niciodată. Noi locuim în cîte un cuvînt De parcă-ar fi și casă și mormînt. Și iată, iarmă-n oase înfășor Pin’ te-ai face zobor. „Am în piept un spin de aur Rana să n-o vezi de laur !“ La steaua Eminescu, iată Semnele ni se arată... Cătălin BORDEIANU 3