Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)

1980-10-24 / nr. 43

cronicii literelor Aspirația totalizantă a gînditorului După mai mult de douăzeci de ediții fragmentare, iată ca, la exact nouă, decenii de la volumul I Proză și versuri, îngrijit de V.G. Morțun, s-a tipărit — sub egida Academiei ELL.R. și a Muzeului literaturii române — al nouălea volum din seria Operei de M. Eminescu. Respectivului volum, incluzînd Publicistica din etapa 1870—1877, îi vor urma alte două, asigurîndu-se astfel reunirea integrală a paginilor pînă acum ignorate sau dispersate. Imaginea genialului creator se întregește cu noi dimensiuni, căci dacă poetul peregrinează prin spații cosmice, un alt Eminescu, pămîntesc, trăind lucid în cotidian, angajat în dezbateri sociale, politice, filozofice, formulează judecăți definitorii pentru conștiința epocii. Moralistul de la „Convorbiri literare“ și de la „Curierul de Iași“, structură patetică, pasionat de afirmarea poporului român, se revelă ca militant perseverent, — la nevoie polemist și pamfletar — făcînd din articolul de gazetă un instrument de activizare a conștiințelor. Pentru reconstituirea tabloului de epocă, apelul la articolele lui Eminescu privind frămîntările politice din Balcani, situația din Austro-Ungaria, Chestiunea Orientului sau afacerile Occidentului, este indispensabil. Cum gînditorul are obișnuința ideilor generale, tranziția de la evenimente la filozofia istoriei devine procedeu ; dincolo de informațiile zilnice din războiul de independență (apărînd sub titlul De pe cîmpul de război) un ochi atent va descoperi o cugetare despre ideea de dreptate istorică. Cînd relatează despre sinuciderea cuiva, nu faptul în sine trece în primul plan, ci meditația despre destin . Eminescu nu se comportă ca reporter, ci face antropologie filozofică. Preocupat de ideea de sinteză culturală, Eminescu observă interferențele diverselor manifestări ale spiritului, de unde aspirația totalizantă de a închega din fragmente profilul timpului său. Practic, gazetarul de la Curierul de Iași e un cronicar universal, trecînd de la o problemă pedagogică la concerte, de la Prelegerile „Junimii“ la necrologuri, citind din Shakespeare și Maiorescu, admirînd, aplaudînd sau dezaprobînd. Pagini reproduse după manuscrise, articole sub diverse pseudonime, destul de multe, se adaugă comentariilor cunoscute pînă acum, noua ediție restituind în mod riguros personalitatea omului Cetății. De remarcat concizia, formularea cristalină, înțelegerea publicisticii cotidiene ca un apostolat în sensul cel mai practic, de unde valoarea exemplară a gazetarului Eminescu pentru epocă și în posteritate. Nici Iorga, nici Arghezi, nici Sadoveanu și alții n-au evoluat, ca publiciști, în afara modelului eminescian. Să nu omitem apoi grija pentru adevăr, felul în care Eminescu verifică informațiile investigînd presa europeană și gazetele din țară, punînd în scrisul zilnic aceeași conștiinciozitate ca în paginile beletristice. Elogiul și blamul țin de o conștiință intransigentă, de propria-i conștiință și nu de interesele partidului conservator. Portretul, parabola, tableta, — toate poartă pecetea personalității eminesciene de neconfundat. Că prezentul volum, primul din tripticul anunțat, reprezintă un veritabil eveniment editorial, este limpede. Ediția monumentală Perpessicius e continuată cu competență și rigoare științifică. Datele privind geneza, ecourile și posteritatea articolelor lui Eminescu se constituie într-un excelent corp documentar. Studiul introductiv semnat de Al. Oprea, erudit și echilibrat, stabilirea textului și a variantelor de către Petru Creția, comentariile și notele de istorie literară datorate lui Dimitrie Vatamaniuc, descifrarea și transcrierea literală a textelor de către Anca Costa-Foru și Eugenia Oprescu ilustrează rezultatele unei fecunde colaborări. Const. CIOPRAGA Telor pentru tipărirea în cel:. mai scurt tirpu ăi’Тй condiții corespunzătoare a acestui volum. Prin eforturi, conjugate,myînîzeul literaturii române și Editura Academiei -R. S. România, își propun să continue editarea celorlalte volume conținînd publicistica, traducerile, însemnările filozofice, științifice, istorice, păstrate în caietele manuscrise, corespondența publică și privată în ritmul , care să asigure în 1983, la un veac de la moartea poetului, încheierea publicării celor 18 volume ale ediției. Anul viitor vom oferi publicului volumul al X-lea conținînd o primă parte a contribuției lui Eminescu la „Timpul“. Sperăm ca publicul cititor, oameni de cultură, să resimtă eforturile comune ale muzeului și ale editurii ca expresie a convingerii că fiecare volum este menit să contribuie la întregirea adevăratului monument pe care îl merită poetul și patriotul Mihai Eminescu. Const. BUSUIOCEANU Criteriu de scriitor Eu am un motiv special să fiu atașat acestui al IX-lea volum de Opere, de Mihai Eminescu. Ca scriitor, sînt implicat în construcția unui vast roman al epocii, centrat în jurul unui eveniment foarte important pentru noi, românii, care este războiul de Independență, iar una dintre sursele esențiale ale documentării mele a fost și gazetăria lui Eminescu. Mai mult decît atîta, Eminescu va apare și ca personaj, în ciclul meu de romane care se numește Zăpezile de acum un veac. în acest ciclu am căutat să reflect întreaga și zbuciumata epocă a războiului Independenței și va fi o foarte vastă frescă a epocii în care intră foarte multe personaje istorice, între eroii principali ai cărților " “Se tipărește, deci, în opere, vol. IX, cronologic ce e important de subliniat, publicistica pojotului, anterioară activității de la „Timpul“. Pondere a ceea mai mare o au, firește, articolele din,: „Curierul de Iassi“, publicație prea puțin frecventată de editori, pînă astăzi, în vederea valorificării integrale a contribuției poetului-gazetar. Or, această contribuție este deosebit de bogată și, în același timp, importantă pentru cunoașterea imboldurilor, țelurilor și sensurilor Scrisului eminescian. Dintre prejudecățile asupra cărora volumul IX, recent apărut, vor avea un efect, fie și indirect, de reducere, pînă la totala înlăturare, aș numi-o mai întîi pe aceea, îndelung acreditată, după care Eminescu ar fi îndeplinit meseria de ziarist numai de nevoie, în chip silnic, ca pe o corvoadă nedorită, acceptată în lipsa altei soluții de a-și asigura traiul. Pasiunea pentru idei a poetului, fervoarea intervențiilor sale în direcția promovării culturii naționale, a intereselor societății românești și a organizării statale, erudiția pusă în slujba susținerilor din articole demonstrează, însă, o tumultuoasă dorință de a fi părtaș la acțiunea de stîrpire a relelor și la asigurarea condițiilor de progres în toate ramurile vieții noastre sociale. Eminescu nu a scris cu atîta asiduitate la ziare ca un stipendiat oarecare, mulțumit să-și îndeplinească niște obligații „de servici“. El a înțeles să participe cu toată ființa sa la o operă de asanare economică și politică, acțiunea sa avînd la temelie o concepție filosofică despre individ, societate, stat, morală. Dispare deci, în subsidiar, și o a doua prejudecată , aceea după care publicistica eminesciană reprezintă o activitate de al doilea plan, situată, deci, pe o treaptă inferioară a importanței în economia operei sale. Cine pătrunde în centrul ideilor din care se deapănă o concepție de filozof al culturii, coerentă cu aceea de filozof al istoriei, cine reușește să cunoască și să evalueze argumenele gînditorului social, își va da seama, trăind frumusețea logicii, a vigoarei polemice, a limbii că, EMINESCU ÎN PUBLICISTICĂ Continuînd seria dezbaterilor găzduite în paginile revistei noastre, ne propunem, în acest număr, să oferim cititorilor — în consens cu vibrantul ecou determinat de apariția celui de al IX-lea volum din ediția Eminescu — cîteva dintre gîndurile specialiștilor, odată cu prima lansare a acestui volum, în mod simbolic, la Iași. ----,—invitației noastre Al. Oprea, directorul Muzeului literaturii române, Const. Ciopraga, Const. Busuioceanu, directorul Editurii Academiei R.S.R. Paul Anghel, N. Barbu și Nicolae Crețu. ’ Pagină realizată de Lucian TEODOSIU Eforturi conjugate în cadrul necesarei acțiuni inițiate de partid, de a reda conștiinței publice în integritatea lor valorile culturii românești, este firesc, la baza studiilor științifice asupra unor scriitori sau a unor perioade din literatura noastră, în special la baza Tratatului de istorie a literaturii române, să fie așezate edițiile critice de referință ale monumentelor de limbă românească și ale operelor marilor scriitori români a căror contribuție a fost hotărîtoare pentru progresul nostru cultural. Editura Academiei s-a preocupat permanent de publicarea textelor de veche limbă românească dînd an de an ediții meritorii dintre care menționăm : Palia de la Orăștie, Tetraevanghelul lui Coresi, Liturghierul lui Macarie, Pravila ritorului Lucaci, Manuscrisul de la Ieud, Evangheliarul slavo-român de la Sibiu. 1551—1553, Documente și însemnări din secolul al XVI-lea ș.a. Pentru anii următori se pregătesc pentru tipar : Texte românești din secolul al XVI-lea, Floarea darurilor, Catalogul filigranelor de pe hîrtia care a circulat în țările românești în secolul al XVI-lea, Psaltirea Hurmuzaki. Editura publică ediții de referință ale operelor unora dintre cei mai reprezentativi scriitori români a căror contribuție a marcat momente semnificative in dezvoltarea literaturii noastre. Este vorba de Odobescu, Kogălniceanu, Bălcescu, în perspectivă Hasdeu și, desigur, în primul plan, de geniul poporului român, Mihai Eminescu. Ziaristica sa, a cărei publicare începe cu acest al IX-lea volum al ediției M. Eminescu Opere, nefiind cu nimic mai prejos ca gîndire și realizare a genului față de opera literară, își merită locul într-o ediție menită să întregească în mod fericit imaginea despre marele nostru poet, gînditor și patriot. Dacă apariția fiecărui volum reprezintă un eveniment cultural cu valoare națională, volumul de față marchează intrarea într-un domeniu, în multe privințe inedit, al operei eminesciene. Se prezintă pentru prima dată integral publicistica lui Eminescu, ceea ce face ca volumul să fie de două ori mai mare ca în edițiile anterioare. Muzeul literaturii române, împreună cu Academia R. S. România continuă ediția inițiată și elaborată pînă la volumul VI, inclusiv, de Perpessicius. Competentul și harnicul colectiv care și-a asumat această îndatorire de onoare a desfășurat și desfășoară o muncă pentru care e greu să găsești cuvinte de mulțumire, cea mai mare satisfacție fiind, de fapt, însăși apariția volumului de față. Articolele poetului dezvăluie spiritul său constructiv în cultura națională, preocupările pentru promovarea valorilor autentice în toate sferele vieții economice și sociale a timpului. în egală măsură el se dovedește atent observator și analist al evenimentelor politice internaționale, preocupat de soarta românilor de pretutindeni și de independența țării. în lumina acestei activități Eminescu apare în ipostaze încă necunoscute, pe care le prezintă Al. Oprea în amplul său studiu introductiv ce deschide volumul. în ce o privește, Editura Academiei a concenttrat prioritar eforturile tuturor compartimentele se află și Mihalache Kogălniceanu și C.A. Rosetti și Brătianu și prințul Carol și Caragiale și Hașdeu și Titu Maiorescu și, bineînțeles, Eminescu, însă vreau să prevină cititorii revistei „Cronica să nu-și pună mari nădejdi în ceea ce privește prezența lui Eminescu în carte. Pentru că mi-a fost frică de asta. Și frica m-a paralizat pînă acolo încît Eminescu se va strecura ca o umbră, va fi mai mult o prezență. Altminteri, este surprins ca siluetă chiar în voumul deja apărut în librării, în Fluviile. Și aș îndrăzni să fac o mărturisire legată chiar de ultimul volum din ediția națională Eminescu. In volumul meu este un episod în care apare și Luceafărul poeziei noastre și este legat de un articol tipărit de Eminescu în presa timpului. Este vorba de sinuciderea căpitanului Cuzminschi pe peronul gării Iași, în mai 1877, personaj pe care Eminescu l-a cunoscut și despre care a scris: A scris acest articol la moartea lui Cuzminschi. Ei, bine, acest articol mi-a permis să fac o întreagă reconstituire a tabloului, a atmosferei din epocă. Acest episod este foarte important în romanul meu, Fluviile, pentru zugrăvirea stării de spirit, a tensiunii legate de intrarea trupelor rusești, de prezența țarului în România ; în acest volum, cum spuneam, apare și Eminescu, gazetarul Eminescu. Ce este fascinant în această gazetărie , în primul rînd, excepționala tensiune intelectuală ! Eminescu, în gazetărie, se dovedește a fi, ca și în poezia sa, un mare gînditor obsedat de marile idei ale epocii sale. Gazetăria practicată de acest vibrant condei al scrisului românesc dă profilul clar al unui filozof, al unui sociolog format pe deplin, al unui om preocupat de tot mecanismul social. Apoi, gazetăria lui Eminescu este o adevărată enciclopedie a epocii. în ea sînt cuprinse toate obsesiile acelei vremi. Eminescu a fost un împătimit de epoca lui, un obsedat de problemele vremii lui. El nu a fost întîmplător gazetar, deși s-a plîns de gazetărie, deși s-a plîns de corvoada și de martiriul pe care presa — și orice presă îl obligă pe cel care o face — a exercitat-o asupra-i. De aceea, nu se poate desprinde din viața și din opera lui Eminescu această coordonată a gazetarului. El a fost blestemat să fie gazetar, așa cum a fost blestemat de soartă să fie geniu, să fie poet și să însemne pentru Eternitate cel mai mare poet al nostru. Paul ANGHEL MUB Prejudecăți înlăturate Cu apariția acestui prim volum de publicistică eminesciană, în cadrul marii ediții academice începute de Perpessicius și dusă acum înainte de un colectiv de la Muzeul literaturii române (coordonator : Petru Creția), o serie de prejudecăți exegetice și de istorie literară , în legătură cu activitatea și creația poetului tind a fi înlăturate, în orice caz, vor fi acum mai ușor de risipit chiar și cele mai rezistente dintre opiniile bazate, pe considerări fragmentare, eronate, în mare parte, se vor risipi prin studiile ce se vor putea face, în baza textelor acum publicate, — multe din ele pentru prima dată, rara a continua domeniile, publicistica face cont comun cu opera poetului. 1 Fiind vorba de o concepție unitară a gînditor V..1 Eminescu, concepție care crește si se definitiveaza în timp, se deduce ușor că pozițiile diferite ale gazetarului nu pot fi înțelese prin interpretari fragmentare (pe teme sau pe grupe de probleme), ceea ce, pină nu de mult, a constituit un alt neajuns al cercetărilor. In asemenea condiții, sînt explicabile denaturările, posibile atunci cînd unii, citind doar fragmente, au vorbit de naționalismul echivalent cu xenofobia poetului Nu s-a înțeles sau nu se voia să se înțeleagă că toate afirmațiile gazetarului care vorbea de cei ce trag profituri prin spolierea mulțimilor — a țărănimii în primul rînd — se cer privite în contextul unui sistem de gîndire social-politică. Unii au exaltat, însă, în acest sens, izbucnirea polemică ori tonul îndurerat al teoreticianului, pentru ca alții, mulți ani la rînd, după aceea, să ocolească prudenți întreaga zonă socotită dificilă a ziaristicii lui Eminescu. In fine, dintre prejudecățile care vor putea fi spulberate face parte și considerarea importanței mai restrînse care ar fi de acordat activității poetului la „Curierul de Iassi“, socotit organ „obscur“, la care ar fi colaborat fără plăcere. în această privință, anterior, am prezentat noi înșine o serie de considerații în articolul Eminescu : locul publicisticii („Cronica“, nr. 24/1980, p. 6), ca . și în art. „La Curierul de Iassi“ („Cronica“ nr. 2 1980), în legătură cu ideea continuității activității publicistice, în ceea ce ne privește, regretăm că editorii de astăzi au ezitat încă să afirme prezențe poetului în paginile „Curierului de Iassi“ și înainte de anul angajării sale ca redactor al foi (1876). Luînd în discuție argumentele noastre privind paternitatea dării de seamă din 1871 asupra serbării de la Putna, argumente publicate în ra multe articole din „Convorbiri literare“ (nr. 11/1971 și 1/1978), „Tribuna“ (nr. 2/1978), „Cronica“ (nr 3/1978). D. Vatamaniuc, autorul comentariului nu pare a ține seama de specificul ideilor filozofice și de colorația mitologică din menționata clan de seamă. Or, coroborate și cu restul dovezilor de ordin filologic și istoric-literar, acestea conduc la o concluzie, după noi, indubitabilă. Dar asupra acestei probleme vom reveni cu alt prilej. Deocamdată, cu tot hiatul, persistent, după editori, în activitatea ziaristului (cu toate că textul dării de seamă la care ne-am referit este, totuși, publicat în volum, dar între textele probabile, unde, cel puțin, în afară de acesta ar mai fi putut fi incluse și altele), trebuie să înțelegem și criteriul extremei și responsabilei precauții științifice față de o lucrare atît de complexă și de amplă din care, grație colectivului de la Muzeul literaturii române, avem în fața noastră prima parte. Recunoștința cititorilor ca și a tuturor cercetătorilor față de munca, de efortul realizatorilor este, de aceea, justificată, în acest spirit alăturăm aci și omagiul nostru deplin, față de această monumentală întreprindere menită a marca un pas decisiv, în editarea completă ca și în exegeza profundă a operei eminesciene, una și de nedivizat. N. BARBU ш iJSBBÎ .5 тя/шття [UNK] [UNK]т [UNK]я п а [UNK]ятт [UNK] [UNK] [UNK]яя [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]тяитвЛ , Edițiile cu provocare a „istoriei literare** Volumul apărut (885. p.., cuprinzînd în afară de textele și variantele stabilite de coordonator, un amplu studiu introductiv, de Al. Oprea și un bogat aparat de Comentarii și Note aparținând lui D. Vatamaniuc) urmărește opera gazetarului Eminescu pîna in octombrie 1877, rezervîndu-se pentru următoarele două volume publicarea, în aceeași concepție de restituire integrală, a articolelor din „Timpul“ și a ultimelor (destul de întîmplătoare, cum se știe) colaborări la alte cîteva reviste. Dominat cantitativ de numeroasele articole scrise pentru „Curierul de Iași“, ziar al cărui redactor Eminescu a fost, volumul IX din Opere oferă prilejul unei lecturi pasionante atît specialiștilor pe care îi vor interesa mai cu seamă noile atribuiri de paternitate și în genere poziția editorilor în această spinoasă problemă, precizările, aprecierile și situările din Comentarii, precum și imaginea de sinteză a gazetăriei eminesciene, așa cum ne este ea propusă în studiul introductiv și cum apare, pentru intervalul îmbrățișat deocamdată, în urma lecturii textelor înseși), cit și publicului larg, căruia publicistica îi poate revela un Eminescu foarte viu, foarte prezent în lumea timpului său și — deși nu nemijlocit — într-un plan profund prezent și azi, într-o comunicare de esență cu problemele mari ale istoriei și culturii noastre de acum și de mîine : perenitate се-și are temeiul în sensibilitatea eminesciană acută’ la tot ce — direct sau indirect — atingea destinul adine, istoric, al poporului român. Probabil nici un alt scriitor român nu a fost și nu este mai amenințat decît Eminescu să devină, în forme și circumstanțe schimbate de la o perioadă la alta. obiect de cult, falsificat de un exclusivism idolatru sau altul. Istoria deformărilor imaginii lui este foarte instructivă, ultimul ei avatar fiind ocolirea prudentă a publicisticii politice în toate sintezele critice de după războiul ultim. Ceea ce rezulta era o înfățișare epurată a creatorului și operei, una exanguă, mult prea „literară“ (lipsită fiind de manifestările gazetarului-poet, atît de legat de realitățile și idealurile epocii sale), restrînsă mai cu seamă la poezie (cel mult și la proză). Curios e că toate acestea s-au petrecut cu un fel de consens tacit al unora chiar dintre exegeții cei mai subtili ai poetului, care înțelegeau astfel să-l ferească de acuzația prevăzută (și implicit „acceptată“ de ei) de „reacționarism“. Sînt pagini în jurnalistica eminesciană de vădită patimă și meritul editorilor e tocmai acela de a nu fi lăsat deoparte nimic din ele, dîndu-ne icoana adevărată (iar nu „retușată“) a gazetarului Eminescu, nu numai schelăria principiilor lui de o mare lumină morală (solidaritatea cu cei socialmente oprimați, creditul acordat criteriului muncii, militantismul în serviciul idealului de libertate și unitate națională), ci și culoarea (uneori chiar violentă) subiectivă de care sînt impregnate paginile acestei publicistici pasionate, între armătura ideii și fulgerările tonului stă, implicată de fapt în amîndouă, atitudinea gazetarului, erorile și revărsările subiective dau accentul inimitabil al ideilor trăite, asumate personal. In aceasta văd rolul unei asemenea ediții ca provocare a istoriei literare, scoaterea ei din perimetrul „securizant“ poate, chiar confortabil, dar sigur falsificator — al „muzeului“ acelor inerte și simplificate figuri de ceară în care se transformă clasicii sub povara unui cult mumificator. Publicistica eminesciană readuce aerul tare al epocii, obligă la situarea scriitorului-gazetar — cum scriu editorii — în agon-ul politic (și nu numai) al vremii, cu doza de eroare și aprindere pasională a unei existențe și opere Verosimile, vii, Ireductibile, contradictorii și de o adîncă unitate interioară în „mișcarea“ lor imprevizibilă, marile individualități creatoare refuză orice etichetă luminos- sau, dimpotrivă, înnegrit-simplificatoare. O anume „istorie literară“ (vetustă, dar comodă), tinde totuși sistematic să-i sanctifice pe clasici, îmbălsămîndu-i în prealabil. Editarea fără omisiuni a publicisticii (sectorul cel mai cald al operei) unui autor ca Eminescu pune în dificultate reflexele unei asemenea istorii literare moarte, opunînd portretului-robot propus de ea (idealizat sau din contră, urîuit „obiectiv“) chipul unic al unui creator complex, cu luminile și umbrele lui (imaginea lor e radiografiată exact și lucid în Comentariile lui D. Vatamaniuc) din care crește însă într-un plan mai înalt lumina necesară a adevărului, a unei înțelegeri nuanțate și adîncite. » Nicolae CREȚU Un proces continuu deschis (urmare, din pag. 1) ține și o erată la volumul VII, valorificindu-se sugestiile din recenziile apărute în presă, ca și rezultatul unor noi investigații, ceea ce demonstrează pe viu că, în acest caz, procesul cercetării rămîne continuu deschis, pe măsura aspectelor încă neelucidate complet ale scrisului marelui poet. Cele mai complexe probleme se ridică, incontestabil, interpretarea gazetăriei eminesciene, datorită și faptului că, precum se știe, în trecut, ea a fost publicată fragmentar și sub titluri adesea inventate tendențios de editori, facilitîndu-se o seamă de speculații, generatoare de tot atîtea prejudecăți. Volumul IX cuprinde de cîteva ori mai multe articole față de culegerile anterioare (fără a mai pune la socoteală întregirea altora). Vor urma volumele X și XI, prin care vom avea posibilitatea să cunoaștem publicistica eminesciană, în totalitatea ei. Parafrazînd expresia lui N. Iorga, putem afirma că un alt Eminescu se va înfățișa ochilor noștri. Exigențele științifice ale istoriei literare contemporane ne obligă, fără îndoială, să ne opunem oricărei forme de reeditare a „falsei idolatrii“, — ironizată cîndva de G. Călinescu —, și în viziunea căreia cel mai inocent cuvînt al poetului conținea revelații pythice. Totodată, se cade să înțelegem că a trecut de-atunci un secol — la începutul acestui an s-au împlinit 110 ani de la debutul din Albina —, iar în ultima jumătate de veac societatea română a cunoscut transformări structurale care au făcut ca multe dintre problemele considerate cîndva insolubile să-și capete rezolvarea deplină. Sînt întrunite, așadar, în zilele noastre, toate condițiile necesare pentru a se judeca cu alți ochi ideile eminesciene și a le integra contextului istoric ce le-a generat, preluîndu-se, în același timp, acele valori de gîndire și de expresie care intră, de drept, în fondul de aur al culturii contemporane. Căci, așa cum poezia română ar fi arătat altfel azi dacă n-ar fi existat Eminescu, tot astfel și publicistica românească — marcată esențial de strălucirea și de adevărul viu al verbului său gazetăresc.