Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)

1980-08-01 / nr. 31

cronica opinii. Alte măști, aceeași piesă î­ncă din 1932, Călinescu îi avertiza pe istoricii și criticii literari despre apa­riția unui nou tip de „cercetător“, emi­­nescologul „un publicist care, fără să se fi ilustrat în nici un domeniu al cul­turii (ba uneori fiind cu totul refractar ei), se așăză ca nu șița pe suprafața problemei e­­minesciene și o umple cu o cangrenă verzuie și fetidă“ (Gâlceava înțeleptului cu lumea, I, Ed. Minerva, București, 1973, p. 100). Dintre eminescologii vremii, Călinescu îi pomenește pe Octav Minar, Leca Morariu, C. Manolache, N. Zaharia, I. E. Torouțiu. Un caz curios de neoeminescologie îl consti­tuie cartea Eminescu la Ipotești, de I. D. Ma­rin (Ed. Junimea, Iași, 1979). Autorul ne infor­mează în Introducere : „In ultimele patru decenii scrierile asupra vieții și operei lui Eminescu (...) repetă necontrolat, afirmații vechi, eronate, care, după sugrumarea adevă­rului, și-au făcut un larg ecou în opinia pu­blică și nu se lasă contrazise“ adăugind : „Pre­zentul studiu, bazat pe multe documente ine­dite, caută să corecteze, în fiecare capitol care urmează, afirmațiile eronate“. Să vedem care sînt aceste erori și cum le corectează I. D. Marin : „nu s-au respectat data și locul nașterii poetului, așa cum poetul singur se știa“ (p. 5). Care e opinia lui I. D. Marin : Eminescu „s-a născut în anul 1849, în luna decembrie, ziua 20 (de Sf. Ignat), la Botoșani“ (p. 17). Și prin ce document inedit o susține ? Printr-o simplă deducție­­ , poetul s-a născut la 20 decembrie 1849 dar cum „pînă la sfrîșitul anului“ mai erau­­ 12 zile, „botezul s-a tot amînat timp de 33 de zile, fără grabă pentru familie, pentru că băiatul era sănătos“. Se știe insă că „la sfrîșitul anului calendaristic, preoții erau o­­bligați să facă un total stastistic“, operație care nu mai permitea trecerea nașterii lui Mihai, în mu­zica de pe anul 1849, la data de 21 ianuarie 1850 cînd are loc botezul : „Ca să scape de bătaia de cap, preotul a fost nevoit să-i puie băiatului o dată de naștere din anul 1850 (p. 12). Nici urmă de vre­un document revelator. Din cele 60 de „Trimiteri documen­tare“ ale capitolului, abia patru — 14, 40, 48, 49 — n-au mai fost publicate ! Al doilea capitol al cărții e destinat demi­­tizărilor și demistificărilor biografice. De­monstrația forte o constituie înfățișarea rela­țiilor extraconjugale ale Paraschivei Jurașcu, mama Ralucăi, cu aga Grigore Cănănău. Mo­dalitatea de­ a relata romanul erotic al Paras­chivei, în absența totală a documentului duce la speculații și interpretări de-a dreptul tri­viale : „Cadourile aduse acolo de boier astu­pau gura Donțului, așa că toți trei deveneau fericiți“ (p. 56). Adică Donțu, tatăl, cel care patronează adulterul ; Paraschiva, fiica adul­terină și Cănănău, generosul amant. Iar în altă parte : „Vasile Jurașcu știa de toate acestea, dar fiind om închis la suflet, tăcea și răbda ca să nu-l supere pe boier. Se va fi lăsat și el mituit de cadouri ? Oricum, o mare bă­nuială îl rodea la inimă, că măcar o parte din fetele sale îl au de tată pe aga Grigore“ (p. 58). Departe de noi gîndul de­ a pleda pentru trecerea sub tăcere a adevărului biografic, ori cit de crud, dacă e atestat de document. Soco­tim însă că e nevoie de decență și de simt de răspundere ori de cîte ori vorbim despre Eminescu și despre familia lui, și așa atît de puternic marcată de destin. R­eferindu-se la epitaful aceleiași Paras­­chive Jurașcu, I. D. Marin scrie : „In­scripția de pe piatra sa mormîntală am desco­perit-o în ziua de 6 decembrie 1958. O copie de pe inscripție i-am comunicat-o atunci, spre știință, profesorului Augustin Z. N. Pop. D-sar pînă acum a publicat decalcul de patru ori, printre contribuțiile sale docu­mentare. Cred că măcar o dată pot s-o public și eu, pe această pagină“ (p. 54). Numai că A. Z. N. Pop n-a publicat în Con­tribuții epitaful, ci numai însemnarea de pe Mărgăritar, a lui­­ Vasile Jurașcu, privind moar­tea soției sale. Textul epitafului apare in Noi contribuții, p. 48, cu mențiunea : „Profesorul I. D. Marin, cunoscut prin numeroase cercetări și studii de istorie feudală botoșăneană, ne-a comunicat decalcul unei pietre tombale din cimitirul comunei Bănești“ (p. 47). I. D. Marin nu publică textul epitafului, pentru intîiași dată, în volumul Eminescu la Ipotești, ci în culegerea Zilele Eminescu, Bo­toșani, 1969 (vezi „Eminescu și Ipotești!“,_ P­_ 34—46). La aceeași dată, cum nu văzuse încă Mărgăritarul, dînsul citează însemnarea lui Vasile Jurașcu din Contribuțiile... lui A. Z. N. Pop, p. 132. De ce nu menționează I. D. Marin, în bibliografia cărții sale Eminescu la Ipotești, vechiul său studiu din 1969 ? Pentru a nu se afla că acest vechi studiu e scris, a­­proape în întregime, pe baza informațiilor preluate din Contribuțiile lui A. Z. N. Pop. Și în acest al doilea capitol, statistica ne a­­rată că din totalul de 87 „Trimiteri“, numai cîteva (17, 18, 19, 20, 35, 72, 74) — sînt sau cel puțin lasă impresia că ar fi inedite. Al treilea capitol își propune să facă or­dine în afacerile încurcate ale căminarului și să demaște falsul izvod de zestre ale Ralucăi. Întrebarea care se pune este a ști dacă a existat sau nu cu adevărat, un asemenea act dotal, făcut după toate prevederile legale. Gh. Ungureanu (și D. Ivănescu, Virginia Isac) care publică în volumul Eminescu in docu­mente de familie, Minerva, Buc., 1977 (p. 62— 64) copia aflată în posesia lui Gh. Eminovici, ezită să se pronunțe. I. D. Marin în schimb afirmă autoritar că atît originalul cît și pre­tinsa copie „au fost ticluite în aceste zile“ de Jurașcu, Raluca și Eminovici „ca izvodul să fie cît mai umflat în obiecte de lux și în bani, încît valoarea lui totală să fie mai mare decît datoriile lui Eminovici“ (p. 84). Cu privire la izvodul de zestre al Ralucăi, din 1840, mai 26 — Călinescu indică, în Viața lui Eminescu, la Bibliografie, nr. 89, ca sursă pe Traian Ichim, Copii de documente ale fa­miliei Eminescu, în „Viața Românească“, 1921, V. XLV (la Miscellanea). La trimiterile sale documentare, menționîndu-l, de asemenea, drept sursă pe același Traian Ichim, I. D. Ma­rin precizează : „De acolo (din Ichim n. n.) l-a citat G. Călinescu, op. cit. p. 24, tot fără valoarea obiectelor“ (p. 93). Precizarea făcută de I. D. Marin nedumerește , de ce mai era nevoie de ea, cînd Călinescu însuși, pentru textul izvodului, ne trimite la Ichim ? Pentru ca să se lase impresia că amănuntul e o des­coperire a lui I. D. Marin. Unde? Nu ni se spune. Descoperim însă, noi, cu stupefacție, că I. D. Marin nu cunoaște „Viața Românească“ unde-și publică schim documentele. Dacă ar fi utilizat-o, ar fi trecut toate datele biblio­grafice. La Călinescu, lipsește menționarea nu­mărului (1) și a paginilor unde se află izvodu. 123(125). Exact aceste mențiuni lipsesc și in trimiterea lui I. D. Marin. In situații similare însă, publicațiile pe care le folosește direct, I. D. Marin le mențio­nează corect, cu tot tacîmul. Ex. „Manuscrip­­tum“, anul IV (1973), nr. 1, pag.­­16 sau „Re­vista de istorie și teorie literara , tomul 13, nr. 2/1964, pag. 436 (vezi p. 92 nr. 12 și 15). _ Autorul cărții Eminescu la Ipotești, copiaza pur și simplu textul izvodului din Călinescu, fără să-l menționeze, punînd greșelile în sar­cina lui Ichim, fără să fi văzut vreodată ver­­siunea acestuia din :„Viața romaneasca . Folo­­sind numai fotocopia, aflată la Ipotești, I. D. Marin nu știe nimic, la data cînd predă cartea editurii despre versiunea Ungureanu, pe care ar fi putut-o descoperi, fără mare greutate, în Arhivele ieșene. U­­rmărirea documentară a intervențiilor Ralucăi pentru salvarea moșiilor ame­nințate e și mai plină de inadvertențe și confuzii."La p. 81, autorul spune tex­tual : ...încă de la 10 iulie 1849, R­aluca Emi­­novici ceruse Tribunalului­­ și averea a re­­petat-o, cu insistența, la 2 iunie 1860, la 1 de­cembrie 1850, si la 21 decembrie 1850, sa-i ocrotească acei 1400 de galbeni din zestrea sa, care intraseră în cumpărarea Ipoteștilor". Nu­mai că, cercetînd cu atenție descoperim m­­iîia jalbă către judecătoria ținutului Botoșani și nu către Tribunal, cum spune I. U. Marin. Raluca o înaintează la 2 iunie 18 [UNK]0 (vezi Ungu­reanu, p. 198). Data de 10 iunie 1849, mențio­nată de I. D. Marin, provine dintr-o­ lectura greșită din A. Z. N. Pop. (Contribuții, p. 33 _ 341 o lectură corectă ar fi dus la concluzia că nr. 4645 din 10 iunie se referă la răspunsul instanței și nu la jalba Ralucăi, care­ abia cu opt zile m­ai înainte fusese adresată judecăto­riei De asemenea, la 6 iunie 1860, și nu la 10 iunie — Raluca mai trimite o jalbă, dar de data aceasta nu judecătoriei Botoșani­ei Departamentului din Lăuntr­u. Documentul nu e publicat de A.Z.N. Pop, deci nu-i cunoaște nici I. D. Marin. El va apare în Ungureanu, la p. 199—200 cînd Eminescu la Ipotești se afla sub tipar. Sursa fundamentală de informare documen­tară în Eminescu la Ipotești, o constituie Con­tribuțiile și Noile contribuții. Numai în capi­tolul III — Gheorghi Eminovici și soția sa Raluca, din cele 71 de „Trimiteri“, 40 pro­vin din A. Z. N. Pop, dintre care 33 sînt însușite întocmai, în timp ce numai 7 sînt combătute sau amendate. Dar I. D. Marin, în cartea sa, ne oferă des­tule dovezi împotriva modului cum A. Z. N. Pop folosește informațiile de teren și docu­mentele. In­ mod normal, ar fi trebuit să nu mai apeleze la acestea, decît sub rezerva unor severe colaționări cu originalele. Din Noi contribuții de A.Z.N. Pop — I. D. Marin re­ține informația după care polonezul Baum îl jignește pe Gh. Eminovici spunîndu-i — cu șase ani în urmă „gunoi a fost“ (p. 88). Cu­vintele lui Baum sînt puse între ghilimele de A. Z. N. Pop. Expresia se transformă la I.D. Marin în „cu șase ani în urmă gunoi ai fost“. în realitate Eminovici îl informează pe Hurmuzachi, că Baum într-o ceartă, i-ar fi spus : „nimine nu are a-i porunci aice (...) pentru că el este ficior de hofrat și eu cu 6 ani înapoi ciocoi am fost“ (Ungureanu, loc. cit. p. 83). Iată deci cum una spune docu­mentul, alta transcrie, din el, A. Z. N. Pop și, de la acesta, altceva ajunge la I. D. Marin. Reiese limpede că în primele trei capitole scopul enunțat în Introducere — corectarea a­­firmațiilor eronate — n-a fost înfăptuit. Ba mai mult , cele aproape 100 de pagini scrise de I. D. Marin se impun printr-o confuzie e­­xemplară și printr-o lamentabilă folosire a do­cumentului. Cu cel de-al patrulea capitol, do­meniul strict documentar e depășit, prin aten­ția insistentă acordată de I. D. Marin rolului de muză inspiratoare al Casandrei — iubita de la Ipotești, în poezia lui Eminescu. Astfel suntem­ proveniți încă de la pag. 19 : „Am reușit să identific versurile care, puse pe etape, arată întîlnirile poetului cu fata și plim­bările lor pe meleagurile Ipoteștilor, în vara anului 1863 , apoi îmbolnăvirea fetei ,în toam­na aceluiași an, apoi moartea și înmormîntarea ei, la 20 ianuarie 1864. I-am găsit și actul ei de moarte. O chema Casandra“ (p. 18). Apli­­cînd cu consecvență metoda, I. D. Marin hotă­răște : „Melancolie (...) a fost inspirată ini­țial de înmormîntarea Casandrei la Ipotești (.. .) . Crăiasa din povești este însăși Casan­­dra, pusă într-un cadru feeric, in codrii de la Ipotești, iar Lacul și Dorința sînt atît de strîns legate de Casandra și de Ipotești, încît nu mai găsim necesar a stărui și a repeta“, (p. 175). Iar la p. 178 : „Nu de Veronica Micle e vorba în Strigoii, ci de Casandra, de la I­­potești, prima iubită“. Polemizînd cu Perspessicius și Murărașu și luîndu-și-l aliat pe Bogdan Duică, I. D. Marin scrie inperturbabil : „Floare albastră este nu­mele dat de poet, iubitei de la Ipotești. Floa­re este floare lirică — fără nici un Novalis“ (p. 157). La pag. 176 ni se servește o altă gro­zăvie : „«Castelul singuratic» era curtea Calli­­machi de la Stîncești, situată pe o culme de deal, în afara satului Stîncești, dar tot în di­recția răsăritului“ (p. 176). M­ult mai grave devin însă lucru­­ri? a­­tunci cînd I. D. Marin depășește măsura și face afirmații fără nici o acoperire, despre și la adresa lui Eminescu : „Este posibil ca el să fi folosit, la Berlin, certifica­tul lui Matei, după ce acesta intrase ca Vo­luntar, în serviciul militar“ (p. 64). In absența dovezii categorice, a emite asemenea supoziții înseamnă a blama personalitatea morală a lui Eminescu. In definitiv, dacă acum mai bine de­ o sută de ani, baronul Petrino l-a acuzat de furt, de ce nu l-ar bănui, astăzi, I. D. Marin de escrocherie ? Mai ales că, tot dom­nia sa ne-a demonstrat, negru pe alb, că fal­sificarea de acte era cultivată în familie ! ! ! Cu lipsă de decență e relatată și întoarce­rea lui Eminescu în țară, la 1874 : „A sosit pe neașteptate la Iași. Ce să facă Maiorescu cu el ?“ (p. 166). Parcă pe capul criticului de la Junimea ar fi căzut un neisprăvit oarecare și nu cel mai mare poet al românilor, a cărui va­loare, Maiorescu însuși a recunoscut-o cel. dinții ! Eminescu la Ipotești este o carte mediocră, plină de răbufniri veleitare, de­ erori docu­mentare și de banalități critice­­ și istorice­­literare, care dacă nu contribuie prin mare lucru la cunoașterea vieții și operei poetului național, aruncă, în schimb, peste­­ amîndouă o umbră de regretabilă vulgaritate. Lucian VALEA Redescoperirea mitului românesc „.„De aș fi poet aș culege mitologia română care-i fru­moasă ca și cea latină­ și greacă“, se confesa Alecu Russo în cunoscutele-i Cugetări, reformulînd totodată, în spirit romantic, „misia“ poeților, „învățați ce nu sînt alta decît cugetătorii, păzitorii și lăț­torii izvoadelor obstești“( ibid.). Aceștia sînt repuși în drepturi cu argumente­ decisive din Vico, Herder, Rousseau, devenite locuri comune în scrierile lui Negruzzi, Russo, Kogălniceanu, Heliade, Bălcescu, Bo­­lintineanu. Cel care a răspuns plenar și, adesea, exemplar, chemării spre mit, spre zăcămintele de fantezie și artă folclorică a fost V. Alecsandri, parcă preluînd și ceva din nostalgia prietenului său, Russo. Publicarea celebrei co­lecții, noul model de poezie oferit prin doine mărturisesc nu numai o fericită intuiție de poet, dar sînt și un semn de maturizare a culturii, aptă să-și însușească eforturile de reconsiderare a propriilor rădăcini sau „izvoade“. Generația de la 1848 dă curs unei necesități devenită acută, aceea de a scoate la lumină creația orală, de a îm­prospăta simțirea lenevită a secolului cu apa izvoarelor ascunse și netulburate. Oarecare teamă de caracterul aca­parator al vieții burgheze coexistă cu regretul după vîrsta de aur, după adevărul literaturii „primitive“, natura și umanul autentic existînd numai în folclor, sub aluviunile milenare ale civilizației. In acest context european, Alecsandri stabilește ca și Russo, metaforic, un raport specific între potențialul artis­tic popular și creatorul cult : „Poporul este clar izvorul celor mai poetice creații, celor mai nepieritoare opere și poeții noștri care apar ca niște rari meteori nu sînt decît revelatorii măeștri ai poeziei populare concentrate în sinul lor“. Și-a propus entuziastul culegător al „cînticelor bătrî­­nești“ să fie și el un „revelator“ al sufletului poetic pri­mitiv, al sensibilității și experienței spirituale a poporului în toată strălucirea lor naturală ? Dacă da, in ce măsură autenticitatea producțiilor folclorice nu este periclitată ,de­ tehnica și cultura „revelatorului măestru ?“ Ori cultura și tehnica individuală sînt tocmai elementele care îndreptățesc acțiunea acelor „meteori“, după ce ies strălucitori din oceanul întunecos al timpului ? Demersul lui Alecsandri pleacă de la premise clare : în prefața la basmele lui Ispirescu recunoaște că poveștile „au avut o fericită înrîurire asupra închipuirei mele de cînd sînt pe lume. Ele au contribuit a mă face poet..)“. Așadar, o vocație scriitoricească stimulată, poate chiar tre­zită de contactul cu fabulosul folcloric. Cazul nu este unic. E de presupus că și pe Neculce l-a pregătit pentru cronică acea „samă de cuvinte“, legende in care istoria se ames­tecă sau chiar se confundă cu mitul. Natura sa de artist îl făcea să acorde atenție și informației orale, respinsă ceva mai înainte de Miron Costin și Constantin Cantacuzino, în numele unei metode istorice strict raționaliste. Dacă bă­­trînul cronicar a reprodus povestirile istorice ca pe o com­pletare curioasă la opera principală, Cantemir, marele său contemporan, tratează datele culturii și civilizației stră­moșești de la un nivel european, fără complexe. Sinteza celor două atitudini o realizează generația lui Alecsandri. „Cînticele“ sau baladele, remarcă poetul, „au îndoitul merit de a cuprinde în sînul lor și notiții istorice, și flori de poezie...“. Deși naturismul țăranului îi amin­tește „dragostea omului primitiv“ pentru natură, iar în doinele de dragoste este gata să identifice reminiscențe mitologice (iubirea dintre „Venus și Mars“), Alecsandri nu se abandonează vrajei mitului, farmecului unui timp anisto­­ric. Trimiterile sale sînt precise, filtrate de sentimentul național. Călușarii ar reprezenta legendara răpire a sabi­nelor, hora ar fi ecoul unui vechi dans roman, ortul amin­tește obolul dat lui Caron. Păunașul ar purta numele transformat al zeului Pan etc. Conservatorismul rasei este argument pentru astfel de asociații greu de demonstrat : „Locuitorul român a rămas tot același de 2 000 de ani și Gheorghe DRAGAN (continuare în pag. 7) ISTORIE LITERARĂ ÎN IMAGINI Ion PETROVICI (în prim plan) la Sinaia, în 1939, împreu­nă cu Aida Vrioni, Alexandrina Cantacuzino și Ștefan Vrioni Originalul se află în posesia Veronicai Vrioni din București. (Comunicat de Nicolae Scurtu). Sinteze actuale Poezia lui Nichita Stănescu (urmare din pag. 1) trănsforme în conturul unui om și­ așa mai departe, creîndu-ne senzația unei fericite fuziuni a identităților, senzația unei metempsihoze ge­nerale petrecute sub ochii noștri. Și Nichita Stănescu realizează asemenea transmutații. Une­ori în­ mod explicit : „Talazul ! Talasul ! Thala­­sul ! Thalassa !“ Iar alteori —­­ ca­­ o deturnare tandră a realității fiecărui cuvînt, care se re­varsă nisipos peste propriile lui margini. Această atitudine poate să contrarieze și sa pară chiar de neînțeles, așa cum naturalețea On­dinei,­ eroina lui Jean Giraudoux,, rămîne o enig­mă, ,pentru curtenii ipocriți în mijlocul cărora tînara ajunge la un moment dat ,printr-un neaș­teptat concurs de împrejurări. Fără îndoială că există și multe „idei“ în poezia­ lui Nichita Stă­­nescu, însă poetul întreține impresia că ele apar întîm­plător, asemenea irizațiilor pe fațetele unui cristal rotit încet între degete. Foarte rar se ur­mărește în mod vizibil un scop. De cele mai multe ori totul se desfășoară parcă de la sine. II Poezia lui Nichita Stănescu, este, apoi, produsul unei sensibiltăți particulare : sensibilitatea omului din secolul douăzeci. Cine se naște și se formează, în mijlocul „naturii“, avînd mereu pe retină i­­maginea copacilor, a ierbii, a cerului — așa cum se întîmpla, de exemplu, în secolul nouăsprezece, cînd natura persista încă pînă și în orașe — a­­junge la un anumit mod de a vedea și de a simți. Aceasta nu înseamnă numaidecît că în poezia sa vor pătrunde peisaje naturiste. Sigur este, în schimb, că viziunea îi va fi structurată în con­formitate cu legile armoniei naturale. Dar cum vede și simte cineva care a învățat să vadă și să simtă nu cățărîndu-se în cireș, ci desfăcînd cu o curiozitate febrilă, în absența părinților, cutia aparatului de radio și contemplîndu-i apoi, fasci­nat, măruntaiele metalice , nu sărind de pe trunchiul de salcie în rîu, ci intrînd într-o cadă prevăzută cu robinete colorate în roșu și albas­tru ? nu privind cerul nesfîrșit, ci întrezărind o fîșie de cer prin grilajul alcătuit de antenele te­­levizoarelor ? Răspunsul pare simplu: să­ deschi­dem cartea oricărui poet de azi și să­­ ne docu­mentăm. In realitate, însă, lucrurile nu stau de­loc așa. Din cauza prestigiului enorm pe care îl are literatura veacului trecut, autorii contemporani cu noi fac abstracție de propriul lor mod de a fi și preiau tot vechea structură. Nichita Stănescu este unul dintre foarte puținii — și în literatura noastră primul — care a avut curajul să fie, din acest punct de vedere, el însuși. Și de data această nu mă refer la faptul că introduce în poezie priveliști tehniciste —­ deși și ele apar cu o frecvență semnificativă — ci la maniera de structurare a viziunii. Poezia sa este ritmată d­e o geometrie interioară stranie­. Ea aparține în mod evident cuiva care și­-a educat sensibilita­tea într-o ambianță invadată de tehnică. Con­torsiuni multiple, ca ale unui snop de sîrme, simetrii­ repetate la nesfîrșit cu o exactitate mo­notonă în genul „repetării“ ferestrelor de la blocu­rile de locuințe, apropieri realizate între elemen­te aparent incompatibile, între căldură și frig, de exemplu, după modelul caloriferului și frigi­derului care pot fi așezate în aceeași încăpere —t­oată genul de tipare folosite de poet cu o în­drăzneală fără egal. Dominantă este un fel de aglomerare delirantă de forme precise. Dacă, în­tr-un parc, retezăm cu foarfecă de grădinărit orice vîrf de plantă crescut excesiv și constrân­gem astfel sălbatica vegetație să intre într-o ar­hitectură riguroasă, ne simțim victorioși, pentru că ne-am impus voința asupra lumii înconjură­toare. Insă dacă, dimpotrivă, obiectele raționale confecționate de noi încep sa se asocieze într-un fel de colonii de corali, conform unei logici in­­controlabile — cam așa cum se asociază automo­bilele parcate în diferitele spații libere ale unui oraș —, trăim o stare de neliniște, deoarece a­­sistăm la ivirea iraționalului în chiar intimitatea existenței noastre civilizate. O asemenea stare este provocată de poezia lui Nichita Stănescu. Ea ne arată ce dezordine de coșmar poate pro­duce proliferarea fără limite a ordinii. Iată un exemplu : „Un soldat ținîndu-se cu mîinile / de marginea unui nor... / De bocancii lui, cu mîi­nile încleștate / se ține alt soldat. De bocancii lui / altul, apoi altul, apoi altul și altul. / și-așa pînă-n miezul pămîntului. / / Eu mă las s-alunec pe șirul lor / ca pe-o frînghie, // și-alunecînd, cataramele / centurilor lor îmi zgîrie fața. / / Și-alunecînd, îmi zgîrie pieptul / și-alunecînd, alunecînd, îmi sfîșie / fîșii de carne, / și-alune­­cîn­d, alunecînd rămîne din mine­ / numai sche­letul. / /,Cînd în sfîrșit ajung / mă-ntind cu tîmpla / ре o piatră. / In timp ce dorm, fî­șiile smulse / se-ntorc de sus și mă-nvelesc. / M-a­­junge din urmă și sîngele pierdut, / și durerea. / / Deschid ochii, mă uit. / Coloana de soldați, nu se mai vede, / probabil că vîntul a-mpins-o / cu nor cu tot, în altă parte.“ III Poezia lui Nichita Stănescu reprezintă, în sfîr­șit — „în sfîrșit“ în cadrul acestui articol, pentru că în afara lui ipotezele ar putea continua — un triumf în plus al realismului. De fapt, în e­­senta ei, literatura de valoare reprezintă întot­deauna un asemenea triumf. In cazul poetului pe care îl avem în vedere particularitatea constă într-o acuitate paroxistică a „observării“ realității. Ca și alt ploieștean genial, I. L. Caragiale, care declara : „simt enorm și văz monstruos“, Nichita Stănescu sesizează cu o intensitate aproape dure­roasă pulsul existenței. Foșnetul sîngelui în vene îi sună în urechi ca un vacarm, sclipătul de soa­re dintr-un fir de iarbă îl orbește. Această finețe de înregistrare, departe de a fi o­­ simplă performanță, ca sensibilitatea seismogra­felor sau a oglinzilor parabolice, are un sens a­­fectiv. Poetul simte față de tot ceea ce îl încon­joară o duioșie fără margini. (De altfel, adeseori în scrierile sale se desfășoară un fel de ceremo­­nialuri ale prieteniei cu lumea). Nichita Stănescu este probabil cel mai mare creator de imagini ale intimității din cîți au existat Vreodată . ..A mirosi o floare este­­ un fapt de mare rușine... / E ca și cum de propia ta mamă ți-ai apropia / nările“. ; „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, /, nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, /­­ de teamă să nu-mi strivești sărutul ?“ „Aș fi vrut să te păs­­­trez în brațe / așa cum țin trupul,/copilăriei, în trecut, / cu morțile-i nerepetate. / Și să te-mb­ră­­țișez cu coastele-aș fi vrut“. Este adevărat că la­ început această capacitate neobișnuită de a vibra, de a face din întreaga fi­ință o harfă, aducea aminte de sensibilitatea lui Nicolae Labi­ș. Existau chiar versuri scrise în stilul impus de Moartea căprioarei, adică din perspectiva copilului pentru care tot ce se pe­­trece în jur ia proporții halucinante : „Pe cîmpu­­nghețat caii mureau, cîte unul, / în picioare, cu ochii deschiși, de piatră. / Vîntul îi răsturna pe rînd, cîte unsul, / bubuiau pe rînd, cîte unul, /‘ca pe-o nesfîrșită tobă de piatră“. Treptat, însă, această prospețime adolescentină a reprezentărilor s-a transformat în altceva, în­tr-un fel de ascultare vrăjită a muzicii lumii. Cu o „delicatețe infinită“ — expresia aparține lui Emil Brumaru —, poetul se apropie de toate for­mele, văzute și nevăzute, ale existenței. Uneori este ironic, însă într-un mod generos, risipitor. Oricare cititor își dă seama că în poezia lui Nichita Stănescu există o undă de tristețe, un fel de vaier difuz, dar cine ar putea stabili cu precizie de unde provine ? Cuprins de o bună­tate care mi-a evocat-o întotdeauna pe aceea a prințului Mîșkin, poetul evită să ne dea vești proaste despre univers, și cu un efort supraome­nesc, ne zîmbește fericit.

Next