Cronica, 1984 (Anul 19, nr. 1-52)

1984-06-15 / nr. 24

1 Antinomiile geniului (fragment) Era o seară de toamnă cînd a citit prima dată Eminescu la Casa Pogor. Venise in țară adus de nevoi ; viitoru-l dansa nebulos înainte . Avea să se-ntoarcă la studii ? Ori să-l reînghită nimicnicia ? căninaru-­și nesistase stipendiile ; diplomă voia de la fii­ su, nu poezie! Trei ani tot pompase la sfanți ; — și el tot ausser ordentlich. Pe la examene nu se prea îmbulzise ; spus pe șleau nu dăduse niciunul. Cind s-o mai facă ? Adîncirea-n adîncuri are-n ea ceva ravagiant . Te-amrețuie, te absoarbe și te vrăjește ; fusese numai elan și cutremur. Trăise din plin ; snakespearian ; mintea-i funcționase fantastic. Avea pe șantier proiecte himalaiene ; fiecare zi adauga noi concrescențe. Viena-nsemnase salvarea ; ruperea de boemă ; norocul ieșirii în larg. Te­ nu­m­eai cu floarea tinerimii din toate provinciile țării . Mergeai la ce cursuri voiai ; stăteai cît pofteai ; stihuiai cut îți plăcea. Și-l mai chinuiau și femeile cu farmecul lor ; misterioase și galeșe. Le-i trebuie inspiratului avusese : matraslingheri, singurătate și timp. Anticariate cu­ lumea ; teatre asemenea , la cafenea găseai toată presa . Furat de cunoaștere, la studii bătuse pasul pe loc ; trientul trecuse. Sosise sorocul întoarcerii­ acasă și­ al intrării-ntr-o slujbă. Nu-l aștepta decît un destin mediocru, asfixia provinciei, mizeria lumpenă ori lupta cu noroaiele Botoșanilor în vreun post de amploaiat prăpădit. Din vraful de scrieri сe-avea să se-aleagă ? Asupră-i plana catastrofa Ce-amenință pe oricare artist : de-a nu-și vedea finalizate speranțele. Mulți scriu, puțini reușesc , eșecu-n creație e-un iad , se cheamă ratare. Doar dusă la capăt o operă e-n stare a-l justifica pe veleitar reabilitîndu-l în ochii celor ce-l acuzau de reavoință ori lene. Viitorul lui Junimea urma să-l decidă ; acolo avea sa se­ aleagă. Cu o săptămînă-nainte­ și impresionase auditoriul cu pateticu­l Dionis. Lucrase la el ani de zile ; era tot ce făcuse mai bun ; se primise. Acum venea cu două poezii , scoase din mormane de gangă ; îndelung lustruite Pătrundea o dată cu el epigonul genial, aducătorul noului suflu ; Făcutul să tulbure ; locuitul de demon ; neîmpăcatul cu numai cît este ; Vrăjitul de vraja poeziei ; cel ce se pune ca preț îndurerărilor gnozei ; Plătitorul cu propriu-i destin a exceselor în care te-aruncă nesațul ; Fugitul de-acasă ; rătăcitorul prin codri ; fostul copist de ocol ; Devoratorul bibliotecii lui Pumnu ; privatistul flămînd de la Blaj ; Itinerantul în zdrențe ; pălmuitul de vînt; biciuitul de ploaie ; Selfmademanul cules din port de la Giurgiu de-un impresar cumsecade ; Mult zguduitul de ravagiul desăvîrșirii chinuit de-acordări dureroase ; Emana depărtarea și traiul pe culmi ; melancolia-nsingurărilor lungi. Simțeai că-i predestinat suferință ; că-i purtat de­ un destin meteoric. Fremăta ca oceanul , amuțeai oricît ar fi fost de caracudist. Oficia­l făcea limba să cînte , inducea grandiosul ; emana vraja orfică. „Poezia-i aiasta ori delirul unei minți iuțite de­ cețoșare nemțească?“ Se-ntreba strepezit Panu simțind că nu e-n stare a înțelege o fotă. Negruzzi asculta circumspect ca unul ce­ avea să facă memorialistică. Pogor jubila ; textele erau pe gustul inimii sale ; conțineau antiteze. Tassu tăcea­­ ce să-l miște ? ; pandectele-i pustiiseră sufletul. Cind n-ai iubit niciodată asculți netrecut de fiori „Floare albastră“. Xenopol se păstra impasibil : procesul-verbal cădea-n sarcina sa. Lui Maiorescu-i tremura barbișonul , trăia încîntări de natură sublimă. Atît de sus nici Eliad nu urcase ; poate Hîșdău ? — Da de unde , nici el. Doar conu Vasile de la Mircești cu a sa neprețuită „Steluță“. Știa ce-i poezia ; cîtă trudă cuprinde și din cît zbucium se naște . Cît de surmenante sînt nopțile la masa de scris cînd pe cap cade cerul. Se-ncercase și el ; făcuse traduceri, ținea jurnal zilnic , scrisese articole, Conferențiase de tînăr ; preparase prelegeri ; dase două strașnice doctorate. Muncea fără preget , pe cîteva fronturi ; cataliza energii avîntate . Introdusese rigoarea-n gîndire ; pregătea un implacabil „In lături !“ Pulula autodoctismul, reaua credință, neadevărul, insulta gazetărească Critica suburbană, găunoșenia clamoroasă, pedantismul țîfnos . Lovise în ele din plin ridicîndu-și în cap o conjurație de contestatari. Antitunimismul riposta violent ; polemica se făcea fără menajamente. Lovind erai la rîndu-ți lovit ; biruința din urmă avea să fie a ideii. Turnirul în contra formelor fără fond cerea debateri destoinici. Noile vremuri impuneau prezențe marcante ; trebuiau pregătite ; erau viitorul. La Junimea poezia nu se remunera fiind socotită product gratuit ; înălțare pe creste a spiritului ; transcedere spre sublim ; sacră Ce-i o națiune fără poeți ? O limbă din care lipsește poezia-i barbară. Miraculoasa engramă lasată de greci în istorie din eposul homeric Mai mulți fideli făcuse Dante cu pana decît asiduitățile Sfîntului Scaun Pus să aleagă între bard și imperiu Albionul ar fi păstrat pe titan . Era marea-i emblemă , dovadă a forței ce­ o au pe lume ideile. Poezia-i șansa perpetuării în timp și­ a răspîndirii în spațiu. Poetul era un ales ; de valoarea harului său se lega bunul nume al națiunii De vigoarea poeților el avea să depindă înflorirea întregii românități. nicit dacă poezia nu se remunera, soarta poetului nu era ignorată. Era trimis la studii peste hotare ; împins înainte ; ajutat să se­ afirme . Tratat cu-nțelegere ; sprijinit în carieră ; apărat de atacuri . De grijile vieții se ocupau alții ; talent să fi­ avut­­ ; exista mecenatul ; Palatu­l avea in vedere ; de rever i se atîrna un Bene Merenti . Era invitat la serate ; adus de-acasă-n trăsură ; înconjurat de solicitudine Cultura implica idealism și magnanimie; înzestrarea se cerea sprijinită. Eminescu făcuse dovada intelectului său strălucit ; binemerita ajutorul. Trebuia grannic trimis la Berlin în scopul susținerii doctoratului. Două săptămîni mai tîrziu i se comutase subvențiunea lui Slavici. Se­ întîlniseră două spiritualități consimile : tandemul atunci s-a sudat. Din care avea să rezulte­ o conjuncție cu consecințe benefice pentru ambii Stima mentorului se căpăta greu , avea intuiția sagace și ochiul de laser. In cazul poetului timpul avea să facă dovada infailibilității deciziei. Neavîndu-l, Junimea n-ar fi atins strălucirea la care acesta a dus-o. TIMPUL n-ar fi avut în persoana-i primul condeier al regatului. Lipsit de grija maioresciană, propriu-i destin ar fi fost mai amar. Care nici așa blind n-a fost ; cum să fie ? — Avea derelicțiunea în satum. Geniu-i furoare și clocot ; sturm și cutremur ; extravazare și chin ; Dezlănțuire năprasnică de necruțări convulsive ; aruncare-n abis ; Uitare de sine ; scrîșnet și trudă ; elan și cădere ; sprint spre neant . Conține inexplicitul ; te-mpinge-n excese ; multora le pare boală. Un poet inspirat e-un martir copleșit de sisifica-i caznă. Tensiunea vitală tronează ; ea-i suverană; preaplinul de-acolo irumpe. Un altul decide ; nu-i ești decît ancilă , arzi, nu te-ncapi și edifici. Purtat de curent execuți la tensiuni paroxistice. Dudui și tragi ; exulți și te-neci ; zbori și-n același timp, bîjbîi. Ți-ai dori un respiro ; cînd ? Ai lăsa-o pe mîine ; — m­ai cu putință. Inspirația are-n ea ceva incendiar ; arzi ca..n cămașa lui Nessus. Noaptea prin somn, ziua la ziar, seara la birt gîndirea-i în clocot. Uiți de lume , ca și de tine ,­re-n străinezi de tot ce nu-i cogitație. Nu-i ușor să reziști acestei diabolice munci neplătită de nimeni. E-o minune că încă mai poți ; sănătatea-i adevărata avere-a maestrului. Luat de aval o ducea într-un iureș pînă la completa epuizare. Plenitudinea nu i-o da decît suferința ; fericirea se-nvecina cu vertijul. Fiecare zi avea-n ea ceva epopeic ; în ființa-i spumegau furii sacre. Era clădit să nu se oprească­­ și construit din detunete . Putea avea altă viață trăind cum trăia ? Scriind cît a scris ? Salahorind toată vremea ? Cu ventrele flagelate de foame, uitînd de mezeluri. Lăsate-n sertar pînă prindeau mucegai, pestilențiind atmosfera odăii ? Dedîndu-se atîtora ? Curîndu-i cîte-l dureau ? înecat în nouri de fum ? Nesprijinindu-se decît pe patetica-i forță ? Necruțîndu-se, necruțînd ? Mutîndu-se-ntr-una, delăsător cu tot ce nu-i cogitație ? Umblînd vara-n galoși, dus de mentor pe banii lui la bărbier ? Amanetîndu-și ran­ipiul vetust pe la buchiniști pentru cîte-o bucoavnă ? Cîrdîitor pînă-n zori la masa de brad ? înegrind munți de hîrtie ? Există o beatitudine cunoscută doar celor arși de flama creației . A cunoscut-o ca nimeni ; ea-1 fericea­ extorcîndu-l și făcîndu-1 să duduie. Сi-am fi fără acest acroamatic martir ? Ce-i mai adînc de la el vine. Doresc neamului meu deplinătăți nesfîrșite , dar în primul rînd, genii. Naturi colosale, conștiințe oceanice, interiorități convulsive torturați de­ absolut, înfiorați de nemărginit, tiranizați de înalturi . Doritori ai mai binelui, mai departe lui și ai maimultului ; scari beți de suișuri, clăditori autozidiți în propria operă. Străfulgerați de idee, desmărginitori de­ orizonturi, doritori ai sublimului Firi avîntate, potrivnici leptorii, protestatari prometeici. Emuli pe măsura celor după care venim , că nemăsurat­­e e meritul ! Eugen ANDONI misiune, plecase Chipul poetului Comemorăm 95 de ani de la moartea celui mai mare poet al neamului nostru. De atunci, peste 95 de sculptori, dintre cei mai ta­lentați și școliți, pînă la cei mai îndemînatici autodidacți, au trudit și trudesc, pentru a întruchipa Lu­ceafărul pe pămînt. Avînd drept sursă de inspirație cele patru fotografii, dramatica i­­postază a poetului din masca mor­tuară și toate acestea dublate de vasta operă eminesciană, sculptorii au încercat și unii au și reușit sa realizeze chipul poetului de tînăr visător, de îndrăgostit sau revol­tat, de romantic sau realist, încă din anul trecerii poetului în nefiin­ță, la comanda unui comitet for­mat din studenți bucureșteni, sculp­torul Filip Marin, cel care-i luase și masca mortuară, a realizat un bust în gips pentru rotonda Atene­ului român. Această primă înfăți­șare plastică a poetului nu se mai păstrează, și regretul este cu atît mai mare cu cît, după multe cer­cetări, nu găsim nici o reproducere a ei. In anul următor, un alt co­mitet studențesc (din București și Iași) a realizat, prin arta marelui sculptor Ioan G­eorgescu, primul bust monumental ce a fost dezvelit la 11 sept. 1890 în fața școlii Mar­­chian din Botoșani. O replică a a­­cestei opere a fost montată în gră­dina Ateneului fără permisiunea autorităților, care s-au văzut puse în fața unui fapt împlinit ;­­bustul a rămas acolo multă vreme. Totuși, într-o vreme acesta se considera pierdut, dar a reapărut și acum este expus în muzeul de artă a R. S. România. Mare iubitor de poezie și convins fiind că luceafărul­ poeziei româ­nești răsărise aici, la Dumbrăveni, Leon Ghica-Dumbrăveni a luat i­­nițiativa ridicării unui bust cu chipul poetului în satul respectiv, acțiune bine pregătită. Au fost plan­tați, pentru aceasta, tei p­e o parte și alta a șoselei ce leagă conacul cu gara Burdujeni (11 km), pentru a aduce oaspeții printr-o alee de tei înfloriți. A adus pietrari care au executat din piatră masivă so­clul și 13 vase ornate cu frunze de stejar în care urma să se planteze flori, și din care se păstrează doar unul, ce stă aruncat în parcul fos­tului conac, ca și soclul pe care scrie cu litere de-o șchioapă : „Aici s-a născut Eminescu“. Leon Ghica- Dumbrăveni a adus pe compozito­rul transilvănean Liviu Tempea să organizeze corul de copii și țărani, să pună pe muzică mai multe poe­zii de Eminescu și Șt. O. Iosif, spe­cial pentru această ocazie. Dezveli­rea a avut loc la 14 iulie 1902 (ca­lendarul „Minervei“ pe anul 1903, p. 71), ceea ce a permis prezenta­rea unor pioase omagii lui Emines­cu dar și înflăcărate discursuri pa­triotice, așa cum a fost cel al vi­zionarului patriot Petre Grădiștea­­nu, președintele Ligii Culturale. Printre invitați (unii au stat toată vara la Dumbrăveni) mai amintim pe : Cincinat Pavelescu, Dimitrie Angh­el, Șt O. Iosif, Alexandru Davila, Sextil Pușcariu și alți tineri scriitori ce aveau să pună bazele Societății scriitorilor români în anul 1908. Deși au fost invitați, n-au putut participa la aceasta manifes­tare Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, George Coșbuc și Al. Vlahuță (așa cum se credea într-o emisiune T.V. de anul trecut). A urmat apoi omagierea poetului la Galați printr-un monument de marmură de Carrara, opera sculp­torului Frederick Storck. La dez­velirea acestui nou chip al poetu­lui au participat multe personali­tăți ale vieții literare și cultural­­științifice (vezi „Cronica“ din 11 ianuarie 1980 și 15 ianuarie 1982). De menționat este faptul că din Transilvania a venit o numeroasă delegație de tineri, cheltuielile fi­ind suportate de ASTRA. Așa cum am văzut inaugurarea monumente­lor Eminescu era și un prilej de manifestări culturale și uneori chiar social-politice, idee ce se va continua și cu alte prilejuri. După unirea cea mare, primii din noul spațiu alipit la patria mumă care au omagiat poetul cu un mo­nument au fost bănățenii. în cel mai de vest oraș al țării, la Sînni­­colaul Mare, datorită inițiativei profesorului Teodor Bucurescu, s-au strîns fonduri și sculptorul Ioan C. Dimitriu-Bîrlad a executat un impunător chip al poetului, ce a fost dezvelit la 11 octombrie 1925, în prezența poeților Octavian Goga și Ion Minulescu, însoțiți de nu­meroși reprezentanți din toate col­țurile României. Această vie mani­festare a trezit în inimile români­lor din Transilvania dorința de a se întrece în omagierea poetului cu chipul său turnat în bronzul ne­muririi. In anul 1926, la Putna, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la marea serbare din anul 1871 de la mor­­mîntul lui Ștefan, cel Mare, unde Eminescu fusese printre organiza­tori, studenții uniți în societatea Arboroasa au omagiat poetul prin ridicarea bustului de bronz de Os­car Han. Cu acest prilej s-a bătut și o medalie din aluminiu pe care marele voievod al Moldovei este așezat alături de „marele voievod al poeziei românești“. Apoi, an după an, artiștii au omagiat ma­rele poet, înălțîndu-i chipul din piatră și bronz în piețe publice : Oradea­(1927), Cluj (1929, O. Han), Iași (Ioan Schmidt-Faur), Cernăuți (1930, R. P. Hette), Oravița (1933) și Șiria (1934, Romul Ladea), Iași (Ioan Mateescu), Giurgiu (1938, Corneliu Medrea), Sibiu (Ecaterina Săndulescu și Radu Moga), Cer­năuți (1939, Ion Cârdei), București (1943, Ion Jalea), Vaslui (1949, If­­tim­ie Bârleanu) și enumerarea ar putea continua pînă în zilele noastre cînd numărul monumentelor Emi­nescu a devenit tot mai mare. Trebuie să menționăm că unii sculptori de mare talent au reali­zat chipul poetului, însă fără să ridice un monument de for public, între care Dimitrie Paciurea, Mi­lița Petra­șcu, Ion Vlasiu, Ion Iri­­mescu, Celliie Emilian și ieșenii, mai tineri, Dimitrie Căileanu,­ Ion Buzdugan, Vasile Condurache, Ale­xandrina Dimitriu și mulți alții. A­­ceste opere de artă sînt o adevă­rată mindrie a muzeelor și a altor instituții din țară și chiar de peste hotare. De la Filip Marin și pînă la Gh. D. Anghel (opera cea mai repre­zentativă) și chiar pînă azi, Emi­nescu a constituit o încercare pen­tru fiecare sculptor. Și aceasta, pentru că Eminescu este simbolul spiritualității noastre românești, este simbolul perenității și al dem­nității noastre naționale.­­ Așa cum spune Adrian Păunescu : „Emines­­cu-i România / Preschimbată în cuvînt“. In timp, putem afirma că în fie­care an sculptorii realizează pa­tru opere Eminescu din care una este monument de for public. Ii putem astăzi contempla chipul din adîncul salinei din Slănic (bloc de sare, sculptor mineral Oană Bre­­zeanu) și pînă pe înaltele culmi ale Sinaiei (nesemnat) sau mai sus, în munții Buzăului und­e, în satul Lopătari — Lunci, îndemînatecul Costică Bisnicel, după ce și-a cio­plit în piatră chipurile părinților, a încercat să cioplească și chipul poetului. Iubirea neamului pentru Emines­cu este fără egal. In timpul dra­maticelor evenimente din vara lui 1940, cînd din trupul țării ni s-a răpit o parte, în acele momente de grea suferință, poporul nu l-a lă­sat pe Eminescu străinilor și ală­turi de alte valori românești a luat și chipul poetului de la Oradea, mutându-l la Timișoara. După mul­te peregrinări prin depozite, astăzi acest bust poate fi admirat în par­cul stațiunii balneoclimaterice Her­­culane. De nestăpînit mi-a fost emoția cînd am văzut chipul poetului în bronz realizat de B. P. Hette, con­siderat dispărut. Astăzi este mîn­­dria liceului „Mihai Eminescu“ din Botoșani. Și poate aceleași emoții ne-ar încerca pe toți dacă am ve­dea expus (chiar deteriorat puțin, cum este el) chipul în gips al poe­tului realizat de talentatul Ion Câr­dei, bust ce încă mai așteaptă în podul liceului „Ștefan cel Mare“ din Suceava. Victor MACARIE Bust de Ecaterina Săndulescu (Sibiu) 7 Centrul Iașului în 1870, văzut din turnul Goliei Dreptul la гер [UNK]са Să nu exagerăm! Ideea centrală a intervenției noastre din „Cronica“, 6 a­­prile 1984, privea în primul rînd, direct, problema pusa in discuție , participarea lui Eminescu, in ziua de 5 iunie 1883, la dezvelirea solemnă a statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, dar in același timp, indirect, țintea ceva mai departe. Una din direcțiile avute implicit in vedere a sesizat-o Elidia Agri­­goroaiei, autoarea articolului Istorie literară controversată, publicat în revista „Cronica“ din 30 septembrie 1983, care, în virtutea „dreptului la replică“, pare a vrea, prin intervenția din 20 aprilie, in aceeași revistă, să legitimeze dreptul la ignorarea textelor principale și la dezinformare ; doar citi­torul n-o să reia texte vechi (fie și numai de două săptă­­mâni), n-o să verifice date ș.a.m.d. ; nu are timp pentru așa ceva... Așadar, ideea centrală era aceasta : să recurgem înainte de toate, în cercetările noastre, la textul primar și numai dupa ce i-am respins, argumentat, valoarea, să recurgem la altele. Iar pe acestea altele să le tratăm tot cu rigoare știin­țifică și respectind exigențe elementare. Ne exprimam în articolul nostru nedumerirea că G. Că­linescu și apoi E. Agrigoroaiei („măgulită“ de această apro­piere, dar tăcută de noi întrucît Viața lui Eminescu este textul fundamental al semnatarei articolului din 30 sept. 1983 care o „îndreptățește“ să nu mai recurgă direct la alte surse) nu se întreabă dacă poetul a publicat în „Timpul“ materia­lul despre inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare, pentru care venise la Iași. Cum articolul, redactat de Eminescu, a apărut (în „Timpul“ din 18 iunie 1883), am considerat că pre­zența poetului la manifestări este în afara oricărei discuții, în acest context vorbeam de etica ziaristului Eminescu, care nu ar fi putut scrie despre o manifestare la care n-a luat parte (fapt, se pare, neînsemnat, în vederile E. Agrigoroaiei), încheiam, apreciind că alte texte, amintiri, memorii, „redac­tate uneori cu mult după săvîrșirea evenimentelor, trebuie considerate cel puțin cu prudența“. Că E.A. vrea să se sprijine pe volumul Anei Conta-Kern­­bach (pe care nu l-am respins dar l-am considerat mai pu­țin important decît cel eminescian și în orice caz, un text secundar), poate s-o facă, dar fără a ignora sau dezavua texte din aceeași categorie și fără a dezinforma cititorul. Este absolut falsă afirmația Elidiei Agrigoroaiei: „D. Iri­­mia mă acuză că m-aș îndoi de prezența lui Mihai Eminescu la dezvelirea Statuii lui Ștefan cel Mare“. Nici un rînd din articolul nostru nu o îndreptățește, dar E.A. avea nevoie de un pretext... onorabil. Noi ne-am manifestat doar nedume­rirea în legătură cu modul de folosire a surselor de infor­mare. Se acceptă mărturiile Anei Conta-Kemnbach, pentru că era „participantă directă la eveniment“, dar se respinge poziția lui G. Călinescu, „ca de a doua mină“. E.A. este „măgulită“ că i-am apropiat numele de cel al lui I. Negruzzi, dar noi am făcut-o pentru a atrage atenția că fraza lui G. Călinescu reproduce aproape întocmai amintirile lui I. Ne­gruzzi. Respingînd credința autoarei că G. Călinescu s-ar fi sprijinit pe­ o relatare a lui E. Gîrleanu (existentă dar vor­bind despre alt moment din viața lui Eminescu), deplasam atenția spre amintirile lui I. Negruzzi. Așadar, poziția din 1922 a Anei Conta-Kernbach, probabil elevă în ultimul an de liceu, în 1883, „participantă directă la eveniment“, este, de fapt, chiar dacă indirect confruntată cu poziția lui I. Negruzzi, de asemeni, participant direct la eveniment. E.A. este „măgulită“ că i-am apropiat numele de al lui I. Slavici, dar noi am făcut-o pentru a preciza că nu la Iași, la „Bolta Rece“, ar fi declarat Eminescu că n-a citit Doina, cum a­­firmă autoarea, ci la București, lui Slavici. Dar se pare că „afirmațiile lui loan Slavici pe care le cunosc astăzi și copiii“ (am citat din E. Agrigoroaiei, „Cronica“, 20 aprilie, p. 8), au rămas, totuși, necunoscute (sau uitate) Efidiei Agrigoroaiei. Și încă ceva despre I. Slavici. Nu știm ce motive obscure l-ar fi putut împiedica pe I. Negruzzi să nege prezența lui Eminescu la dezvelirea statuii. Dar dacă aceste motive, „poa­te politice“, (E.A.), nu mai existau pentru Ana Conta-Kern­bach, în 1922 (anul publicării nu și al redactării volumului I), „după desăvîrșirea Unirii“ (citat din E.A., „Cronica“, 20. IV), de ce existau ele pentru I. Slavici în același an sau în 1924, cînd își publică Amintirile. A citit sau nu Eminescu Doina la inaugurarea statuii? Pentru E.A. „lecturarea“ poeziei este în intervenția ultimă absolut sigură. Vor urma probabil argumentele... In intervenția noastră ne-a interesat numai prezența lui Eminescu la solemnitate sau, mai exact am considerat mai important decît orice să atragem atenția asupra obligației pe care o avem de a respecta memoria poetului, luînd în dis­cuție în primul rînd articolul din „Timpul“, In fața lui Ște­fan Vodă cel Mare, care dovedește fără putință de tăgadă prezența lui Eminescu la inaugurare. Din faptul că nu am ridicat problema „lecturării“ poeziei la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, E.A., tarage, printr-un straniu raționament, concluzia că răspunsul nostru ar fi negativ : „în fond păre­rea lui D. Irimia este tot o soluție de mijloc : prezența la serbare, dar nelecturarea (!) poeziei. Căci nicăieri nu se re­feră la această lectură, ci doar la etica de ziarist a poetului“. Este adevărat că am înclina să credem că Eminescu n-a citit Doina și la inaugurare, dar o asemenea afirmație n-am fă­cut și nici nu ne permitem să facem — ne lipsesc argumen­tele. Și iarăși, în legătură cu ideea centrală, mai mult impli­cată, în articolul nostru din 6 aprilie... Mai ales un frag­ment din intervenția din urmă a E.A. ar trebui să-l deter­mine pe cititorul aflat în fața unei discuții pe marginea unui „obiect (devenit) imaginar“ să-și pună întrebarea , dar care este textul acestei creații poetice eminesciene, despre care la Viena și Berlin n-ar fi trebuit să se știe, la anul 1883, nici că autorul ei a fost prezent la solemnitățile prilejuite de inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, nici că a citit-o ? Și totuși, la 1 iulie 1883, revista „Convorbiri literare“ publica poemul. De unde­­ ar rezulta că așa numita „conjunctură politică“, ipotizată de E.A., afecta numai informațiile despre prezența poetului și „lec­turarea“ poeziei nu și ideile pe care aceasta le comunica... Să nu exagerăm ! D. IBIMIA

Next